Sublimul ortodoxiei

Cu Părintele Profesor Dumitru Stăniloae (1903-1993) se termină o epocă în teologia creștină contemporană, nu doar ortodoxă sau românească, și începe o alta. Se încheie o epocă în care teologia academică avea un caracter preponderent speculativ și discursiv, fiind mai mult o vorbire despre Dumnezeu, chiar și la modul cel mai inspirat posibil.

Și tot cu Părintele Dumitru Stăniloae începe o nouă perioadă din teologia ortodoxă contemporană – aceea a redescoperirii, întoarcerii, aprofundării și raportării ei la izvoarele prime și nealterate ale credinței: Sfânta Scriptură și tâlcuirile date acesteia de către Sfinții Părinți.

Asemenea lui George Florovski sau Sfântului Justin Popovici, Părintele Stăniloae a redat teologiei ortodoxe contemporane duhul ei patristic și isihast. Pentru Sfinția Sa, teologia nu mai este doar o cercetare intelectuală, științifică, ci mai ales un exercițiu ascetic, de curățire de patimi și de înaintare în universul virtuților creștine, cele care îl apropie pe om tot mai mult de Dumnezeu, până la unirea cu El sau la îndumnezeire. Ea nu mai este un exercițiu speculativ și pur rațional, ci existențial și mistic, purificator și unificator.

Adevăratul model de teolog nu mai este savantul, cel care scruta, avid de cunoștințe, înălțimile sublime și profunzimile credinței, ci acela care, smerit și curățit de păcate, instruit și cultivat, bate, cu pocăință, la porțile Infinitului, în speranța lărgirii capacității sale de cuprindere, pe măsura descoperirii, tot mai bogate, din partea lui Dumnezeu, a tainelor Sale.

Teologia sa nu mai este un exercițiu teoretic și speculativ, ci o experiență rugătoare, odată ce pe Dumnezeu Îl poți afla și poți vorbi cu El, în modul cel mai firesc, la capătul rugăciunii curate și neîncetate, acolo unde mintea își oprește lucrarea ei naturală, făcând loc uimirii și extazului; iar cuvintele ei tac, procesele ei generale se opresc, făcând loc lacrimilor și iubirii suprafirești.

Pentru teologul român, Ortodoxia constituie sublimul, în materie de religiozitate, credința cea mai înaltă și mai apropiată de coardele profunde ale sufletului omenesc, trecutul bogat, dar și speranța unui viitor mântuitor, chemarea și credința primă și nealterată, dar și vocația și împlinirea ei esențială și deplină. Ea nu îi promite omului o fericire provizorie și iluzorie, și doar în lumea aceasta imperfectă și trecătoare, ci îi oferă veșnicia cea fericită sau neapusă, în Împărăția iubirii lui Dumnezeu. Ea nu se adresează doar trupului și bucuriilor acestuia, ci vizează profunzimile omului, centrul ființei sale – sufletul, pe care caută să îl îmbunătățească, până la deplina lui înduhovnicire sau pnevmatizare, la copleșirea și covârșirea elementului material de către cel spiritual, dar într-o desăvârșită unitate de ființă.

Omul contemporan aleargă de dimineața devreme, până noaptea târziu, să își procure, în mod preponderent, lucrurile trebuitoare pentru trup și cele trecătoare și nu arareori trăiește, pe fondul acumulărilor materiale până la opulență, sentimentul eșecului și al vidului spiritual, al lipsei de sens profund și scop înalt. Or, prin spiritualitatea ei adâncă, Ortodoxia poate oferi răspunsuri edificatoare și mântuitoare la frământările existențiale, la chemările fără ecou și la întrebările fără răspuns ale omului contemporan.

Câteva aspecte ale „sublimului” Ortodoxiei, ale splendorilor ei teoretice și practice, așa cum le-a înțeles și simțit, propovăduit și experimentat Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, încearcă să le descrie și prezentul studiu.

Părintele Profesor D. Stăniloae consideră că Ortodoxia constituie „adevărata entelehie a vieții”¹, „un mod aparte de trăire a creștinismului”², ritmul firesc al vieții, măsura³, drumul drept al vieții⁴, care îl conduce pe om către adevăratul scop al vieții sale – desăvârșirea, arătând, totodată, că, din toate popoarele ortodoxe, poporul român este „cel mai pătruns de spiritualitatea ortodoxă”⁵. Aceasta l-a condus prin istorie, ajutându-l să-și păstreze individualitatea și specificul său, de punte de legătură între două lumi și civilizații diferite: Apusul și Răsăritul.

O primă trăsătură a credinței și spiritualității ortodoxe de pretutindeni o constituie, în viziunea teologului român, fidelitatea față de Tradiție, unul din cele două izvoare în care se păstrează adevărurile de credință. Spre deosebire de alte credințe, care au preferat să caute o adaptare la contemporaneitate, adeseori prin cedări în materie de viață morală și prin relativism și laxism spiritual, Ortodoxia a rămas „identică în credința și cultul ei cu conținutul de credință și de cult al creștinismului originar”⁶.

Ortodoxia nu s-a „medievalizat”⁷, în sensul de a se fi complicat și de a-și fi însușit teorii scolastice raționaliste, care să distrugă misterul ei inefabil, nu i-au fost dragi „deliciile de gimnastică intelectuală”⁸, lipsite de sentimentul fiorului sacru, nici nu „a amestecat arabescurile neesențiale ale minții umane”⁹ în învățăturile sale descoperite și în modul specific de trăire a lor. Pe toate acestea, le-a considerat instrumente secundare de explorare a tainei inefabile a dumnezeirii, păstrându-și crezul ei, potrivit căruia doar trăirea și simțirea acesteia, experierea ei, prin curățire de păcate și de patimi și prin îmbunătățirea vieții, prin practicarea virtuților creștine, conduc pe om spre adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu.

Învățătura de credință ortodoxă nu este o teorie sau o ideologie, o speculație religioasă sau o sumă de raționamente elaborate și argumentate teologic, ci este viață, trăire și iubire. Cunoașterea lui Dumnezeu are caracterul de a fi personală, pentru că, într-o dimensiune a ei, pornește de la persoana umană și se adâncește în misterul Persoanelor treimice. Metoda specifică de pătrundere în acest mister nu o constituie speculația și afirmația, ci iubirea și uimirea. Pentru ființa umană, problema cunoașterii lui Dumnezeu, în vederea unirii cu El, este o problemă de viață sau moarte veșnică, de mântuire sau osândire pentru totdeauna. Ea nu îl poate lasă cu adevărat indiferent pe om, pentru că această indiferență echivalează cu ignorarea a ceea ce el are mai interior și profund în sufletul său – chipul lui Dumnezeu, pe care are chemarea sfântă de a-l desăvârși în „asemănarea” cu Părintele său ceresc. O astfel de ignorare înseamnă moartea veșnică. Problema cunoașterii lui Dumnezeu nu este, pentru Ortodoxie, o problemă doar de gnoză, ci una mai ales de trăire, iar calea progresului în această cunoaștere o constituie dezpătimirea și îmbunătățirea, adică deplina eliberare de efectele răului, nepătimirea și îmbogățirea în virtuți.

Experiența vieții duhovnicești sporite arată că între cunoaștere și iubire există o legătură de ființă și în însuși miezul ființei, căci nu putem cunoaște cu adevărat, profund și curat, decât ceea ce iubim înalt, după cum, în mod similar, creșterea iubirii lărgește cunoașterea și aprofundarea.

O astfel de cunoaștere vizează Ortodoxia, care, spune Părintele D. Stăniloae, a știut, de-a lungul timpurilor, să prezinte misterul mântuirii în date simple, fundamentale și totdeauna valabile¹⁰, adresându-se profunzimilor sufletului uman, cele ce vibrează la astfel de adevăruri și oferindu-i, în acest mod, răspunsuri fundamentale, existențiale.

Fără a se seculariza, ea și-a însușit și a înduhovnicit datele progresului științific, al spiritului uman, în general, nu fără a avertiza însă asupra moralității ce trebuie să îl străbată. Fără a se amesteca și dilua în moravurile diferitelor perioade istorice, Ortodoxia a fost și va rămâne contemporană omului, interioară și deplin compatibilă sufletului său și trebuințelor de natură spirituală ale acestuia, mișcărilor și nevoilor lui înalte.

Sensul adaptării Ortodoxiei la contemporaneitate l-a constituit, în viziunea Părintelui Stăniloae, nu însușirea unor idei și concepții seculare, care, mai devreme sau mai târziu să aibă nevoie de ajustări și modernizări. Ea nu s-a amestecat cu lumea, prin relativism, anonimat și concesii, ci a străbătut-o și a marcat-o. Ortodoxia este mereu actuală, vie și proaspătă, prin modul în care s-a implicat și se implică practic în soluționarea, pe baza înaltelor sale convingeri, a nevoilor practice ale credincioșilor ei. Atracția intrinsecă a ei rezidă și în modul în care a știut să facă înțeles și urmat „misterul integral al creștinismului de totdeauna”¹¹. Lucrarea ei socială, filantropică, își are temeiul în înalta sa concepție despre „taina” sau „Liturghia aproapelui”, ca o „Liturghie după Liturghie”, după cum și învățăturile ei sunt confirmate, în plan personal și comunitar, în opera ei practică.

Ortodoxia, consideră Părintele Stăniloae, are o întreită responsabilitate: față de trecut, față de contemporaneitate și față de generațiile viitoare, iar din această responsabilitate decurge un întreit caracter al ei: 1) fidelitatea față de Revelația lui Hristos, redată în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție și trăită neîntrerupt în viața Bisericii; 2) responsabilitatea față de credincioșii din timpul în care ea se face și 3) deschiderea față de viitorul eshatologic, adică obligația de a îndruma pe credincioși spre desăvârșire, spre îndumnezeire¹².

În Ortodoxie, se trăiește real și intens taina coborârii iubitoare a lui Dumnezeu la om, precum și epectaza acestuia către lumea spirituală și către Dumnezeu. „Ortodoxia, spune Părintele Stăniloae, a trăit misterul mântuirii în deplinătatea lui totdeauna”¹³, iar modul în care l-a redat, l-a împărtășit celor ce cred în el, l-a constituit paradoxul, ea fiind, în același timp, o credință a apofaticului și a apofatismului¹⁴.

O a doua trăsătură a Ortodoxiei rezidă în „sinteza bizantină”, pe care a realizat-o, iar roadele acesteia le-au constituit spiritualitatea pe care a creat-o și care s-a exprimat în simboluri, Liturghie, cult și artă, dar mai ales în viață. Liturghia și spiritualitatea Bisericii primare au produs, consideră Părintele D. Stăniloae, viziunea bizantină despre lume¹⁵, concepția sa despre viață și om, ca rege și preot al cosmosului, despre sensul și vocația sa veșnică.

Și din acest punct de vedere, caracterul Ortodoxiei de a fi contemporană fiecărei epoci și fiecărui suflet, explică Părintele Profesor, „nu poate consta într-o părăsire totală a exprimării simbolice, ci numai într-o simplificare a acestei exprimări, ca să se vadă imediat marile simboluri ale misterului creștin, corespunzătoare marilor, simplelor și permanentelor evidențe și trebuințe spirituale ale omului de totdeauna”¹⁶.

În al treilea rând, Ortodoxia este o credință a Duhului, spiritualitatea ei fiind una pnevmatologică. În vorbirea și trăirea creștină ortodoxă, Duhul Sfânt ocupă un loc fundamental, el fiind cel ce „face mereu contemporan, mereu trăit, misterul mântuirii”¹⁷.

Duhul Sfânt este cel care întărește toate eforturile ascetice și nevoințele trupești și spirituale ale creștinului, dându-i puterea de a birui păcatele și patimile la care îl cheamă și îl instigă lumea exterioară sau care răbufnesc și caută să ajungă la suprafață, prin profunzimile conștiente sau inconștiente ale vieții sale, asemenea unor valuri puternice, care, izbucnind din întunericul tenebros, încearcă să se ridice la suprafața apei, unde puterea lor, acumulată pe parcurs, este mult mai mare.

Și tot Duhul Sfânt este cel care adaugă har în opera de lucrare a virtuților, transformându-le, ca răsplată pentru străduințele umane, în daruri sau harisme, pe care le dăruiește sufletului însetat de mântuire.

Exprimând legătura dintre om și Dumnezeu, Ortodoxia este doxologică¹⁸, în sensul că, pentru ea, „Dumnezeu și lucrarea Lui creatoare și mântuitoare nu este un obiect de doctrină teoretică, ci de laudă entuziastă”¹⁹. Fiind „o experiență vie a lui Dumnezeu”²⁰, Ortodoxia este doxologică, pentru că „toată cunoștința despre Dumnezeu și despre lucrarea Lui mântuitoare este orientată practic, existențial, este transformată în rugăciune, în grăire directă către Dumnezeu, în conținutul dialogului nostru cu Dumnezeu, în substanță a raportului nostru personal și viu cu El”²¹.

Caracterul ei doxologic se exprimă în mod desăvârșit în cultul ei, care este un mijloc de laudă și de mulțumire față de El²², dar, în același timp, „izvor de cunoaștere și de continuă verificare a cunoștinței de totdeauna a Bisericii, forma principală a tradiției vii a Bisericii”²³.

Cultul ortodox este o formă de lărgire, prin citiri și cântare, prin simțire și trăire, a dialogului credinciosului cu Dumnezeu. Atât în rugăciunea personală, individuală, cât și în cea eclesială, sobornicească, sufletul credincios cultivă dialogul său cu Dumnezeu. Citirile și imnurile, icoanele și gesturile sacramentale, toate măresc intensitatea trăirii misterului divin și întăresc legătura de comuniune între credincioși.

Tâlcuind Mystagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul²⁴, Părintele Stăniloae vorbește despre lume sau cosmos ca despre o biserică în extensie, iar despre biserică, sinteză a întregului cosmos, recapitulând în ea elementele materiale și spirituale ale acestuia. De aceea, cine intră într-o biserică ortodoxă, scria Părintele Profesor, în lucrarea Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă²⁵, are de fapt senzația că a intrat în eternitate²⁶, că pășește într-o altă lume pe care o inaugurează rugăciunea și spre care conduce Liturghia, are sentimentul cerului coborât pe pământ și în sufletul omului, spre atragerea acestuia către piscurile vieții și spre înălțimile cerului.

Cântarea liturgică, aprecia Părintele Profesor, pe lângă faptul că reprezintă „un factor de întărire în adevărurile credinței”²⁷, dar și de „întărire a comunității credincioase”²⁸, constituie „modul cel mai propriu de a vorbi despre Dumnezeu, sau lui Dumnezeu, ca despre și Celui cu neputință de cuprins în noțiuni precise, limitate și exprimat în cuvinte corespunzătoare acestor noțiuni. Dar ea e și modul cel mai propriu de a mulțumi din toată inima lui Dumnezeu, de a-L lăuda și de a I ne ruga. Prin cântare, trăim taina lui Dumnezeu, ne unim cu existența Lui negrăită, accentuăm, prin simțire, marea dorință de a ne face parte de darurile Sale. Prin cântare, spunem mai mult decât putem exprima prin indiferent care cuvinte. Prin ea, dăm un coeficient nemărginit admirației măreției Lui, bunătății Lui care întrece cuvintele noastre simple rostite, exprimăm inexprimabilul, apofaticul, dar și mulțumirea nețărmurită față de El, pe care nu o putem exprima prin simple cuvinte”²⁹.

Din caracterul doxologic și eshatologic al cultului ortodox derivă și însușirea Ortodoxiei de a fi o credință a optimismului³⁰, a nădejdii și bucuriei³¹, o credință a învierii³².

În centrul întregii învățături și a cultului ortodox, se află sărbătoarea Învierii Domnului, o „explozie de bucurie”³³, care celebrează biruința vieții asupra morții, o bucurie ce cuprinde și inundă întreg cosmosul și ființa umană, în integritatea sa. Prin aceasta, Ortodoxia este o credință a luminii, din care sunt chemați să se împărtășească toți cei ce doresc să se facă „următori” ai lui Hristos.

Îmbrăcarea lumii și a omului în lumină și bucurie, dragostea lui Dumnezeu de a împărtăși tuturor darurile Învierii Lui, face din Ortodoxie o credință a catolicității, sobornicității sau solidarității. Sensul pe care îl dă Părintele Stăniloae catolicității sau sobornicității Ortodoxiei este acela de cuprindere a tuturor „în raza învierii potențiale”³⁴ a Domnului. Această înviere urmează nașterii din nou, săvârșită prin Botez, și se realizează prin ridicarea din noaptea și moartea în care ne aruncă păcatele, fiind arvună a învierii celei viitoare.

Biserica Ortodoxă este sobornicească și prin aceea că „se simte solidară cu lumea întreagă”³⁵ și „adâncește continuu această solidaritate”³⁶ de vocație dintre oameni, o solidaritate de origine, ca unii ce au fost creați toți de Același Părinte bun și iubitor, „după chipul și asemănarea” Sa (Facere 1, 26), dar și o solidaritate de vocație, dată tot prin creație și a cărei rațiune o constituie îndumnezeirea.

Sobornicitatea Ortodoxiei se manifestă și prin unitatea pe care o cultivă Liturghia și rugăciunea, prin comuniunea specială ce se creează între credincioși, o „unitate de gândire, de simțire, de mărturisire, de iubire comună a lui Hristos și de iubire reciprocă”³⁷.

Această sobornicitate are, potrivit teologului român, și un sens intensiv, de comuniune în continuă adâncire, căci „fiecare se dezvoltă în comuniune cu toți și comuniunea se dezvoltă prin aportul personal al fiecărui membru, prin darul fiecăruia, dezvoltat în darul comuniunii”³⁸. În această unitate sunt cuprinse iubirea și libertatea, slujirea și dăruirea.

Acolo unde este unitate și sobornicitate, acestea sunt păstrate cu ajutorul unei ierarhii bine orânduite, ceea ce face din Ortodoxie o Biserică sacramentală și ierarhică, în care lucrarea de propovăduire a cuvântului, săvârșirea Sfintei Euharistii și a Sfintelor Taine sunt administrate de ierarhia bisericească. Hristos, și nu o altă persoană, este „cap al Bisericii”³⁹, ea fiind condusă și păzită de eroare de către Duhul Sfânt, care luminează și inspiră autoritatea sinodală.

Ortodoxia nu se adresează persoanelor izolate, ci are o deschidere către lumea întreagă, pe care dorește să o conducă la „cunoștința adevărului” și, astfel, observă Părintele Profesor D. Stăniloae, ea este o credință cosmică, în sensul că dorește să restabilească, la nivel general, armonia primordială, distrusă prin păcat, unificându-le pe toate în Iisus Hristos – Logosul divin întrupat.

Fin cunoscător al operei Sfântului Maxim Mărturisitorul, Părintele Stăniloae tratează despre structura sacramentală a cosmosului și a Bisericii⁴⁰, arătând că lumea este un dar al lui Dumnezeu, făcut oamenilor, semn al iubirii Sale⁴¹. Ființele umane au chemarea de a descoperi rațiunile sădite de Dumnezeu în fiecare lucru și realitate ce alcătuiesc lumea, de a le folosi pe fiecare dintre acestea în conformitate cu rațiunile lor, spre desăvârșirea generală, făcând din lumea prezentă o biserică în sinteză și un rai potențial, o cale și o scară către Împărăția Cerurilor⁴².

În cadrul acestei învățături despre dimensiunea cosmică a Ortodoxiei, ca și credință a restaurării ontologice și a mântuirii, Părintele Dumitru Stăniloae dezvoltă o adevărată „teologie a darului” și a jertfei, arătând că fiecare credincios este un preot, care aduce jertfă și mulțumire lui Dumnezeu darurile sale, cărora le-a imprimat pecetea muncii și a jertfei sale⁴³. 

Fiind un dar al lui Dumnezeu față de lume, Ortodoxia este, prin excelență, o credință a iubirii și dăruirii. Scopul creației, potrivit credinței ortodoxe, arată teologul român, este manifestarea iubirii lui Dumnezeu față de oameni și lărgirea acesteia, întreolaltă⁴⁴. Într-o astfel de viziune, se arată, bunurile materiale și spirituale nu sunt „ziduri despărțitoare”⁴⁵ și „motive de ceartă, de luptă și de orgoliu”⁴⁶, ci daruri ale lui Dumnezeu, spre sporirea unității și armoniei, punți ale iubirii și comuniunii.

Toate aceste trăsături specifice ale Ortodoxiei, conduc, în concepția Părintelui Stăniloae, la una esențială și înaltă, aceea de a fi o credință a progresului neîncetat în iubirea de Dumnezeu și de semeni⁴⁷, a epectazei către Dumnezeu, spre desăvârșire sau îndumnezeire. Calea dobândirii asemănării cu Dumnezeu, a creșterii spirituale a omului, arată Părintele Profesor, o constituie sporirea în iubire. Sfinții Părinți, atât de dragi teologului român, vorbesc despre îndumnezeire ca despre o profundă responsabilitate față de Dumnezeu și de darurile primite de la El, ca o continuă umanizare, printr-un progres nesfârșit a umanității, în iubire și dăruire. Supremația creștinismului și sublimitatea Ortodoxiei se arată în maximalismul moralei sale, care ne poruncește să iubim, inclusiv pe vrăjmașii noștri, cu o dragoste desăvârșită, la măsura iubirii dumnezeiești.

Ortodoxia este, astfel, o credință a iubirii și desăvârșirii. A iubirii aflate într-o permanentă dezvoltare și lărgire, în adâncire și sublimare, conducând spre unirea cu Dumnezeu, Izvorul iubirii supraființiale și nesfârșite.

Sintetizând ideile Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae privind „sublimul Ortodoxiei”, observăm că acesta constă în: 1) fidelitatea față de Tradiția sa bimilenară; 2) capacitatea ei de a face o reală „sinteză bizantină”, în care învățătura de credință să pătrundă viața concretă; 3) caracterul ei pnevmatologic; 4) aspectul său doxologic; 5) cultivarea optimismului, nădejdii și bucuriei Învierii; 6) însușirea ei de a fi sobornicească sau 7) o spiritualitate a comuniunii, a iubirii și dăruirii; 8) exercitarea lucrării sale prin intermediul ierarhiei bisericești; 9) deschiderea sa față de lumea întreagă; 10) trăsătura fundamentală de a fi o credință a progresului neîncetat în iubirea de Dumnezeu și de semeni, a epectazei către Dumnezeu, conducând spre desăvârșire sau îndumnezeire.

Prezentele considerații se doresc a fi o conștientizare a frumuseților Ortodoxiei și asupra punctelor ei de rezistență, prin valurile istoriei, dar, mai presus de toate, un îndemn sincer de a le descoperi și trăi, cu ferma încredere că a ne întoarce la profunzimile Ortodoxiei, așa cum învăța Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, înseamnă a ne întoarce și a ne adânci pe noi înșine, iar a trăi Ortodoxia, odată ce aceasta este „entelehia” sufletului, înseamnă a trăi, de fapt, viața noastră, în registrul ei cel mai curat, mai frumos și mai înalt. Sau, ca să folosim cuvintele Părintelui Profesor: „Mai aproape de Ortodoxie înseamnă mai aproape de noi înșine și de misiunea noastră”⁴⁸.

Note:

1 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie și românism, f.l., f.a., p. 48.

2 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Câteva trăsături caracteristice ale Ortodoxiei. În: „Mitropolia Olteniei”, XXII (1970), nr. 7-8, p. 730.

3 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie și românism..., p. 52.

4 Idem, p. 48.

5 Idem, p. 63.

6 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Câteva trăsături caracteristice..., p. 730.

7 Ibidem.

8 Idem, p. 731.

9 Ibidem.

10 Ibidem.

11 Idem, p. 732.

12 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, ediția a doua, Ed. IBMBOR, București, 1996, p. 73.

13 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Câteva trăsături caracteristice..., p. 732.

14 Într-un capitol din Spiritualitatea ortodoxă, dedicat rugăciunii curate, Părintele Stăniloae vorbește despre două trepte ale apofatismului: apofatismul teologiei negative și un apofatism mai deplin și mai existențial, realizat prin rugăciunea duhovnicească, în stare de curăție și pace a gândurilor, de tăcere și uimire, de cufundare a minții în taina Dumnezeirii și de strălucire a luminii dumnezeiești. Un al treilea grad al apofatismului îl constituie „apofatismul vederii mai presus de vedere a luminii”, prin care se pătrunde în „nemărginirea oceanului divin” (Cf. Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica și Mistica, Ed. IBMBOR, București, 1992, p. 211 și p. 204).

15 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Câteva trăsături caracteristice..., p. 733.

16 Ibidem.

17 Idem, p. 735.

18 Ibidem.

19 Ibidem.

20 Idem, p. 736.

21 Ibidem.

22 Idem, p. 735.

23 Idem, p. 736.

24 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia. Cosmosul și sufletul, chipuri ale Bisericii, introducere, traducere, note și două studii de Preotul profesor dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 2000, p. 16.

25 Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986.

26 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune...,  p. 433.

27 Idem, p. 422.

28 Ibidem.

29 Idem, p. 421.

30 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Câteva trăsături caracteristice..., p. 737.

31 Ibidem.

32 Ibidem.

33 Ibidem.

34 Idem, p. 738.

35 Ibidem.

36 Ibidem.

37 Idem, p. 739.

38 Ibidem.

39 Ibidem.

40 Pr. Prof. D. Stăniloae, Câteva trăsături caracteristice..., p. 740.

41 Ibidem.

42 Vorbind despre „darul lumii”, Părintele Profesor arată că „În esenţă, prin darul lumii, Dumnezeu vrea să Se facă cunoscut omului pe Sine Însuşi în iubirea Sa” (Cf. Teologia Dogmatică Ortodoxă..., vol. I, p. 236). Însă atunci când omul nu sesizează existenţa, prezenţa şi lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu în creaţia Sa, „darul i se ia adeseori fără voia sa, pentru ca să-și dea seama că dăruitorul e mai mult decât darul. Peste lume și peste viața noastră stă astfel așezată crucea. Când noi nu mai vedem pe Dumnezeu prin crucea de bunăvoie, depășind lumea și viața noastră în iubirea de Dumnezeu, acesta ni se face transparent prin crucea fără voie” (Cf. Ibidem, p. 235). Cu mult optimism creștin, „patriarhul teologiei academice românești” arată, într-o notă filocalică, faptul că, și în starea de cădere, „creaţia rămâne darul lui Dumnezeu. Dar atârnă de noi ca să ne folosim de acest dar spre binele nostru, sau spre pierderea noastră. Chiar de cele obiectiv grele şi apăsătoare, ne putem folosi spre bine, întărind duhul nostru prin suportarea lor. Creaţia nu a devenit nici prin cădere un rău sau un bine unilateral fatal, ci ea se păstrează ca o unealtă care poate fi folosită spre bine sau spre rău de libertatea noastră. Dumnezeu a lăsat totul la decizia noastră. E marea cinste ce ne-a dat-o, cinste care implică şi o mare responsabilitate şi un mare risc. De noi depinde să descoperim măreţia creaţiunii şi generozitatea lui Dumnezeu faţă de noi, prin ea, putând ajunge prin ea la îndumnezeire, sau să o facem un prilej de hulă împotriva lui Dumnezeu şi să cădem prin ea în osânda veşnică”. (Cf. nota 1212 a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, la Ava Dorotei, Ale lui Ava Dorotei diferite epistole, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, volumul IX, traducere, introduceri și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 1980, p. 636).

43 Părintele Profesor Dumitru Stăniloae dezvoltă o adâncă „teologie a darului”, arătând că ființele și lucrurile constituie elementele unui dialog progresiv al darurilor, într-o deplină complementaritate a acestora, într-un „dialog complet al darului”, adică prin cultivarea datoriei de a primi, înmulți și întoarce darurile primite și despre „dialogul darului între Dumnezeu și om”, prin care fiecare se dăruiește celuilalt, fără a sărăci, ci sporind și îmbogățindu-se duhovnicește și îmbogățindu-i, la rândul său, pe toți ceilalți. (Vezi lucrarea noastră, Lumea, rugăciunea și asceza în teologia Părintelui Stăniloae, TRINITAS, Iași, 2003, p. 32). În studiul intitulat Ierarhia darurilor și treptele rugăciunii, Părintele Profesor arată că, pentru credința și spiritualitatea ortodoxă, „toate cele ce sunt în jurul nostru și de care ne folosim sunt daruri ale lui Dumnezeu. Mai mult, toată creația este un dar pe măsura puterii noastre de a o cunoaște și de a o folosi. E un dar aerul, e un dar apa, e un dar pământul, care face să rodească toate felurile de plante folositoare nouă din semințele lor, în fiecare an. Sunt daruri animalele ce se înmulțesc mereu din sămânța lor pentru a răspunde trebuințelor noastre continue. Dar atunci, e un dar universul întreg, care condiționează și susține existența celor ce ne înconjoară, potrivit trebuințelor vieții noastre. Sunt un dar soarele, luna și celelalte corpuri cerești. Toate sunt daruri pentru ființa conștientă și purtătoare de trup a omului. Iar a vedea lumea ca un dar înseamnă a vedea pe Cel ce a dăruit-o, a vedea înțelepciunea și iubirea Lui față de omul care poate fi conștient de această iubire. Căci cine dă daruri își manifestă iubirea față de o ființă capabilă să o sesizeze” (Cf.  Ierarhia darurilor și treptele rugăciunii, în „Ortodoxia”, XXXV (1983), nr. 3, p. 405).

44 Pr. Prof. D. Stăniloae, Câteva trăsături caracteristice..., p. 741.

45 Ibidem.

46 Ibidem.

47 Idem, p. 742.

48 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie și românism..., p. 69.