Lupta cu inerția, cu veleitarismul, cu impostura continuă prin CULTURĂ!

Alexandru Bantoș: Dragă domnule Lucian Vasiliu, mă bucur mult că sunteți unul dintre frații de peste Prut cu inimă mare pentru Basarabia. Prezența Dumneavoastră, aparent modestă, negălăgioasă, vorba domoală, cu ușoare irizări metaforice, vocea cu inflexiuni timbrale mlădioase aduc la Chișinău ceva din atmosfera inconfundabilă a „dulcelui târg al Ieșilor”... Când, cum ați descoperit Basarabia în general, și pe cea literară, ca parte a scrisului românesc, în special? Cine v-a deschis sufletul către această parte înstrăinată de Țară?

Lucian Vasiliu: Întâi a fost Arabia, apoi... Basarabia. În geografie, în istorie. În poezie, versul eminescian „Basarabi și voi, Mușatini...”. În realitatea copilăriei au fost cărțile, hărțile din biblioteca tatălui meu, preot interbelic de țară (născut în Bârlad, seminar absolvit la Huși, teologie la Cernăuți, în anii 1930...). Basarabia era sudul, pământul/ ținutul dinspre Marea cea Mare, în vremea domnitorilor Țării Românești (Muntenia, Valahia) cu numele Basarab... Pentru a evita confuzii, eu folosesc formula „România de Est”, simbolic, după deja consacratele Germania de Est, Coreea de Sud etc.

Târziu am aflat, în documentele familiei, că în anii celui de Al Doilea Război Mondial, respectiv pe data de 19 iulie 1943, tatăl meu primea Ordin de serviciu în care scria: „Preotul Ștefan Vasiliu este detașat, pe cel puțin 6 luni, misionar în Transnistria...” La 30 iulie era la Odessa. La 2 august va fi „slujitor în parohia Cocieri din județul Dubăsari”. La 16 august este transferat în parohia Pavlovca („Cu multă tristețe m-am despărțit de satul românesc Cocieri. Am plecat la 10 din Dubăsari și am ajuns la 4 la Pavlovca-Tuman. Dezamăgire și deznădejde: nimeni nu știa românește. De ce am plâns? Azi am făcut o pomenire de 1 an. Eu românește, cântărețul în rusește. Oamenii sunt buni, păcat că nu le știu limba ce-o vorbesc! La post am stat de vorbă cu ostași de-ai noștri. La moară am găsit un învățător cu care m-am putut înțelege. Dumnezeu ce va voi!” (Scrisoare din 21.III.1943. A se vedea volumul Ștefan, preot de țară, alcătuire documentar-filială de Lucian Vasiliu, Doxologia, Iași, 2017).

În august curent se vor împlini 45 de ani de la debutul Dumneavoastră în literatură. Conștientizați atunci că vă aflați la un început de bun augur?

Vă mulțumesc pentru reamintirea celor 45 de ani! Conștientizez că Eminescu a murit la 39 de ani, Iisus la 33, Labiș la 21. Mi-ar trebui pagini întregi să configurez contextul debutului meu. Gestul lui Ioanid Romanescu de a mă publica, entuziast, în celebra revistă junimistă „Convorbiri literare” era un omagiu, implicit, memoriei tatălui meu, decedat prematur, după umilințe și marginalizări, pe fondul Tezelor P.C.R. din vara anului 1971. Nu știam ce va urma...

Ce înseamnă pentru Lucian Vasiliu poezia? Cine și câtă poezie/literatură modernă citește azi? E o întrebare ce ar fi bine să ne preocupe, deoarece „dincolo de mode, interese imediate, suficiență trufașă” există cititorul, care, în definitiv, decide cine intră și cât rămâne pe scena literaturii.

Poezia este joc, reflecție, căutarea sensurilor, este zbor, este cățărat în cireși, este hârjoană cu mătușa Măriuca în lanul cu cânepă, este orgoliu și sfială, lumină și întuneric, verticală și orizontală, cruce și răscruce de drum, este esență, pântec matern, limbă maternă... Lupta cu inerția, cu veleitarismul, cu impostura continuă prin CULTURĂ! Cine citește azi a citit și în vremea lui Gutenberg, va citi până la ultima respirație. Lectura este înaltă, profundă, responsabilă respirație!

Ce înseamnă pentru un scriitor contemporan tradiție, continuitate, identitate? Cum se împacă acest „pașoptism” oarecum actualizat cu principiile modernizatoare ale creației artistice, cu modernismul, în special poetic, de la confluența mileniilor?

Sunt scriitori de toate felurile, nuanțele, orientările. Așa e bine. Diversitate! Mă consider un „pașoptist” european ludic, lucid, cumpănit, fără emfază, aflat în căutarea fântânii primordiale, preocupat de conservarea Bojdeucii lui Ion Creangă, să zicem, grijuliu cu buna „grădinărire” a limbii... junimiste (Maiorescu, Eminescu, Lambrior, Xenopol, Conta, Gane, Pogor, Negruzzi, Caragiale, Slavici...).

Să abordăm un subiect oarecum neglijat, dar extrem de important pentru destinul Scrisului românesc actual: în ce măsură manualele (de literatură) sunt o oglindă a literaturii noastre și în ce mod ele reușesc să educe, să apropie, să convertească sufletele tinerilor către miracolul literar?

Nu sunt la curent cu manualele școlare. Oricum, indiferent cum arată ele, important este învățătorul, dascălul, magistrul. Am învățat cu manuale școlare unice (deseori excesiv politizate, inclusiv cel de limbă germană... estică, de tip RDG!). Dar ce călăuze de calitate am avut în profesorii de română Constantin Parfene și Mihai Daraban, care au evitat toate clișeele, stupiditățile, osificările „ceasloavelor” epocii! În plus, ador... autodidaxia!

Ca întemeietor de reviste și ca unul dintre principalii lor animatori, cum e să pornești la drum o publicație de cultură și, mai cu seamă, cum e să asiguri ani în șir existența și rezistența lor? Care au fost cele mai grele/jenante momente/perioade în calitatea Dvs. de ctitor și diriguitor al unor importante instituții de cultură cum, pe drept cuvânt, sunt considerate „Dacia literară” și „Scriptor”?

Evit de obicei să vorbesc despre... realizările mele. Îi rog pe ceilalți să mă... evalueze. Prefer să vorbesc, în acest caz, despre Gheorghe Asachi, George Barițiu, Ion Heliade Rădulescu, Mihail Kogălniceanu și începuturile național-europene ale presei noastre culturale din secolul al XIX-lea! Fără presă de calitate, o țară nu are busolă!

Cum reușește Lucian Vasiliu să facă față obligațiunilor de director al editurii „Junimea” cu un program editorial ambițios în condiții financiare tot mai nesigure?

Îmi fac rugăciunea de dimineață, plec la Chișinău la „Primăvara europeană a poeților/ poeziei”, revin, îmi fac rugăciunea de seară, plec la Forumul cărților – Bookfest, revin, îmi fac rugăciunea de amiază, plec la Festivalul de literatură de la Cluj-Napoca (inclusiv pe lista lui Nicolae Manolescu, la Gala Poeților, pe fond de CENTENAR unionist), revin, îmi fac rugăciunile (de dimineață, de amiază, de seară) și mă pregătesc pentru Festivalul eminescian „Porni Luceafărul...” (Botoșani-Vorona, în coordonarea lui Gellu Dorian). Și tot așa, cultivând dialogul, cărțile, prietenia! Inclusiv cu... finanțatorii/ autoritățile/ Primăria și Consiliul Local Iași!

Ați reușit de-a lungul anilor să evitați „înregimentarea”, nu ați „cântat păunii”, după cum ar spune Grigore Vieru, pledând pentru o existență onestă și barem puțină (când nu s-a putut mai multă!) libertate interioară. Nu ați scăpat însă de „grija” unora, care au căutat și mai caută în biografia Dumneavoastră pete negre. De ce? Cum explicați fenomenul?

Venind vorba despre Grigore Vieru, pregătim, la Junimea, reeditarea, după 40 de ani, a volumului Steaua de vineri, cu text critic însoțitor de Ioan Holban, cu două epistole inedite expediate de Grigore Vieru prozatorului, prietenului ieșean Corneliu Ștefanache etc.

Despre „grija” celorlalți, despre pietrele aruncate în pomii rodnici, despre neînțelegeri, diversiuni, discreditări, alegeri USR, patimi, intoxicări, orgolii și alte „pete”, inclusiv în soare, în lună, în stele, poate cu altă ocazie. Mai bine trecem Prutul, Sena, Nilul, Gangele, Amazonul, legănați de puntea bunei cuviințe.

În condițiile când în plan politic deocamdată nu prea se vede cum ar putea cădea frontiera de la Prut, care urmează să fie comportamentul asumat al literaților, al oamenilor de cultură pentru a recupera în plan cultural/identitar, spre a menține/consolida legăturile dintre cele două maluri de Prut?

Marii cărturari, fie ei francezi, germani, polonezi, s-au înțeles, au împărtășit, s-au solidarizat. Când dialogul s-a prăbușit, au dispărut popoare, neamuri, precum civilizația aztecă sau hitită...

Miraculos în lumea imediată a fost momentul neantizării zidului din Berlin! Sper, grabnic, în reconcilierea celor două state coreene, în retragerea Armatei a 14-a etc. Reunirea malurilor de Prut este, cred, doar o chestiune de timp fizic. Spiritual, se vede chiar și în întunericul unor potrivnici. Lumina identității este nestinsă la ferestre, în Maramureș și în Banat, în Brașov, Ipotești, Constanța, Craiova, Blaj sau Pererâta...

Centenarul Unirii este un prilej de retrospecție și stabilire de planuri de viitor. Ce crede poetul, cetățeanul, moldoveanul, românul despre felul nostru de a ne „reseta” (de la Lucian Vasiliu citire) ca reprezentanți ai unei națiuni intrate în vârtejul galopantelor primeniri ale lumii moderne, în care fenomenul globalizării s-ar părea că lasă loc puțin pentru perpetuarea echilibrului identitar, tradițional al românilor?

Globalizarea nu este o... gloabă! Nici o greblă care să ne lovească în frunte! Ne-au „globalizat” popoarele migratoare, „Drumul mătăsii”, Gutenberg, Tesla... Ne globalizează, vizibil, artele, tehnica, media, sportul, industriile etc. Nu cred a ne teme decât de excese: globalizante sau naționaliste! Suntem mereu în căutarea echilibrului, armoniei, cumpătării. Revista pe care o propuneți cu atâtea admirabile eforturi este semn de normalitate, de gândire pozitivă, de entuziasm lucid. Vorba latinească: Dum spiro, spero! („Cât timp respir, sper!”).

Vă mulțumesc.