A fost om bun, simplu şi modest
Pentru tipar
1, 3. Silviu Berejan, aşa cum l-am cunoscut şi apreciat, a fost un lingvist cu o bună pregătire teoretică. Fiind preocupat mai mult de probleme legate de lexicologie, semantică şi lexicografie, el a colaborat, împreună cu profesorii Ion Dumeniuk şi Nicolae Mătcaş, la elaborarea unui manual de lingvistică generală pentru studenţi. Iar monografia Contribuţii la studiul infinitivului moldovenesc (Chişinău, 1962, 140 p.) este o adevărată enciclopedie în problema abordată, o cercetare minuţioasă şi multiaspectuală în domeniu, unde infinitivul e privit în plan teoretic, cel al evoluţiei formelor şi a funcţiilor, începând cu limba latină, al metamorfozării infinitivului în cadrul limbilor balcanice, şi, desigur, sub aspectul limbii române contemporane.
Apoi, când a venit timpul potrivit pentru a ne apăra limba noastră cea română şi pentru a dovedi „de ce limba exemplară din uzul oficial al Republicii Moldova nu poate fi numită moldovenească” (după cum îşi intitulează şi un articol), Silviu Berejan a îmbrăţişat, pentru un timp nedeterminat, quantum satis, sociolingvistica. Pe parcurs a simţit necesitatea de a se iniţia şi chiar uneori de a-şi aprofunda cunoştinţele în dialectologie şi geografia lingvistică, în alte ştiinţe. A devenit deja clasic argumentul în care S. Berejan suprapune noţiunea de român din lingvistică şi noţiunea de peşte din ihtiologie, ca denumiri generice, noţiunilor moldovean, bănăţean, maramureşean etc., respectiv celor din ihtiologie: ştiucă, plătică, crap, şalău etc., ca denumiri de specie. Plătică, spre exemplu, e un peşte, iar peştele nu e numai plătică, e şi ştiucă, şi crap etc. Tot aşa graiul românesc / limba română nu e numai grai moldovenesc, ci şi bănăţean, maramureşean etc., mai mult: istroromân, aromân, meglenoromân. Explicaţiile academicianului sunt deosebit de ingenioase şi, desigur, convingătoare.
În alt articol (Folosirea glotonimului limba română în Republica Moldova. Aspecte identitare) Silviu Berejan pune faţă în faţă două realităţi: articolul 13 din Constituţie (limba moldovenească), antiştiinţific şi antinaţional, pe de o parte, şi adevărul ştiinţific (limba română), susţinut de Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, de renumiţi savanţi din lume: Eugeniu Coşeriu, Carlo Tagliavini, Rajmund Piotrowski, Ruben Budagov, Samuil Bernştein ş.a., pe de altă parte. Aplicând o judecată corectă, se ajunge la concluzia: întrucât adevărul ştiinţific nu poate fi supus revizuirii, rămâne a fi revăzut articolul 13 din Constituţie.
2. Fiind mulţi ani la rând şef de sector, iar mai târziu şi director al Institutului de Limbă şi Literatură, apoi al Institutului de Lingvistică, Silviu Berejan a contribuit, în calitate de organizator şi coordonator, la apariţia a mai multor lucrări importante cu răsunet departe de hotarele Moldovei. E de ajuns să numesc doar Curs de gramatică istorică a limbii moldoveneşti [române] (Chişinău, 1964) şi Scurt dicţionar etimologic al limbii moldoveneşti [române] (Chişinău, 1978), cărţi indispensabile în activitatea profesoral-didactică şi ştiinţifică a profesorilor şi în cea instructivă a studenţilor.
Un alt aspect despre care aş vrea să vorbesc îl prezintă pe Silviu Berejan ca pe un om hotărât şi cooperant. Prin anii 1996-1997, după ce am participat la mai multe ediţii ale Simpozionului Naţional (Internaţional) de Dialectologie, organizate în diferite centre universitare şi academice din Ţară, m-am gândit că ar fi bine să organizăm o ediţie a simpozionului şi la Chişinău. Ideea i-am sugerat-o colegului meu Vasile Pavel, dialectolog şi el. Împreună ne-am dus la Silviu Berejan, director pe atunci al Institutului de Lingvistică al A.Ş.M. Dumnealui ne-a ascultat cu mare atenţie şi a acceptat ideea, după care am examinat toate posibilităţile de cazare a invitaţilor, mesele, excursia ş.a. Dar s-au schimbat timpurile şi împrejurările, s-a acutizat sărăcia, a crescut şi indiferenţa faţă de ştiinţă şi învăţământ a guvernelor care au urmat, aşa că frumosul vis al unui Simpozion de Dialectologie la Chişinău a rămas nerealizat.
4. Cartea Contribuţii la studiul infinitivului moldovenesc (Chişinău, 1962), semnată de Silviu Berejan, a fost una din primele monografii pe teme de lingvistică apărute la noi, la Chişinău. Am procurat-o atunci, am citit-o cu mult interes, întrucât am folosit-o şi am citat-o într-un capitol din teza mea de doctorat şi în monografia Studii de gramatică dialectală comparată (Chişinău, Editura Ştiinţa, 1990). M-a preocupat şi pe mine, ca dialectolog, fenomenul înlocuirii infinitivului prin forme personale ale conjunctivului în îmbinări predicative cu sens modal şi aspectual în graiurile din Maramureşul din nordul Tisei (Ucraina) şi din spaţiul lingvistic circumscris în reţeaua Atlasului lingvistic moldovenesc.
În anii de doctorantură i-am solicitat o recenzie la un articol de-al meu, intitulat Aspecte privind vitalitatea infinitivului în graiurile din regiunea Transcarpatică, care urma a fi publicat într-o culegere. A acceptat cu bunăvoinţă să-mi avizeze textul. Iată ce scria exegetul: „...autorul reuşeşte să prezinte un tablou destul de clar al întrebuinţării infinitivului în graiurile cercetate. În Introducere se face o competentă privire generală asupra problemei, cu un istoric bine documentat, în care se face apel la o amplă bibliografie a obiectului. Se cer menţionate, în afară de aceasta, o serie de momente şi gânduri originale de o incontestabilă valoare ştiinţifică. (...) Articolul lui V. C. Zagaevschi constituie un neîndoielnic aport ştiinţific la studierea problemei abordate şi merită să vadă lumina tiparului”.
5. Silviu Berejan a fost, în orice împrejurări, un om simplu, modest, fără aere care să-i sublinieze titlurile academice sau funcţiile pe care le avea şi le deţinea. Puteai să discuţi cu el despre toate de la egal la egal.
Altă dată am fost invitat la un coleg şi prieten, comun amândurora, unde dumnealui a venit cu soţia sa Zoe şi unde am petrecut o seară împreună la un pahar de vin şi la un pahar de vorbă.
Mai târziu, în octombrie 1994, am participat, împreună cu academicianul, la Simpozionul Internaţional „Muzeul Limbii Române – 75”, organizat de Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” din Cluj-Napoca. Aici am fost cazaţi în acelaşi hotel din centrul Clujului. Tot aici au fost cazaţi Klaus Bochmann de la Leipzig şi Arthur Beyrer de la Potsdam, având astfel ocazia de a-i cunoaşte şi eu personal. În ultima seară am stat, împreună cu invitaţii din Germania, la un pahar de vin, am discutat, am făcut schimb de cărţi, de autografe.
În ultimii ani Silviu Berejan şi-a schimbat apartamentul din centrul oraşului pe unul din sectorul Râşcani, într-un cartier vecin cu al meu. Ne întâlneam deseori pe la magazine, la cumpărături. O întâlnire asemănătoare am avut-o chiar cu o săptămână înainte ca marele lingvist să plece la cele veşnice. Am stat de vorbă pe trotuar aproape o oră. Am discutat multe. L-am întrebat de sănătate, deşi mi s-a părut că arată bine, că păşeşte ca totdeauna, sigur şi apăsat. Mi-a spus că un coniac bun îl mai poate bea. Că a fost astă vară în Statele Unite la fiica Valentina, că a umblat mult, pe jos, şi că s-a simţit bine. Că în tinereţe şi în anii studenţiei a practicat sportul, a fost un bun baschetbalist, a participat la multe întreceri, ocupând chiar şi anumite locuri în clasament. În acelaşi timp, mi-a vorbit de riscul care l-ar paşte în caz că acceptă o intervenţie chirurgicală, dar şi de pericolul, nu mai mic, în caz că renunţă la această operaţie. Oricum, a concluzionat dumnealui, „fără operaţie voi mai putea trăi cinci ani înainte cât mi-a mai rămas”. De unde să ştie omul ce îl aşteaptă? Vorba unui proverb arab: nimeni nu e atât de tânăr ca să nu poată muri mâine şi nimeni nu e atât de bătrân ca să nu mai poată trăi un an. Peste o săptămână aflu vestea tristă că Silviu Berejan şi-a luat cu sine cei vreo cinci ani de viaţă înainte şi a plecat în lumea celor drepţi.
A fost om bun. Dumnezeu să-l odihnească în pace.