Un păianjen uriaș. Băiatul vecinilor. În noaptea aia, Cioclea a scris o nouă poezie. Un chiștoc de țigară

Un păianjen uriaș

Enrico stătea la pândă pe banca de fier din fața terasei inundate de soare, lihnit şi sleit de puteri. În sfârșit, două fete drăguţe și mlădioase, îmbrăcate în fuste foarte scurte au traversat terasa și băiatului au început să-i strălucească ochii. Legănându-și șoldurile, și balcoanele impunătoare, tipele au trecut prin fața lui și s-au așezat la o masă de lângă răzorul cu trandafiri albi și au deschis meniul. Balcoanele erau gata să le spargă maieurile. Băiatul a început să saliveze. Un chelner se apropie de ele. Deși de acolo unde stătea Enrico nu putea să audă ce-i spuneau fetele,  în timp ce ticăiau cu unghiile vopsite în foile meniului, se înroși la față. Chelnerul le-a luat meniul și a plecat vesel. Enrico aștepta. Fetele râdeau și fumau niște țigări lungi, iar fumul pe care-l scoteau se ridica în aer șerpuind, și se descompunea deasupra lor. Vântul care bătea din direcția bucătăriei și a mesei unde stăteau cele două tipe sexy îi aruncă lui Enrico în nas mirozne de mâncăruri și de parfum fin ce îi răscoleau fiinţa pe dinăuntru trezindu-i la viață cele mai tainice dorinţe îngropate adânc în subconştient, care, iată, acum erupeau la suprafaţă și îl făceau să se uite visător la cele două fete, de care se apropia chelnerul, cu  tava în mână. Chelnerul luă de pe tavă două cafele și le așeză în dreptul lor, spre dezamăgirea lui Enrico. Nu asta așteptase el.

Deja se pregătea să se scoale de pe bancă și să plece în altă parte, când a văzut pătrunzând pe terasă o doamnă pe tocuri roșii. Niște beculețe mici i s-au aprins în ochi și a rămas, mutându-și privirile de la masa celor două domnișoare lascive la masa acestei doamne impozante, ce purta o rochie roșie, cu un decolteu adânc și se puse iar pe așteptat, dar chelnerul i-a adus doamnei doar un suc de portocale și Enrico și-a zis că nu face daraua cât ocaua și se ridică iar să plece și s-ar fi cărat, dacă nu ar fi apărut la masa acestei doamne cu umerii goi un bărbat trecut de patruzeci, cu o chelie rotundă în mijlocul capului care și-a comandat un sugiuc. Un sugiuc nu era tocmai ceea ce aștepta Enrico, dar era cu totul și cu totul altceva decât un suc sau o cafea.  Femeia îi povestea ceva cu  o față transportată, iar bărbatul stătea aplecat deasupra farfuriei și se uita la sugiuc. Enrico ar fi dat acum orice să știe la ce se gândește individul care se uita cu ochi mari la nucile înecate în mustul fiert. Doamna aia era brunetă și avea ochi albaștri. Un păr negru ca smoala îi cădea pe umerii goi și femeia îl îndreptă cu mâna. Chelnerul le-a destupat o șampanie și le-a umplut două pahare, dar bea numai doamna.

Deodată, așa cum se uita la bărbatul care studia nucile  muiate în mustul fiert, pe Enrico îl luă cu amețeli. Un gol stacojiu şi arzător îi apăru în zona linguricăi și începu să i se plimbe în sus și în jos prin stomac. Asta era prea mult. Picioarele i s-au înmuiat și Enrico era gata să leșine. Totuși, de aproape o săptămână nu a mai pus nimic în gură. Bărbatul pregeta să mănânce și Enrico simțea că e pe cale să-și dea papucii. O săptămână nu a mâncat nimic. Toată săptămâna. Pentru că i s-au terminat banii din bursă și nu avea de la cine să împrumute. Pentru că nu avea ce mânca.

Și acum văzându-l pe bărbatul acela pleșuv cum stătea și se uita la sugiuc și nu se grăbea deloc să se apuce de mâncat, lui Enrico i se făcu iar foame. O foame de lup. O foame ca în Knut Hamsun. Foamea i se urca din stomac în creier și-l ronțăia pe dinăuntru ca un șoarece.  Îi ieșea pe ochi și pe gură și-l întorcea pe dos.  Bărbatul rostogoli o nucă într-o pastă gelatinoasă de fructe, iar Enrico se ruga în gând ca s-o bage mai repede în gură. Doar pentru asta a venit aici. Doar pentru asta vine în ultimele zile aici, de când a rămas cu buzunarele goale. Tipul însă nu se grăbea s-o bage în gură. Dimpotrivă chiar, acesta o ridică în aer și încremeni cu ea în mână la jumătatea distanței dintre masă și gură, privind-o cu ochii holbați pe femeia aia înaltă cu umeri goi, ale cărei șolduri albe te orbeau, nu altceva, și care râdea dezvelindu-și toți dinții. Deodată, și-a băgat nuca în gură și-a început s-o rumege cu poftă şi după ce o mâncă, își linse degetele, spre stupoarea celor două domnișoare și spre marea bucurie a lui Enrico, care îl privea cu patruzeci de ochi cum își linge degetele.

Enrico nu avea nicio farfurie şi niciun tacâm în faţă, dar repeta toate operaţiile pe care bărbatul acela pleșuv le făcea.  Adică își închipuia că are și el în față o farfurie cu sugiuc, că a apucat o nucă, a dus-o la gură, a băgat-o între dinți și a început s-o spargă cu caninii. Adică îşi imagina că mănâncă. Apoi bărbatului acela pleșuv i s-a adus o farfurie cu orez și Enrico și-a închipuit că și lui chelnerul i-a pus pe bancă o farfurie plină cu orez. Îşi închipui că bagă lingura în orez şi că o umple cu orez. Sufla ca să nu se frigă. Ducea lingura la gură. Deschidea gura şi mesteca la fel ca și bărbatul pleșuv de pe terasă, care mânca în fața acelei femei nemaipomenit de frumoase care pur și simplu stătea la masă și bea șampanie și râdea. Înghiţea la fel cum înghiţea şi bărbatul chel. Iar când acesta și-a vârât în gură o felie mare de pâine, și-a vârât o felie mare de pâine în gură și Enrico. Chelul muşcă dintr-un ardei foarte iute, iar pentru a-şi înăbuşi usturimea mai băga în el o lingură de orez. Apoi nu se dădu în lături nici de la brânză. Bineînţeles că și Enrico făcu la fel. Chelul își mai înfipse dinţii și într-o ceapă, după care îşi umplu din nou gura cu orez și ciorbă, iar la urmă dădu gata și o prăjitură. O mesteca anevoie fiindcă nu mai avea unde să încapă. Anevoie mesteca și Enrico. După ce o termină, chelul râgâi mulţumit. Mulțumit râgâi și Enrico. Bărbatul pleșuv de peste drum, o privea pe femeia aia înaltă și îngrozitor de frumoasă care bea șampanie și râdea, când chelnerul apăru în fața lor .

Femeia mai ceru o sticlă de șampanie, iar bărbatul chel mai comandă un bigi-bigi, spre marea satisfacție a lui Enrico, care se dădea în vânt după sugiuc. Ce poate fi mai frumos pe lumea asta decât un miez de nucă muiat în vin? Enrico mesteca încet şi metodic, la fel de încet și metodic ca și bărbatul chel, mestecă până când gura i se umplu de salivă și atunci înghiți tot ce avea în ea. Adică bucăţile alea închipuite de nucă. Când bărbatul chel termină de molfăit ultima bucată de sugiuc exact atunci termină și Enrico. Au râgâit simultan şi homocron s-au bătut mulţumiţi pe burtă şi s-au ridicat sincron în picioare, iar ceea ce a mai făcut în plus bărbatul chel față de Enrico a fost s-o îndemne pe femeia aia înaltă și înnebunitor de frumoasă să plece. Femeia și-a înghițit ultimele picături de șampanie din pahar stând în picioare. Tipul chelbos plăti, iar Enrico nu. Chelul îi lăsă chelnerului un bacşiş gras, dar Enrico nu-i lăsa nimic, asta era noua lui metodă de-a mânca, după ce a rămas fără bani și ieri a funcționat, adică a uitat de foame și a putut dormi liniștit, spera să funcționeze și azi și să reziste până la bursă.

Chelul deschise uşa cafenelei şi o cără de subsuori pe femeia aia înaltă și foarte frumoasă care nu se mai putea ține pe picioare. Norocul lui că parcase mașina chiar în poarta terasei. Enrico s-a ridicat de pe bancă și a luat-o pe strada aia în jos, în direcția văii, pe fundul căreia se afla și căminul său studențesc, unde mergea să se culce. Pe acea stradă şerpuitoare, la acea oră vesperală mai cobora doar chelul la volanul mașinii sale, mergând la vila sa din centrul orașului. Femeia aia înaltă dormea prăvălită pe bancheta din spate, pe când chelului i se făcu rău de la cina atât de copioasă din acea seară și opri mașina ca să vomite. Vomita pe o tufă de trandafiri. Ceva nu a fost proaspăt sau ceva nu a mers. Enrico care nu avea nici pe dracu îl depăși pe chel, care bora în spatele lui, pe petalele albe de trandafiri.  În fața amândurora oraşul se întindea, ca un păianjen uriaş.

Băiatul vecinilor

Din drum se auzeau răcnetele tatei.

Auzindu-le, am țâșnit din casă și am alergat afară. Înaintea mea fugeau mama și bunica, grăbindu-se să ajungă primele la hotarul dintre casa noastră și cea a Muntenilor, de unde se răspândeau strigătele neomenești ale tatei. Mama și bunica îmi acopereau cu spatele ulița și eu nu-l vedeam pe tata și nu înțelegeam ce i s-a întâmplat de strigă așa și inima mi s-a făcut ca la un pui de găină.

În sfârșit, l-am văzut. Tata doborât la pământ și pe pieptul lui sărea cu genunchii Ion Munteanu, gras cât un butoi. Acesta îl pălmuia pe tata. Îl lovea năpraznic când cu o palmă când cu alta, și tata striga după ajutor. Pentru prima dată vedeam ca cineva să-l bată pe tata și, până în acele clipe, nu aș fi crezut ca asta poate fi posibil, pentru că, pentru mine, tata era cel mai puternic om, dacă nu din lume, atunci măcar din Flutura, dar tot era.

Când cineva mă jignea sau încerca să mă bată eu îl amenințam că o să-l  spun tatei și tipul mă lăsa în pace. De aceea, nici nu mă temeam de nimeni din Flutura, pentru că știam că tata oricând o să mă apere. Acum, când mă uitam cum Ion Munteanu îl  snopea pe tata, această încredere a început să mi se zdruncine.

De fapt, scandalul de acum tot de la mine a pornit. Cu o oră în urmă mă umpluse de sânge fiul lui Ion Munteanu și eu am alergat într-un suflet la tata și i-am spus și tata s-a dus val-vârtej la vecini, a deschis poarta și l-a găbuit pe cel care m-a agresat și i-a tras un pumn în gură, atenționându-l că, dacă o să se mai ia vreodată de mine, o s-o pățească și mai rău. Îl priveam triumfător pe Victoraș care se dădea de ceasul morții, hohotea și îl striga pe taică-său. Am intrat biruitor în casă, iar tata a rămas să măture curtea. Apoi, nu peste mult, am auzit răcnetele tatei, și l-am văzut pe Ion Munteanu, tatăl lui Victoraș, sărind cu genunchii pe pieptul tatălui meu. Acum Victoraș Munteanu zâmbește victorios. Tatăl lui îl făcea terci pe tatăl meu. Năpraznic tata mă striga să-l ajut. Mama și bunica îl trăgeau de mânecă pe grăsan. Încercau să-l împingă de pe tata, să-l dea jos. Plângeau și răcneau la mahalagii să vină și să-l scape pe tata. Lui Ion Munteanu însă i se umflase tărâța în el, nu altceva. Parcă înnebunise. Îl pocnea pe tata cu sălbăticie peste față și striga – Ai sa mai dai, bă, în Victoraș, ia spune, ai să mai dai?

Tata îmi strigă să-i aduc toporul. Am alergat cât de repede am putut cu toporul spre tata și m-am mirat foarte tare că mama și bunica nu voiau să mă lase să i-l dau. Mama m-a înșfăcat în brațe, iar bunica mi-a smuls toporul din mână și l-a aruncat peste gard și eu nu înțelegeam de ce nu m-au lăsat să-i dau tatei toporul, doar, în felul acesta, puteam să-l salvez, de ce nu m-au lăsat să-l salvez pe tata? Lacrimi de revoltă că mama și bunica nu m-au lăsat să-i dau tatei toporul îmi șiroiau pe obraji în monom. Lacrimi de neputință mi se amestecau cu mucii care-mi curgeau din nas.

Deodată, Ion Munteanu s-a ridicat în picioare și a plecat, fără să se uite la tata sau la noi,  însoțit de fiu-său care pășea mândru și înfoiat. Mama și bunica l-au ridicat pe tata din colb și îl ajutau să meargă spre casă. Eu îmi târșâiam picioarele după ei cu nasul în pământ. Un bulgăre mă lovi în spate și un altul, în piept. Victoraș mă privea triumfător, iar eu, pentru prima dată în viață, nu am mai fugit după tata ca să-i spun ce mi-a făcut băiatul vecinilor.

În noaptea aia, Cioclea a scris o nouă poezie

În Chișinău era noapte, iar Autogara de Sud era pustie. Am mers la un aparat telefonic lipit de clădirea autogării, și am cules un număr. Cioclea era acasă. Nu a zis nu, deși mă auzea pentru prima dată la telefon și nu sunt sigur că a priceput cine sunt.

- Ce mai aștepți, ia troleul și vino, mi-a spus poetul, dar pentru că eu nu știam unde stă, mi-a explicat cu lux de amănunte cum să ajung la el.

Cioclea, în hol, nu avea lumină, după cum nu avea nici în dormitor, iar singura încăpere din garsoniera sa unde pâlpâia un bec chior era bucătăria, unde m-a și împins să intru și unde mi-a cerut să-i recit ultimele mele poezii și în timp ce mă asculta, a pus la fiert ibricul cu cafea, pe care, după ce acesta a dat în clocot, nu știa unde să-l așeze, pentru că masa era plină cu cărți, cărți erau  și pe scaune sau pe pervaz, și Cioclea se învârtea cu ibricul prin chicinetă și nu se hotăra unde să-l lase și, până la urmă, l-a pus pe o carte de-a sa.

- Bei și tu o cafea?

- Da, i-am spus, deși peste un sfert de ceas se făcea miezul nopții.

– Ai vrea și să mănânci ceva?

– Aș minți dacă aș spune că nu.

– Dar nu prea am ce să-ți dau.

– Asta e.

– În afară de cartofi. Vrei cartofi prăjiți?

– Vreau.

– Atunci ia și curăță-i, mi-a spus poetul, și mi-a întins un cuțit.

Eu curățam cartofii și el veghea să nu dea în clocot cel de-al doilea ibric cu cafea.

Cafeaua a fiert înainte să se rumenească cartofii și noi ne-am băut-o tot în picioare, deoarece poetul nu se îndura să golească blatul mesei de cărți. Predominau cărțile de filosofie.

Când să bem și a treia cafea, poetul a descoperit că nu mai avea zahăr în casă și, în loc de zahăr, a presărat un pic de sare. Am făcut și eu la fel și am crescut în ochii lui.

El nu voia să mănânce și am mâncat numai eu, direct din tigaie. Cioclea mi-a făcut patul pe podea, dar el nu vru să se culce și a rămas în bucătărie să citească, și a citit până dimineața.

Neplecând nici a doua zi la Ungheni, seara, l-am sunat din nou pe Cioclea și l-am rugat să mă mai oploșească o noapte la el.

- Azi nu pot să te primesc, frate, pentru că scriu o poezie, iar eu când scriu poezii nu pot să sufăr pe nimeni prin apropiere, mi-a explicat poetul și a închis.

La unu noaptea eu nu aveam unde să dorm și am mers la gară, unde m-am foit pe o bancă de fier până dimineață. Nici Cioclea nu a pus geană pe geană în noaptea aia. În care a scris o nouă poezie.

Un chiștoc de țigară

Patrula reveni pe strada pustie ce se căţăra pe clina priporoasă din Donețk şi Alexandru deja nu mai știa unde să fugă și se piti după o tufă de trandafiri. Soldaţii au ajuns în dreptul grădinii în care s-a ascuns dezertorul şi, brusc, s-au oprit în mijlocul drumului şi au prins să răscolească cu privirile fiecare colţ al acesteia. La un moment dat, privirile ofiţerului s-au lovit de muchiile alarmate şi desfigurate de spaimă ale feţei lui Alexandru, apoi ofiţerul şi-a ridicat privirile un pic mai sus şi i-a găsit ochii înnebuniţi de frică ce se aruncau în toate părţile ca nişte iepuri prinşi într-o capcană. Ochii locotenentului au prins să-i sfredelească ochii dezertorului ca şi cum ar fi vrut să-i golească de viaţă, tot aşa cum vrei să goleşti, cu linguriţa, gălbenuşul unui ou fiert. Ofiţerul încerca să-l schilăvească privindu-l sau, dacă nu, măcar să-i afle ce-i poartă capul.

Căutăturile militarului erau sarcastice şi metalice încât, dacă Alexandru ar fi ţinut în acele secunde un pahar în mână, acesta, cu siguranţă, s-ar fi făcut ţăndări. Dar Alexandru nu ţinea niciun pahar în mână. El îşi ţinea doar răsuflarea nădăjduind din tot sufletul să-i reziste ofiţerului şi să nu-l doboare la pământ senzaţia neomenească de frig, care l-a cuprins. Un fel de algor îi paraliză creierul. Începuse să pufăie și să tremure de parcă ar fi urcat dealul cu un sac de nisip în spate.

Înfruntându-i privirile, Alexandru reuşi să-şi transforme ochii într-o uşă metalică, aşa că locotenentul Durov nu fu în stare să-i citească gândurile, și să afle că Alexandru, de fapt, nu era un cerşetor nenorocit şi un jalnic vagabond, așa cum credea el, ci era chiar tipul pe care-l căutau de azi-dimineață când acesta a dezertat din armată pentru că nu a mai suportat umilințele la care-l supuneau colegii săi, care-i cereau să-i spele pe picioare, iar apa murdară s-o bea și de ce?, doar de aceea că era un pifan.  Dacă l-ar fi prins, a doua zi ar fi fost avansat căpitan şi i s-ar fi mărit leafa, primind un salariu cu mult mai mare decât cel pe care-l încasa acum şi, pe deasupra, mai primind și un apartament cu trei camere în Donețk.  Iar dacă ar fi primit acel apartament cu trei camere, Zoia din Nijnii Novgorod nu l-ar mai fi ţinut atâta după uşă şi nu l-ar fi purtat atâta pe drumuri şi ar fi acceptat imediat să-i devină nevastă. Dar pentru că locotenentul nu fu destul de perspicace şi nu reuşi să întrezărească în boschetarul pitit într-un răzor cu trandafiri pe dezertorul  din armata rusă din Donbass, pe care toți îl căutau, Zoia nu acceptă în săptămânile care au urmat să se mute la el, la Donețk, într-o cameră de hotel. După ce l-a măsurat cu ochii cât l-a măsurat, locotenentul Durov a dat colțul însoțit de cei trei soldați care-l flancau și dezertorul a respirat uşurat, dar nu cred că ar fi respirat atât de ușurat dacă ar fi aflat printr-o minune că locotenentul, după ce revenea în fiecare seară de pe câmpul de luptă, se masturba cu gândul la Zoia. El chiar nu ştia nimic despre asta. Iar dacă ar fi aflat întâmplător că acest ofiţer foarte dur cu soldaţii, de fapt, era un om nefericit în adâncul sufletului său, Alexandru nu știu dacă s-ar fi bucurat. Ba chiar, s-ar fi întristat, pentru că, deși a dezertat din armată, el credea cu tărie că  nu ofiţerii ruși din Donbass sunt niște canalii, ci soldații simpli.

Alexandru care încă mai stătea ascuns după tufa aia de trandafiri se bucura că a reușit să-l păcălească pe un boschetar și să-l lase fără haine, pentru că numai așa și-a păstrat libertatea. Locotenentul Durov scotocea cu ochii grădinile pe lângă care treceau și se gândea că unui ofiţer din Donbass care slujește Patria și care nu ucide doar de dragul de-a ucide, ci pentru a-i face fericiţi pe cei care rămân în viaţă, integrându-i în necuprinsa Rusie, nu e normal să nu-i meargă deloc în dragoste și Zoie să-l poarte pe drumuri. Nu se poate ca tocmai unor oameni aleşi ca el să li se întâmple una ca asta. El chiar se gândea să se plângă maiorului și să-l roage să se ducă la Nijnii Novgorod pentru a o convinge pe Zoia să-i primească dragostea sa. Dar Alexandru care nu știa nimic despre dramele ofițerului Durov s-a ridicat în picioare şi a respirat adânc, aşa cum mai respiră doar oamenii ce au urcat treizeci de etaje pe jos . A sărit gardul și în stradă a cules un chiştoc de ţigară de pe jos, fără să știe că acel chiştoc din care  trăgea acum cu sete îi aparținuse locotenentului care-l răscolise cu ochii, și care-l aruncase pe trotuar când a hotărât că dezertorul pe care-l căuta de azi-dimineață nu avea cum să fie boschetarul acela slinos ce se ascundea după o tufă de trandafiri.