Picătura de rouă...

Aducerea în memorie a discursurilor rostite de marii oameni ai României, cu prilejul fiecărui moment unionist, până la cel final, de la 1 decembrie 1918, poate avea darul de a ne reaminti nouă, celor de astăzi, ce am făcut și ce n-am făcut în perioada de atunci încoace și ce mai avem de înfăptuit.

În rândurile de față încercăm să desprindem temeiurile și rostul unirii Basarabiei cu Patria-Mamă așa cum reies acestea din discursul omului politic Alexandru Marghiloman, rostit cu prilejul reintegrării Basarabiei la România¹.

El își începe cuvântarea simplu, cu o formulă familiară, dar cu un puternic impact stimulator, Domnii mei, urmată de motivația adunării: „ne-am adunat să cinstim data, pentru totdeauna memorabilă, de 27 martie 1918, când Basarabia a reintrat în sânul Patriei-Mume …”.

Ce a însemnat unirea Basarabiei și cum s-a înfăptuit ea sunt două aspecte asupra cărora oratorul insistă. Pentru românism „a fost prima zare de lumină ce străbătu cerul negru și mohorât care de 18 luni apăsa peste întreaga Românie; a fost picătura de rouă care a căzut pe buzele fripte de friguri ale României sângerânde; a fost mai presus de toate vestirea resurecțiilor totdeauna posibile” (p. 137).

Interesant este să vedem cum apar prezentate temeiurile acestei resurecții pentru basarabeni. În primul rând este factorul extern, „prăbușirea catastrofală a unui mare imperiu” și „năruirea tuturor autorităților”, cu consecințe majore asupra teritoriului: „un pământ bătătorit de dezertori care fug de pe front, holdele pustiite de banditisme”. În aceste condiții, „un neam de o sută de ani despărțit de ai săi … își regăsește simțul național, se adună, nechemat de nimeni, și, din clipa dintâi, își proclamă legitimitatea lui moldovenească” (p. 137). Acest neam este alcătuit din „poporul de jos, singurul care mai păstrase intact talismanul limbii și al bisericii, pe cale de a le uita și pe acestea pentru că, una câte una, i se smulgeau din biserici cărțile românești pentru a fi înlocuite cu cărți rusești. Lucrul, domnii mei, ajunsese până acolo încât, atunci când s-a prezentat în Dumă o lege pentru naționalizarea școlilor, în cele 12 națiuni pomenite, Basarabia nu era cuprinsă! Da, era o credință absolută în cercurile de sus ale Rusiei că nu mai există limbă, nu mai există cultură, nu mai există biserică moldovenească în Basarabia” (p. 138). La toate acestea se mai adăuga faptul că, arăta oratorul, „clasa conducătoare este absolut rusificată. Cu tristețe un patriot, Ioncu, spunea, la un congres în Kiev, că toate căpeteniile Basarabiei ajunse în Dumă sau în Consiliul imperial erau cei mai aprigi susținători ai politicii imperiale pentru deznaționalizarea Basarabiei. Comerțul Basarabiei, în mână de străini. Și care străini? Străini de aceia pe care, din când în când, pravoslavnica Rusie, pe cale de pogromuri, îi aducea la smerenia voită pentru ca totdeauna ei să fie un instrument în mâinile poliției” (p. 138).

În aceste condiții vitrege, „din inițiativa unui soviet moldovenesc din Odesa, se adună la Chișinău, în octombrie 1917, congresul tuturor moldovenilor din toată Rusia. O mișcare pornită de la popor”, motivată prin „cultura națională a neamului moldovenesc” și „trecutul său istoric” (p. 139).

Acest prim Congres al moldovenilor din toată Rusia și-a dovedit importanța și oportunitatea prin hotărârile luate: autonomia teritorială și politică a Basarabiei, pe baza principiului „proclamat de revoluție, că fiecare popor are dreptul de a dispune de soarta sa, pentru a realiza o unire mai strânsă a poporului moldovenesc; convocarea unui „Sfat al Țării, care să ocârmuiască treburile Basarabiei”; stabilirea reprezentanței în Sfatul Țării (120 deputați: 68 din partea moldovenilor, 10 locuri pentru moldovenii de peste Nistru, restul reprezentanți ai tuturor minorităților etnice, conform cu proporționalitatea dintre neamuri); alegerea de „deputați din  toate breslele, din toate partidele, Comune, Zemstve, Liga culturală a femeilor” (p. 140).

În ședința inaugurală a Sfatului Țării, după binecuvântarea în limba moldovenească2, dată de episcopul rus din Cetatea Albă, Gavril, și o slujbă religioasă, pentru întâia oară în această limbă, au loc cuvântările reprezentanților, „pe rând: ucrainenii, moldovenii, Partidul Socialist Revoluționar, Partidul Socialist-Democrat, reprezentantul cooperațiunilor, al Ligii culturale a femeilor, un armean, un grec, un german, un evreu, un polonez”. La sfârșit, „toate breslele, fără excepție, într-un singur glas proclamă independența, autonomia și dreptul la o viață liberă a Basarabiei” (p. 141).  În dimineața zilei de 27 martie, într-o atmosferă încărcată de emoții și chiar răsturnări de situație, același Sfat al Țării „a votat unirea prin 86 voturi pentru, contra fiind 3 și abțineri 30. E cel mai mare număr de votanți care vreodată s-a rostit în Sfatul Țării în tot timpul cât a fost în sesiune” (p. 143).

Merită subliniate și câteva trăsături esențiale privind structura și stilul acestui discurs. În primul rând, observăm similitudinile cu normele oratorice clasice: exordium, narratio,  confirmatio, conclusio, fără ca ele să urmeze strict ordinea cunoscută.

Exordiul sau introducerea este cât se poate de scurtă, redusă, cum am văzut, doar la motivarea adunării.

Narațiunea este mai amplă, mai încărcată, căci faptele sunt mai numeroase și mai diverse, iar  trecerea de la o idee la alta se realizează, uneori, prin interogații care țin mereu trează atenția auditoriului: „Ce-a fost unirea Basarabiei cu Moldova în clipa când ea  s-a produs?, Cum s-a realizat unirea?” etc. Episoadele narative sunt însoțite sau motivate, adeseori, prin propriile simțăminte. „Dacă erau de speriat aspirațiile noastre, nu mă  ascund, afirmă oratorul: întâi alergam spre Basarabia și mai pe urmă spre Ardeal.  Pentru ce? În Ardeal: o limbă care nu se stinge, o cultură care grație admirabilei preoțimi și învățătorilor de acolo înflorea; în Ardeal un popor economicește viguros, cu instituțiuni bine construite, un popor care ajunsese să cotropească el economicește pe unguri și să pună el țărmuire la  impietările săsești. Un popor ca acela putea încă aștepta, dacă era o absolută  necesitate, sfârșitul unei domnii imperiale, pe când Basarabia nu mai putea aștepta!” (p. 138). Această idee este reluată după nararea situației de facto a Basarabiei: „Și când, domnii mei, țara aceea era cu sufletul pe buze, credeți-mă: nu era impietate față de idealul nostru când gândeam că, înainte de toate, trebuie să luptăm pentru Basarabia! În caz de primejdie, care este copilul care ăl dintâi aleargă la poalele mamei sale ca să se apere? Este copilul ăl slab, ăl crud, și numai pe urmă vine băiețandrul, flăcăul. Copilul bolnav, Basarabia, trebuia întâi ajutat pentru că flăcăul bănățean, flăcăul ardelean aveau puterea încă să aștepte” (p. 138).

Confirmatio („parte a discursului în care se aduc dovezile, pe baza cărora să se poată convinge auditoriul de adevărul celor susținute”) se întrepătrunde cu narratio, așa încât o departajare a acestor două părți e greu de făcut.

Concluzia nu este una clasică. Elemente ale acesteia găsim dispersate în narațiune: „Trăiască România una și nedespărțită!”, „Procesul este pentru totdeauna închis”, „Basarabia este pentru vecie unită cu România”. Coroborate, ele conduc la una și aceeași idee: necesitatea unirii tuturor românilor, „oricare ar fi ceasurile nașterii, în viitorul ei” (p. 137).

În privința formei discursului, întâlnim o frază relativ simplă, cu propoziții simple, cele mai multe coordonate: „Guvernul trecător al lui Kerenski se clătina, era Rusia în ajunul evenimentului bolșevismului” (p. 139), „Nicio uniformă nu s-a văzut în Sfatul Țării, nicio uniformă împrejurul Sfatului Țării” (p. 141). Alteori lipsește verbul copulativ sau chiar predicatul: „Iar poporul de jos, singurul care mai păstrase intact talismanul limbii și al bisericii, pe cale de a le uita și pe acestea pentru că, una câte una, i se smulgeau din biserici cărțile românești pentru a fi înlocuite cu cărți rusești” (p. 138). Nu lipsește nici asindeton-ul (lipsa conjuncției în fraza paratactică): „Era o credință absolută în cercurile de sus ale Rusiei, că nu mai există limbă, nu mai există cultură, nu mai există biserică moldovenească în Basarabia” (p. 138).

În privința stilului putem afirma că locutorul a întrebuințat un vocabular simplu, dar presărat adesea cu epitete (buzele fripte de friguri; cerul negru și mohorât; ciorchini omenești pe toate marginile scării; cortegiu pompos oficial; falnică mândrie; lacrimi furtive; pravoslavnica Rusie; prăbușire catastrofală; România sângerândă), comparații (act curat ca apa de cristal; mulțime în delir ca un potop; vasta biserică din Chișinău, luminată ca într-o seară de Paști), metafore (prima zare de lumină; picătura de rouă), repetiții (formula de adresare „domnii mei” are 12 ocurențe), personificări (aveam norocul să iau de mână Basarabia; ciorchini omenești pe toate marginile scării; ochii lui plini de lacrimi, grăind ceea ce nu putea să spună cuvântul lui; un popor încălzit numai de simțământul național) și chiar oximoron (imperialism sovietic, despre care el însuși spune că „vorbele râd câteodată de a se găsi astfel asociate”; clipe mari) și metonimii (copilul bolnav, Basarabia; flăcăul bănățean, Banatul;  flăcăul ardelean, Ardealul; uniformă, „jandarm”, „oameni de pază”) sau cuvinte și expresii cu o puternică încărcătură psihologică (a fi cu sufletul pe buze – „a fi în agonie, a fi pe moarte”; a trage ițele – „a căuta să obțină foloase numai pentru sine”; a smulge o vorbă  cu cleștele – „a depune mari insistențe pentru a face pe cineva să vorbească”; a nu-și precupeți votul – „a nu-și vinde votul pentru profit, a nu specula, a nu trafica”; a apăra cu cerbicie – „a apăra cu înverșunare”; a păcătui contra adevărului3, hohote de plâns; rus. pogrom – „masacrare a unui grup (etnic, rasial etc.) minoritar; măcel”).

Dintre figurile insistenței, un rol apreciabil îl deține enumerația: „A fost o pronie cerească mai înțeleaptă decât concepțiunea oamenilor, care a învârtit așa evenimentele secolului, că deodată s-a realizat visul celui mai visător patriot și deodată am avut în brațele noastre și Ardealul, și Banatul, și Bucovina, și Basarabia” (p. 139), „La Cercul militar ni s-a făcut o primire caldă, dar clipele păreau zile, orele luni, trecea timpul și  nu venea niciun răspuns. Sfatul Țării delibera după obiceiul de acolo: fiecare partid avea sala lui și discuta cu infinită aprindere. Se face 5, se face 6, ajungem la 7, se întuneca și nici un răspuns de la Sfatul Țării” (p. 142), „În aceste clipe mari să ne închinăm cu smerenie în fața geniului rasei noastre care, după o despărțire de un veac și mai bine, găsește singur calea firească să o ducă la mântuire, calea firească arătată de istorie” (p. 143). 

Cu aceste câteva elemente privitoare la conținutul și forma discursului rostit de Alexandru Marghiloman, cu prilejul „reintegrării Basarabiei în spațiul românesc”, dar mai ales mesajul pe care ni-l oferă nouă, celor de astăzi privitor la conștiința de neam și țară românească, putem să dăm crezare aprecierilor pe care Nicolae Iorga le făcea la adresa marelui orator: „o podoabă a vieții noastre politice” (p. 137). 

Note:

1 Publicat în Discursul oratoric românesc. De la începuturi și până la instaurarea regimului comunist, ediție îngrijită, prefață și note de Adrian Săvoiu, București, Editura Coresi, 2003, p. 136-144.

2 Expresia limbă moldovenească trebuie privită în contextul de atunci, când Basarabia cerea alipirea la Moldova, de care a fost desprinsă în 1812 și alipită Rusiei țariste în urma Tratatului de pace ruso-turc, și  apoi unirea cu Țara-Mamă, România.

3 Cf. în acest sens și opinia savantului basarabean Eugen Coșeriu: „A promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba română, este din punct de vedere strict lingvistic ori o greșeală nocivă, ori o fraudă științifică. Din punct de vedere istoric și practic, este o absurditate”.