Literatura nu e un domeniu al orgoli­ilor decât pentru cei lipsiţi de talent


Literatura nu e un domeniu al orgoli­ilor decât pentru cei lipsiţi de talent

Daniela Sitar-Tăut: Sunteţi membru al Asociaţiei Foştilor Refu­giaţi Politici din România. Descrieţi, vă rog, circumstanţele care au condus la faptul că familia Dvs. a fost evacuată din Basarabia într-un refugiu restrictiv, în martie 1944, în mai multe judeţe din România.

Mircea Coloşenco: În luna martie 1944, linia Frontului/Războiului antisovietic se apropia cu viteză de malurile Nis­trului. Guvernul Mareşalului Ion Antonescu a hotărât evacuarea funcţi­onarilor statului din Basarabia dincoace de Prut. Printre ei, şi părin­ţii mei – Natalia (1906-1988) şi Petre Coloşenco (1908-1966), profesori cu gradul I didactic de limba română, numai că tata se afla deja concentrat în Armata Română, fapt pentru care mama, la 25 martie 1944, împreună cu mine (în vârstă de 6 ani) şi fratele meu (de 3 ani), cu actele de stare civilă şi bruma de avere cât putea să o cuprindă lada de zestre, însoţiţi de bunica paternă, două surori de-ale tatei şi doi verişori (sub 10 ani), cu altă brumă de avere similară, am ajuns trei zile mai târziu cu trenul din gara Căinari, j. Tighina, în gara Curtea de Argeş, locali­tate în care mama primise fixarea pe un post la o şcoală primară pentru câteva luni, după care am migrat pe la alte şcoli din judeţele Hunedoara şi Gorj. La încheierea participării Armatei Române (260 zile) la Războiul antihitlerist (12 mai 1945), tata a fost eliberat de sub arme (decorat cu Medalia „Bărbăţie şi Credinţă”, cl. III, la luptele din Cehoslovacia, 1945). Familia s-a întrunit şi, prin Comisariatul General al Refugiaţilor şi al Evacuaţilor, Serviciul Evidenţei Refugia­ţilor Basarabeni şi Bucovineni, care funcţiona în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, au fost recomandaţi Ministerului Ins­trucţiei Publice şi au primit, cu mama , posturi de învăţători în fostul j. Tutova/ actualmente Vaslui, în comuna Bacani, unde am urmat primele patru clase de şcoală. Ulterior ne-am mutat în municipiul Bârlad. Este un periplu care mi-a marcat viaţa pozitiv. În prezent, împreună cu fratele, avem statutul de refugiat politic, în baza legii 189/2000.

Sunteţi născut în judeţul Tighina din Basarabia, deci cunoaşteţi bine situaţia de acolo. Cum vedeţi relaţiile dintre Republica Moldova şi România din punct de vedere politic şi cultural? Ce perspective de reintegrare a Basarabiei în statul român există?

Satul în care m-am născut într-o duminică (3 iunie 1938) – Cârnăţenii-Noi, pendinte de comuna Căinari, j. Tighina (actualmente, raionul Căuşeni), pe râul Botna, a fost înfiinţat în 1925, în jurul conacului boierului Pavel Nedev, ca urmare a Reformei Agrare/Decretul de Organi­zare a Comisiilor pentru Împărţirea Pământului Expropriat (17.07.1921). Aici au fost transferaţi părinţii mei (absolvenţi ai Şcolii Normale din Chişinău) în anul 1937. Şcoala improvizată îşi avea sediul într-o casă, mai târziu, părinţii mei şi sătenii au ridicat un local de şcoală. La început au locuit cu chirie, ulterior achiziţionându-şi o casă. Familia s-a întregit cu trei copii (dintre care unul a decedat), iar activitatea instructiv-educativă s-a îmbogăţit prin înfiinţarea unui cămin cultural pentru antrenarea tuturor locuitorilor, închegându-se, spiritual, noua comunitate de „venetici”. Sala de curs devenea duminica loc de slujbă religioasă prin asculta­rea la radio a liturghiilor transmise de la Patriarhia Română din Bucu­reşti. (De abia în prezent se finalizează construcţia bisericii din sat). Atunci, în martie 1944, spaima de sovietici era fără de margini: fratele lui tata fusese arestat în 1940, la ocuparea Basarabiei şi dus a fost în Siberia. (Peste ani, am aflat că a lucrat muncă de ocnaş la gurile flu­viului Enisei!?!). Mama a încuiat uşile de la casă şi dependinţe, de la şcoală, predându-le omului de serviciu şi spunându-i cu glasul sugrumat: „Dumitre, de ne-om întoarce, să ai grijă până atunci. De nu, ale tale să fie. Ştergându-şi ochii de lacrimi, fără a se mai uita în urmă, ne-a luat pe cei doi copii, ne-a urcat în căruţă şi duşi am fost... De izbe­lişte au rămas alte două case cu grădini frumoase ale părinţilor, în Căinări Hârtop-Hasan/Pervomaisc, unde au locuit bunicii paterni şi familia unei surori de-a tatălui, precum şi casa unei surori de-a mamei, plecaţi cu toţii în urgia pribegiei. Iar cât priveşte verii mei rămaşi acolo, s-au rusificat, neputând convorbi cu ei după 1990, când am ajuns în satul natal la mai bine de 45 de ani de la evacuare. În tot acest răstimp, n-am avut nicio legătură cu ei din motive... bolşevice: teama de a nu o păţi ca unchiul Volodea – pahod na sibir.

În 1990, prin răposatul Fănuş Băileşteanu (1947-2008), critic şi istoric literar, pe atunci director adjunct al Bibliotecii Academiei Ro­mâne, am fost contactat de distinsa doamnă academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga (1920-2006), vicepreşedintele Academiei Române, să alcătuiesc bio-bibliografiile scriitorilor basarabeni Ion Druţă (n. 3 sept. 1928), Grigore Vieru (1935-2009) şi Mihai Cimpoi (n. 3 sept. 1942), în vederea alcătui­rii recomandărilor pentru acordarea titlului de membru de onoare al Academiei Române (primii doi, în 1990, al treilea – în 1991).

Aşa am putut avea acces la colecţiile marcate, până atunci, de mo­nopolul „servicii speciale”, interzise cercetătorilor neacreditaţi ofi­cial de o instituţie de profil şi să aprofundez cultura „co-naţiona­lilor” noştri… moldoveni de peste Prut!

După 1993, transferat de la Muzeul Naţional al Literaturii Române, unde am activat ca muzeograf, între 1991-1993, la Direcţia Muzee şi Colecţii a Ministerului Culturii, ca referent de specialitate memorialistică (1991-1998), resortul muzeele literaturii şi casele memoriale din subordinea Ministerului Culturii, am traversat Prutul, ca persoană particulară, de câteva ori, dar şi cu atribuţii de serviciu, la muze­ele din Chişinău. (Precizez: nu am luat parte la nicio manifestaţie titrată festivist „Podul de Flori”, o înscenare politică fals naţio­nală! Chiar grotescă.)

În prezent, continuă să fie o utopie integrarea teritorială/spirituală a Basarabiei românilor/României!

Recent, în zilele de 23-24 august 2017, la invitaţia Institutului Cultural Român, Filiala „Mihai Eminescu” din Chişinău, am luat parte la manifestările dedicate comemorării Centenarului morţii lui Alexei Mateevici (1888-1917), poetul Basarabiei, născut în Căinări, comuna mea natală, a tatălui meu şi fratelui şi su­rorilor lui, localitate în care se află Casa memorială a Poetului. Pentru a doua zi a manifestărilor, pe 24 august 2017, fusese programat, în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, un concert susţinut de Filarmonica Naţională. Spre stupoarea tuturor celor care veniseră în Piață s-a aflat că, urmare a dispoziţiei tovarăşului Igor Dodon, preşedintele rusofon al Republicii Moldova, concertul cu pricina a fost dedicat Zilei de Eliberare a teritoriului basarabean, la 24 august 1944, de către ostaşii moldoveni de sub cizma nazistă a... Armatei Române!?! Fără replică!

Sunteţi şi poet. Aţi tipărit un volum de versuri „Climate”, în 2002, cu un portret făcut de Nicolae Hilohi, şi volumul titrat „Fa­bule virtuale”, în 2011, la Editura „Sfera” din Bârlad.

Fratele meu este director onorific al acestei edituri. Mi-a făcut surpriza, de fiecare dată de ziua mea de naştere (în 2002, 2011), să mi le trimită drept cadoul său. Textele cu pricina i le lăsasem la Bârlad, unde locuieşte, să-şi dea cu părerea. A scris pe ele că nu se pun în comerţ. Prima plachetă conţine catrene, rondeluri şi sonete, le văzuse anterior şi pictorul de talent deosebit Nicolae Hilohi (1930- 2017), care a conspirat cu fratele la editare. Le plăcuse sonetul „Neam”: ,,Susură trist Prutul în drum de şarpe, / Când îşi solzeşte la soare albia / Printre câmpuri cu spicul cât vrabia:/ Românii l-ar sorbi în cânt de harpe! // Duşmanii-1 transformară în sabia / Cu care sângeră tărâmuri carpe / C-au desţărat, în gemene eşarpe, / Bucovina, Herţa, Basarabia… / Cu jug străin, cu-obida Oastei Roşii / Şi cu Siberii s-au ales cei buni, / Când leninau stalinii-ticăloşii! // Româna cutezanţă, cu răbdare, / Mereu în­fruntă pe cruzi, lacomi, nebuni: / Ne vrea uniţi şi tari în Ţară Mare”.

Din cea de a doua plachetă, mă tachinau cu „aberaţiile” mele critice, făcând referire la „Morala” din ultima fabulă, titrată „Ars critica”: ,,Un papagal berbant cu suflet de artist, / fost arlechin voievodal în vremi trecute, ieşi odat’ din colivie pe tăcute / şi începu să joace-n ritm de twist. // Părea un ghem din puf de pernă răvăşită, / pumn de confetti aruncate-n mire, /snop de crepuscul, având mii de fire / de lumini, drăcie slută şi teşită. // Obosit de zbucium, se opri din vaier. / Pisica l-a pândit şi l-a mâncat în pripă/ de n-a rămas din el, sărmanul, într-o clipă / decât un alter ego al dansului din aer. // Nu de puţine ori din omul de creaţie, / terestrul ospăţ critic las-o aberaţie.”

... Un alt volum de versuri îmi stă în sertar. E strict secret...

I-aţi editat, în special, pe poeţi: M. Eminescu, Ion Barbu, George Bacovia, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, G.Topârceanu, Al. Vlăhuţă. La ce proiecte lucraţi în prezent?

Activitatea mea de literat, fiind absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Al. Ioan Cuza” din Iași, promoţia 1965, s-a desfăşurat în particular/paralel cu atribuţiile profesionale ale serviciilor de­ţinute (până la ieşirea la pensie, 1998, ca profesor de limba şi li­teratura română în gimnazii/licee, ziarist, bibliograf, muzeograf, re­ferent de specialitate la Direcţia Muzee a Ministerului Culturii ş.a.). Astfel, am fost, pe de altă parte, şi „liber profesionist”, ca publicist, autor de monografii/biografii/bibliografii, dar şi alcătui­tor de ediţii/editolog de antologii tematice, ediţii standard pentru circa douăzeci de scriitori români, pe unii i-aţi enumerat, însumând câteva zeci de cărţi/volume cu prefeţele şi aparatul critic respectiv.

O categorie specială/performantă este formată din ediţiile critice/bi­bliofile integrale (Ion Barbu, George Bacovia, Nichita Stănescu) şi parţiale (Al. Macedonski, Liviu Rebreanu) realizate, sub egida Academiei Române, între anii 2000-2007, care conţin un aparat critic complex (note, variante, comentarii) cu întregiri de creaţii inedite. De pildă, lui George Bacovia i-am colaţionat şaptesprezece poezii dintr-un caiet aflat la Casa memorială din Bacău de după 1975, întregindu-i opera la 420 de poeme. Lui Al. Macedonski i-am descoperit treizeci de poezii în colecţiile de manuscrise ale Bibliotecii Academiei Române, iar lui Nichita Stănescu i-am adiţionat peste 250 de poezii inedite, aflate în colecţii particulare, dar şi sute de articole/interviuri extrase din publicaţii/arhiva Radioului/Televiziunii Române. La aceşti cinci scriitori marcanţi (cele 16 volume, care compun ediţiile în dis­cuţie cu circa 25.000 pagini, inclusiv 7500 pagini de aparat critic), m-am bucu­rat de concursul domnului academician Eugen Simion, semnatarul prefeţelor la fiecare autor în parte, el fiind şi coordonatorul colecţiei „Opere fundamentale” de tip Pleiade, de nivel naţional. E adevărat, am realizat şi ediţii din operele lui M. Eminescu, Ion Creangă şi Ion Luca Caragiale, marii noştri clasici, iar sub tipar, la Editura Acade­miei Române, se află un volum titrat „ Ion Creangă. Poezii. Rostiri. Ziceri”, o altă faţetă a creaţiei sale literare. I-am făcut ediţii şi lui Pamfil Şeicaru – ziaristul total (trei volume), precum şi lui Petre P. Țuţea – „Socratele român” (cinci volume), şi la atâţea alţii, cu lucrări uitate în presa timpului sau inedite, din arhive. În prezent, finisez ediţia critică „Opere” de Nicolae Labiş (circa 3000 pagini).

În ce stadiu vă aflaţi cu cel de-al patrulea volum al ediţiei „Opere complete” ale lui Alexandru Macedonski, volum de o importanţă excepţională în procesul de readucere în conştiinţa publică a marelui Poet? În anii ’40, Tudor Vianu a publicat o selecţie din Publicistica lui. Ar trebui să urmeze pagini răzleţe de jurnal, documente şi cores­pondenţa, care ar oferi o imagine mai completă a Poetului.

Nu e vorba de un singur volum, ci de mai multe în curs de docu­mentare: muncă uriaşă, deşi există ediţia lui Adrian Marino, încheiată cu o monografie indispensabilă. Oricum, sper că în curând va fi gata unul dintre ele – jurnalul şi corespondenţa.

... Alexandru Macedonski, fiind din stirpea „sângelui albastru”, a fost unicul scriitor român invitat la mesele regale de Crăciun ale lui Carol I, la Palatul Peleş! Şi câte veşti-poveşti se mai pot „scorni”...

Cum aţi caracteriza situaţia actuală a editurilor? Ce pon­dere au clasicii în cataloagele lor editoriale?

Cred că sunt mai multe edituri decât cărţi serioase. Piaţa cărţii a intrat în derizoriu. Fiecare ştiutor de carte se consideră dator să scrie (cel puţin) o carte-două. Cât priveşte clasicii, aceştia sunt... drămuiţi în programele şcolare. La fel, în edituri! Mai deunăzi, o oarecare profesoară cerea cu vehemenţă rarisimă interzicerea predării în şcoală a romanului „Baltagul” de Mihail Sadoveanu, pentru că instigă la violenţă! Atât a înţeles vajnica apărătoare a drepturilor nu ştiu care... Societate bulversată naţional! Mai poţi spune altceva?

Ce ne puteți spune despre calitatea de realizator al Emisiunii „Lumea cărţilor” la TVSigma - pos­tul de televiziune al Universităţii Politehnice Bucureşti? 

A fost o experienţă benefică de natură… digitală. Alte universuri. Totul – live, în direct: convorbiri/schimb de păreri care mai de care mai spontane vreme de opt ani (2008—2016), săptămână de săptămână câte o oră, miercurea, de fiecare dată cu altcineva, de specialităţi diferite, dar autori de literatură, arte plastice, ştiinţe etc. În prezent, postul şi-a întrerupt emisiunile. Nu cunosc motivele. Dar a fost extraordinar! La doi dintre invitaţii postului TVSigma (moderator şi invitat, neremuneraţi!, d-nii Mihai Şora (cinci emisiuni consecu­tive, în 2011) şi General de Flotă Aeriană Radu Theodoru (şase emisiuni consecutive, în 2014), convorbirile respective au luat forma de cărţi (2016, 2017). Altele sunt în curs de tratative editoriale. Am de gând ca emisiunile de la care am păstrat înregistrările video/audio, să le donez Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti , spre aducere aminte, ca Arhivă electronică… vreo câteva sute.

Aţi intrat în polemici numeroase atât cu editorii, cât şi cu istoricii/criticii literari? Ce principii apăraţi?

Polemicile cu editorii se poartă în momentul depunerii manu­scriselor ediţiilor respective, încheiate în colocvii amiabile: dovadă apariţia cărţilor. Cât priveşte polemicile cu scriitorii, au fost mai mult dialogale, schimburi de idei, nu procese de intenţii/vanităţi etc. La fel cu criticii/istoricii literari profesionişti. Durităţi mi-au servit numiţii Mircea Popa şi Ion Simuţ, proveniţi pe linie genetică din mediul rural (unul, fiu de slujitor al amvonului, celălalt – des­cendent din „neagra ţărănie”), parcă luptându-se cu Diavolul sau plugărind în pământ argilos, nici că s-ar vedea că sunt universitari de Alba Iulia/Oradea de dinainte şi de după ’89: insidioşi, plini de sine, deţinătorii adevărurilor absolute, pe lângă titluri/funcţii/premii, nu de clemenţa pe care o recomandă deontologia profesională, deşi biblio­grafia personală saturată de colportări/plagieri nu-i susţine... Bine le spune Ion Barbu/Dan Barbilian: nu-i matematician cel ce cunoaşte toate matematicile lumii, ci cel ce are un domeniu al lui! Raportându-ne la universitarii citaţi ca profesori de istoria literaturii, nu au un do­meniu de excelenţă în ştiinţa literaturii (ex) catedra! Doar sifonării!... Polemica Titu Maiorescu-C.Dobrogeanu-Gherea sau cele purtate de demnii în cinstire G. Călinescu, E. Lovinescu, Şerban Cioculescu şi atâţia alţii -escu păstrează în sine principiile respectului reciproc de om civili­zat, nu mahalagisme şi alte -isme! Literatura nu e un domeniu al orgoli­ilor decât pentru cei lipsiţi de talent. Dixit.

Vă mulţumesc.