Ştiinţa varietăţii lingvistice diatopice în sprijinul unităţii naţionale: de la Weigand la Puşcariu – Pop – Petrovici

0.1. Prin titlu, vrem să facem cunoscută o realitate puţin obişnuită: în cazul limbii române, cercetări din domeniul dialectologiei, disciplina varietăţii diatopice, aşadar reprezentând preocupările pentru analiza deosebirilor lingvistice teritoriale funcţionale în ceea ce priveşte o limbă, sunt cele care ilustrează, involuntar şi în parte indirect, dar esenţial, unitatea etnolingvistică a vorbitorilor dacoromânei. Un asemenea fapt a fost posibil, în general, atunci când, după investigaţii particulare, privind realităţile lingvistice caracteristice unor subunităţi spaţiale restrânse, geografia lingvistică, sub forma cartografiei lingvistice preocupată de nivelul  l i m b i l o r,  a înfăţişat ansambluri, cu rezultate diferite în funcţie de situaţia acestora. Fără a intra în amănunte şi fără a ignora proiecţiile, ne putem referi la concluzii care au fost şi sunt desprinse după apariţia, respectiv publicarea, peste timp, a unor lucrări „clasice” de gen, de tipul Deutscher Sprachatlas (Wenker, Wrede, Mitzka ş.a.; începutul tipăririi – 1881) sau Atlas linguistique de la France (Gilliéron–Edmont, 1902-1910).

0.2. Întrucât obiectivul principal al acestui studiu este locul graiurilor moldoveneşti din perspectiva dacoromânei, trebuie să insistăm asupra faptului că, la încheierea primului război mondial, în lumea politicii, statutul dacoromânei a fost unul dintre factorii luaţi în consideraţie din perspectivă geopolitică: obţinerea unui anumit statut pentru teritoriul locuit de vorbitorii idiomului respectiv, cu efecte asupra proiecţiei şi organizării statale. Evident, nu este vorba de statutul limbii române în lumea ştiinţei, ci de percepţia lui dincolo de limitele acesteia, dar una venind dinspre cultura generală a epocii, hotărâtoare pentru sfera politicii şi a diplomaţiei. De fapt, în discuţie este continuarea ideilor secolului al XIX-lea, al „naţionalităţilor”, privitoare la eliberarea şi independenţa naţională a popoarelor ce se aflaseră sub dominaţia unor state de altă naţionalitate, limbă şi (uneori) religie, tendinţă legitimată şi prin întrebuinţarea unei limbi comune, profesându-se cunoscutul principiu al autodeterminării naţionale. Ca drept „al popoarelor” ce a figurat printre cele 14 puncte ale programului propus de preşedintele american Woodrow Wilson la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), în urma lucrărilor căreia România şi-a înfăptuit unitatea naţională, prin unirea Transilvaniei, Banatului, Bucovinei şi Basarabiei cu Vechiul Regat.

0.3. Din această perspectivă, pentru mediul la care ne-am referit, cu un punct de plecare dinspre cultura generală a epocii, trebuie să considerăm chiar absenţa, cândva, a recunoaşterii limbii române drept idiom romanic în sine, în primul rând date fiind dificultăţile de identificare a statutului respectiv, atât din cauza izolării faţă de ansamblul central-european şi occidental al Romaniei, cât şi (o curiozitate!) din cauza scrierii acesteia cu alfabet slavon, iar, în al doilea rând, mai târziu, şi din cauza plasării ei prin proiecţii aparte, de exemplu ca limbă aparţinând unei aşa-numite „uniuni lingvistice balcanice”, ca să ne referim numai la fapte cu caracter de obiectivitate.

0.4. În afară de acestea, la 100 de ani de la Marea Unire, nu ne este permisă neglijarea subiectivităţilor, în discuţie fiind mai ales statutul aşa-zisei „limbi moldoveneşti”, ceea ce interesează şi din perspectiva dacoromânei ca reflectare a caracteristicilor romanităţii orientale. Identificarea, din perspectiva teoriei domeniului, a presupusei „limbi” la care ne-am referit ar conduce nu doar spre ideea unei diferenţieri lingvistice în stare să modifice parţial datele generale ale problemei în discuţie, ci însăşi îndrituirea imaginii lingvistice presupuse de graniţele statului naţional român. Dar, prin cercetarea obiectivă a realităţii, clarificarea problemei putea susţine ideea respectivă.

0.5. Cu limitele impuse de o intervenţie cum este cea de faţă, în continuare încercăm răspunsuri la aceste probleme.

1. Necunoaşterea în Occident, normală, a statutului limbii române ca limbă romanică a fost înfăţişată mai ales de Eugeniu Coşeriu, ocupându-se de luminile pe care avea să le aducă preocuparea pentru compararea textului „Rugăciunii domneşti” în diferite limbi. Stăruia impresia, şi din cauza alfabetului cu care era scrisă limba română, la care ne-am referit, că aceasta este un idiom slav; filologii care au urmărit textul rugăciunii Tatăl nostru în diferite limbi s-au convins că, în cazul limbii române, se află în prezenţa unei limbi romanice. Aşadar, conform situaţiei înfăţişate în studii şi antologii apărute între 1580 (G. Genebrardus) şi 1787 (L. Hervás y Panduro), acest text a fost revelator pentru latinitatea românei (Coşeriu 1994^a: passim; varianta „Tatălui nostru” transcrisă de suedezul G. Stiernhielm, publicată în 1671, provenea de la N. Milescu).

Excurs 1. O confuzie înrudită cu aceea evocată anterior a durat până foarte târziu în Europa, la un nivel neaşteptat; o dovedeşte faptul că, până prin anii ’60 ai secolului trecut, la facultăţi de litere din Franţa sau din Germania, dacă nu figura ca obiect de studiu direct la „limbi slave”, româna era inclusă în programele departamentelor de „limbi orientale”!

2. Evident, pentru discuţia de faţă nu interesează punctele de vedere privind situaţia graiurilor vorbite pe teritoriile de la est de Prut şi a moldovenilor din acest areal ca dacoromâni, după izvoare interne (paratexte la cărţile de cult, cronici, descrieri de călătorie etc.), ci opinii şi opţiuni ale cercetătorilor lingvişti, pentru care trimitem la autori şi opere capitale din Occident de până la anii 1918-1920 şi, dată fiind situaţia prezentată în Excursul 1, şi în anii următori, cu agravarea tratării problemei prin exacerbarea afirmării existenţei unei „limbii moldoveneşti”. Prezentării titlurilor le adăugăm scurte informaţii de referinţă.

2.1. În 1911, pe baza unei bogate bibliografii de profil, Wilhelm Meyer-Lübke publică un dicţionar etimologic al limbilor romanice, care ne atrage atenţia şi pentru faptul că, în cadrul fiecărei „intrări”, cuvintele din limba română provenind din latină ocupă prima poziţie.

Exemple: «487. annus „Jahr” rum. an, vegl. yan, ital. anno, log. annu, engad., friaul., frz., prov. an, katal. any...» etc.; «1668. caput „Kopf”, „Haupt”, „Ende” rum. cap, vegl. kup, ital. capo, lomb. ko, log. kabu, kabidu...» etc.; «3382. flos „Blume” rum. floare, it. fiore, log. flore, engad., friaul. flur, frz. fleur, prov., cat. flor...» etc.; «5730. mŭlier „Weib”, 2. mŭliére... 2. Rum. muiere, ital. moglie, aital. mogliera, log. mudzere, engad. mul’er, friaul. muyer, afrz. moillier, prov. molher, katal. muller, span. muher, portg. molher» etc. (Meyer-Lübke 1911: passim).

Nicio referire la vreun dialect al dacoromânei! Există însă referiri la dialectele din sudul Dunării, iar, în ceea ce priveşte Romania occidentală, trecând peste trimiterea la idiomuri cum sunt provensala ori catalana, sunt citate forme din dialecte de rangul (dacă ne referim doar la lista precedentă) vegliot, logudorez, engadinez, friulan etc.

2.2. În 1925, Matteo Bartoli, prezentând principiile, obiectivele şi metodele „neolingvisticii”, evaluează Dacia şi Iberia ca „arii laterale” ale Romaniei; printre exemplele ce ilustrează această teorie: frumos – hermoso; (a) fierbe – hervir; masă – mensa; mai – más; atunci – entonces; zi – dia (Bartoli 1925: passim). Reţinem faptul că este descoperit un anumit specific al limbii române, dar în cadrul Romaniei şi, mai mult, prin asemănarea cu o altă limbă romanică, spaniola.

2.3. În 1949, după importante şi numeroase contribuţii în acest domeniu, Carlo Tagliavini publică o monografie consacrată originilor limbilor neolatine (Tagliavini 1949), la care trimitem după o traducere în limba română a celei de a şasea ediţii, din 1972, a textului (Tagliavini 1977).

2.3.1. Aşadar, în monografia citată a lui Tagliavini, în capitolul al VI-lea, intitulat Limbile şi dialectele neolatine, după § 63 (Clasificarea limbilor neolatine), paragraful 64 este consacrat limbii române. Iată, mai întâi, locul acesteia, după cele mai importante clasificări. Pe când „Friederich Diez [1836-1843]... distingea numai şase limbi neolatine: italiana şi valaha (= româna), care formau secţiunea orientală, portugheza şi spaniola, care formau secţiunea occidentală şi provensala şi franceza, care formau secţiunea nord-occidentală” (Tagliavini 1977: 280), aşadar grupate numai în trei „secţiuni”, Tagliavini enumeră douăsprezece limbi, plasate în patru grupe, după criterii predominant geografice, în ordinea: româna este „balcano-romanică”, dalmata, italiana, sarda şi ladina (sau retoromana) sunt „italo-romanice”, franceza, franco-provensala, provensala (plus gascona) şi catalana sunt „galo-romanice”, spaniola şi portugheza sunt „ibero-romanice” (Tagliavini 1977: 283).

Excurs 2. Pentru Tagliavini denumirea de „balcano-romanică” poate fi aplicată în totalitate românei „numai dacă se admite şi ipoteza reimigrării” (op.cit., p. 285; cf. 299); pentru semnificaţia termenului, cf. infra, § 6.2.2.

2.3.2. Cât despre română, „singura limbă romanică păstrată în răsăritul Europei”, se consemnează că „se împarte în patru dialecte principale”, prezentându-se, destul de sumar, „macedoromâna sau aromâna”, „meglenoromâna sau meglenita” şi „istroromâna” (p. 288-290), după ce, pe primul loc, este tratată „dacoromâna”, „vorbită pe teritoriul României de astăzi, în Basarabia şi într-o parte din Bucovina, aparţinând în timpul şi după cel de al doilea război mondial la URSS, ca şi într-o parte din Banatul care aparţine Iugoslaviei, în câteva sate din Bulgaria şi din Ungaria, lângă graniţa românească” (p. 285-286). Acestor precise informaţii privind acoperirea teritorială le urmează o prezentare, pe provincii, vizând (sub)structura dialectală: „Ea [= dacoromâna] se împarte în mai multe varietăţi dialectale, nu prea diferenţiate între ele, pe malul stâng al Dunării (Moldova, Valahia, Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia) şi doar în mică parte pe malul drept (Dobrogea şi o parte a Banatului iugoslav)” (Tagliavini 1977: 285-287).

Excurs 3. Poate că Tagliavini a fost influenţat de Gustav Weigand în ceea ce priveşte nominalizarea situaţiei lingvistice a Bucovinei şi Basarabiei (cf. Weigand 1904). Pe de altă parte, formula de mai sus, „[varietăţi] nu prea diferenţiate între ele”, ne-a reamintit o caracterizare similară, probabil prin comparaţie cu situaţia dialectală a Italiei, a unui alt expert în domeniu, Karl Jaberg. Acesta, referindu-se la diferenţele dialectale, minime, de pe teritoriul dacoromânei, după ce participase, în 1929, la o anchetă de teren dintr-o localitate din vecinătatea Clujului a membrilor Muzeului Limbii Române, scria: „Je näher die Mundart der Sprache des Fragers – und hier sind die mundartliche Merkmale, nicht sehr ausgesprochen –, desto schwieriger ist für den Auskunftgeber, mundartliche und schriftsprachliche (oder städtische) Formen auseinanderzuhalten” (Tagebuchbläter, citat în Dumistrăcel 1978: 32; evidenţierea grafică din citat ne aparţine). Este un punct de vedere asupra căruia Jaberg va reveni.

2.3.3. În legătură cu „omogenitatea” dialectală a limbii române în comparaţie cu limbile romanităţii centrale, trăsătură pusă în lumină chiar de apariţia Atlasului lingvistic român, mai notăm observaţii ale aceluiaşi Karl Jaberg, autor, împreună cu Jakob Jud, al monumentalului Sprach- und Sachatlas Italiens und der Südschweiz (8 volume, Zofingen, 1928-1940): „Die Eigenart des rumänischen Sprachgebietes und damit des ALR wird bedingt durch die soziale Einheitlichkeit der durchaus dominierenden landwirtschaftlichen Bevölkerung, durch den relativ kleinen Unterschied zwischen der Reichssprache und den Dialekten, durch die – an der Zentralromania gemessen – merkwürdige Gleichartigkeit der Mundarten” (Jaberg 1940: 51; traducere, după Cazacu–Todoran 1956, p. 188: „Particularitatea domeniului lingvistic dacoromân şi implicit a ALR este condiţionată de unitatea socială a populaţiei dominant agricole, de relativ puţin pronunţata deosebire dintre limba naţională şi dialecte, de surprinzătoarea – în comparaţie cu Romania centrală – omogenitate a dialectelor”).

2.3.4. În ceea ce priveşte situaţia lingvistică a Basarabiei, la Tagliavini găsim o tratare extinsă a problemei, pornind de la statutul acestei provincii, înainte şi, apoi, după anexarea, în 1812, a Moldovei de la est de Prut, ca şi după re-anexarea ei după cel de al doilea război mondial, cu privire la politicile lingvistice ale imperiului ţarist şi ale U.R.S.S., inclusiv cu privire la „fundamentarea” lingvistică a aşa-numitei „limbi moldoveneşti” (Tagliavini 1977: 286-289). Asupra unor probleme discutate de Tagliavini vom reveni (cf. § 4.3).

3. Reevaluări terminologice (derutante) privind statutul dacoromânei

3.1. „Carpatistica”. Statutul dacoromânei ca reprezentantă a latinităţii orientale, inclusiv statutul (real) al graiurilor moldoveneşti dintre Prut şi Nistru sunt, de fapt, anulate în cazul unei clasificări a dacoromânei, dar şi a „limbii moldoveneşti” printre idiomurile de coloratură dialectală „carpatică”. Reţeaua de puncte a operei intitulată Общекарпатский Диалектический Атлас („Atlasul dialectologic carpatic comun” /OKDA/, 7 volume apărute între anii 1998 şi 2003), proiect înscris în domeniul de studii numit „carpatistică” (S.B. Bernştein) cuprinde localităţi din ţările europene Polonia, fosta Cehoslovacie, Ungaria, Ucraina, Republica Moldova, fosta Iugoslavie, pentru care s-au făcut anchete ad-hoc. România este reprezentată pe bază de informaţii preluate din hărţile unor atlase publicate anterior la noi iar, semnificativ, Bulgaria este absentă (spaţii albe pe hărţi), în pofida interesului, declarat, al iniţiatorilor şi autorilor întreprinderii, pentru „spaţiul lingvistic carpato-balcanic”. De altfel, proiectul OKDA, iniţiat de Comitetul Internaţional al Slaviştilor şi realizat sub conducerea acestui for, avea ca obiectiv (într-o formulare cel puţin ambiguă) „clarificarea rezultatelor esenţiale ale procesului contactelor de durată dintre dialectele eterogene din spaţiul carpatic, ce au avut ca efect numeroase similitudini în domeniul lexico-semantic în primul rând” (traducere după varianta în limba franceză a Cuvântului-înainte la volumul introductiv, semnat de S.B. Bernştein, preşedintele Comitetului menţionat; cf. 1987_OKDA_vstup.pdf.).

Excurs 4. În ceea ce ne priveşte, Academia Română a declinat participarea la alcătuirea OKDA, suspectând reprezentarea limbii române ca limbă „carpatică” cu preocupare vădită pentru supralicitarea prezenţei elementelor slave din lexicul dacoromânesc, intuită ca sursă pentru deformări din punctul de vedere ştiinţific. Contacte cu institutele academice de profil din România au fost întreprinse, în 1973, de cercetătoarea sovietică Galina Klepikova (de la Institutul de Slavistică şi Balcanistică al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S.), căreia nu i-a fost refuzată însă efectuarea de anchete proprii în România, ce au rămas la nivelul sondajelor.

3.2. Este posibil ca, astfel, să se fi procedat preventiv, spre a se evita o confuzie, cel puţin terminologică, printr-o separare sui-generis a dacoromânei de celelalte limbi romanice, ce se produsese, cumva, anterior, şi prin plasarea acesteia în clasa „limbi balcanice” (concept cunoscut şi sub numele de „Balkansprachbund”), cu puncte de vedere puse în discuţie încă de B. Kopitar (1829), preluate şi dezvoltate de Gustav Weigand (1925, 1928) şi puse într-o nouă lumină de Kristian Sandfeld, care se ocupă de „lingvistica balcanică” (1930). Este o asociere, originală, dar temerară (şi după aprecierile altora), a unor limbi neînrudite (româna, greaca, albaneza, bulgara), dar prezentând anumite trăsături comune, asupra căreia nu stăruim şi datorită faptului că nu se referă, esenţial, la structuri dialectale ale dacoromânei. Printre cei care au studiat şi, prin aprofundarea analizei unor fapte, au limitat importanţa conceptului a fost şi Eugeniu Coşeriu, acuzând, în diverse cazuri, clasificarea drept „balcanisme” a unor „romanisme”, fenomene lexicale şi semantice explicabile prin latina orientală, unele ducând la vechea greacă (Coşeriu 1982: passim; cf. Dumistrăcel–Hreapcă 2018: § 3.1.2).

4. Negarea unităţii lingvistice a dacoromânei, având eventuale reflexe, chiar indirecte, în ceea ce priveşte însuşi profilul statal al României, a fost agresiv formulată în legătură cu atribuirea unui nivel de „limbă (literară)” graiurilor româneşti de la est de Prut şi de Nistru, mai ales în diverse etape ale politicii (şi poliţiei) lingvistice de după instituirea unui stat (federativ) moldovean din componenţa U.R.S.S. Ne vom referi doar la câteva aspecte, concludente, ale punerii în aplicare a politicii respective, în completarea celor trecute deja în revistă în Tagliavini 1977 (cf., supra, § 2.3.3).

4.1. Diversiunea separării unei părţi din subdialectul moldovenesc ca „limbă” propriu-zisă a început, de fapt, sub imperiul ţarist, în perioada 1905-1917. Lucrurile au căpătat o cu totul altă turnură în 1924, după crearea R.A.S.S. Moldoveneşti, având ca limbă oficială „limba moldovenească”, forjată după norme, în special cele fonetice, stabilite pe baza graiurilor vorbite în Transnistria, iar, din punctul de vedere al lexicului, cu multe elemente ruseşti şi ucrainene. Un teoretician local, Leonid Madan, afirma, în 1926, că:

„Limba moldoveneascî, în care grăieşti amu norodu moldovenesc, este limbî sînistătătoari, diosăghitî di limba romîneascî, şî sî diosăgheşti şî de limba tuturor cărţîlor moldoveneşti tipăriti păn la organizarea RASSM” (Bahnaru 2016: 14).

În terminologia „ştiinţifică” a acestei limbi se foloseau de preferinţă calcurile, după model rusesc; de exemplu, într-un manual de zoologie de la Tiraspol, „cefalopodele” erau cunoscute sub numele de capochişioarnişi, iar „gasteropodele” pînticochişioarnişi. Vasile Bahnaru (2016: 14, 16) citează exemple cum sunt următoarele: „aeroplanul” era sîngurzburător, „barometrul” aeromăsurător, „declinarea” aplecare, „pluralul” multuratec etc.

Trecem peste nuanţări din etapele ce au urmat după 1944, pentru a aminti doar luări de poziţie intervenite după 1989 – adoptarea alfabetului latin, 1991 – româna proclamată „limbă oficială”, dar, după 1994, revenirea la denumirea „limbă moldovenească”, cu eschive semioficiale şi editoriale de tipul „limba maternă” sau „materna” (de exemplu, s-au publicat manuale şi culegeri de exerciţii cu titlul „Materna în şcoală”).

4.2. În pofida caracterului extrem de selectiv al acestei prezentări, trebuie să amintim un moment semnificativ al imixtiunii (brutale) a politicului în practica lingvistică. În anul 2003 apare un Dicţionar moldovenesc-românesc, al lui Vasile Stati. Câteva cuvinte şi definiţii din această parodie lexicografică ne scutesc de comentarii (în lista ce urmează pe prima poziţie se află cuvântul pretins moldovenesc, iar pe a doua corespondentul românesc):

„catrinţă – şorţ de lînă ce poartă ţărancele ca fustă deasupra cămăşii; fotă dublă; erbiu – verde-saturat; etac – iatac; franzelă – bulcă; gîscoi – gînsac; încă – mai ales; lighean – albie de tablă pentru spălat rufele; priseagă – prisacă; turmă – mulţime (de furnici); zarnacadea – narcisă”.

Excurs 5. Am fi renunţat la evocarea acestei vădite aberaţii, a unui neprofesionist, însă, recent, la al 51-lea Simpozion al Atlasului Limbilor Europei (Baia Mare, 27 iunie – 1 iulie 2018), pe marginea comunicării noastre (în colaborare cu Luminiţa Botoşineanu), Dialectologie et géographie linguistique concernant le parlers roumains en Moldavie et Bucovine / Dialectology and Geolinguistics of Romanian Sub-dialect spoken in Moldova and Bucovina, trecând în revistă fapte de natura celor analizate şi în textul de faţă, o lingvistă din delegaţia rusă, Natasha Donadze, a susţinut că, deşi situaţia graiurilor populare constituie un aspect aparte, totuşi, în Republica Moldova, ar exista o limbă moldovenească oficială „funcţională”, deosebită de limba română literară. Cum stau lucrurile şi în această privinţă ne-o dovedeşte chiar încercarea lui Vasile Stati de a-şi argumenta punctele de vedere folosind limba „moldovenească” (fireşte!) în prefaţa dicţionarului său, intitulată „Expunere de motive” (cităm după ediţia din 2003, cu precizarea că nu ne propunem critica afirmaţiilor):

„Limba moldovenească dispune de aceleaşi caracteristici pe care le au multe idiomuri vorbite de diferite popoare: originea, structura gramaticală, fondul lexical de bază comun; iar în temeiul acestor realităţi – înrudire pînă la gradul de «reciproc inteligibile». Deosebirea esenţială, principală şi definitorie a idiomurilor din atare contexte, inclusiv a limbii moldoveneşti din ramura lingvistică romanică de răsărit, este că ele au lingvonime (glotonime) diferite. Astfel, tipul oriental de vorbire romanică a dat naştere la denumirile de limbă (lingvonime): moldovenească, vlahă, valahă (românească), dalmată (dispărută)” (p. 3). Sau: „În pofida legislaţiei internaţionale privind drepturile popoarelor, relaţiile între state, în pofida bunului simţ, judecînd nu numai după declaraţii, ci şi după fapte, antimoldovenismul a devenit, pare-se, doctrină ideologico-ştiinţifică oficială a statului românesc” (p. 9).

Astfel de mostre dintr-un registru al limbii oficiale moldoveneşti, „funcţionale”, ne scutesc, de asemenea, de orice comentarii.

4.3. Referindu-se la practicile de „purificare lingvistică” la care recurgeau autorităţile de la Chişinău (susţinute şi astăzi în împrejurări de tipul celor prezentate supra, § 4.2), afirmând ideea existenţei unei „limbi moldoveneşti”, Eugeniu Coşeriu, în cadrul conferinţei ştiinţifice Unitatea limbii române – cu privire specială la Basarabia şi Bucovina, a reiterat opinia, pe care a susţinut-o mereu, că

„A promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică. Din punct de vedere istoric şi practic este o absurditate, o utopie şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de genocid etnico-cultural” (Coşeriu 1994^b; cf. şi Coşeriu 2002).

Pentru lumea ştiinţifică occidentală, dincolo de limitarea cronologică (de actualitate) şi de politică (sau, de fapt, de poliţie) lingvistică locală, poziţia romanică a dacoromânei a fost abordată, cu autoritatea competenţei, la nivelul responsabilităţii epistemice, de Alf Lombard, ocupându-se de „normarea” limbii române (Lombard 1956/1959), de Carlo Tagliavini, anterior Originilor, reacţionând chiar faţă de teza existenţei unei limbi literare moldoveneşti (Tagliavini 1956/1959) sau, cel mai cuprinzător, de Klaus Heitmann, referindu-se şi la literatura moldovenească (Heitmann 1956).

4.4. Poziţia dialectologilor de la Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova

4.4.1. Luăm în consideraţie, preponderent, puncte de vedere venind de la specialişti dialectologi, chiar din perspectiva geografiei lingvistice. Astfel, s-a continuat publicarea materialelor prelevate pe teren în cadrul proiectului intitulat Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM), din care au apărut, între 1968 şi 1973, un număr de patru volume. Dar, date fiind şi evenimentele la care ne-am referit deja (cf. § 4.1), specialiştii de la Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a Moldovei au reevaluat întreprinderea lor de valorificare din perspectiva geografiei lingvistice regionale dacoromâneşti a epocii, încadrând volumele publicate cu începere din 1993, în seria „Atlasul lingvistic român, pe regiuni”, cu următorul titlu: Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, Nordul Bucovinei, Transnistria, de la vol. I, 1993, până la vol. IV, 2002-2003, realizate direct de Vasile Pavel, respectiv avându-l pe acesta în calitate de redactor coordonator.

4.4.2. Semnificaţia noului titlu a fost prezentată prin proiecţie de apartenenţă genealogică dialectală şi din perspectiva practicilor cartografierii lingvistice. Selectăm câteva idei şi enunţuri ilustrative, din cuvântul-înainte la volumul I din ALRR.Bas.Bucov.Trans. (sigla atlasului) semnat de Vasile Pavel. Mai întâi, se observă că vechea denumire, „Atlasul lingvistic moldovenesc” era improprie, deoarece reţeaua de puncte de anchetă cuprinde şi localităţi din aşa-numita „Transcarpatie”, din Ucraina, în care se vorbesc graiuri aparţinând subdialectului maramureşean (având răspândire teritorială preponderentă în Maramureş, provincie istorică românească). Dar, chiar trecând peste aceasta, prin determinantul moldovenesc, din titlu, creându-se opoziţia cu român (din titulatura „Atlasul lingvistic ~”), se producea şi legitimarea „limbii moldoveneşti” (Pavel 1993: 6). Prin noul titlu (un atlas al graiurilor din Basarabia, Bucovina de nord şi din Transnistria), date fiind, de exemplu, atlasele graiurilor din Banat sau din Maramureş, se pune în evidenţă o realitate lingvistică: lucrarea „face parte din seria acestor atlase regionale”, complementaritate care, de altfel, ţine de filiaţia chestionarelor utilizate în anchete, de sistemul de transcriere fonetică adecvat limbii române, având obiectivul de a adânci cunoaşterea „dacoromânei vorbite”, prin raportare la reţeaua de puncte a atlasului Weigand, a „Atlasului lingvistic român” etc. (ibidem, p. 7, 8).

4.4.3. Din această largă perspectivă, punctul de vedere al dialectologilor moldoveni de la Chişinău şi opţiunea lor se verifică prin compararea hărţilor ALM şi ALRR.Bas.Bucov.Trans. cu cele ale „Noului Atlas lingvistic român pe regiuni. Moldova şi Bucovina” şi, mai ales, prin racordarea firească a rezultatelor de pe hărţile atlaselor „moldoveneşti” la hărţile Atlasului lingvistic român pe regiuni. Sinteză (vol. I, 2005, vol. II, 2012). Complementaritatea „demonstrează, în ansamblu, unitatea limbii române, expresie a viabilităţii românismului pe întreg arealul romanic nord-dunărean” (Pavel 1993: 8). Şi iată aplicarea acestei perspective atunci când graiurile moldoveneşti din nord-estul Republicii Moldova sunt analizate „în cadrul dialectului dacoromân”, cu evidenţierea trăsăturilor comune ale acestora cu graiurile maramureşene, dar şi cu graiuri moldoveneşti „insulare şi marginale” (Spînu 2009: passim; vezi, la p. 116-117, o critică a punctului de vedere Udler, din lucrarea la care trimitem în continuare).

Excurs 6. Din perspectiva posibilelor implicaţii, să nu pierdem din vedere faptul că, în felul acesta, cu mijloace specifice, tehnice, este admisă, indirect, şi unitatea teritorială dacoromânească, inclusiv din perspectiva realităţii unităţii statale. Nu este vorba de un program ad-hoc, dar faptul nu este de neglijat dacă ne raportăm la rolul hărţii Weigand privind teritoriile de limbă română, la care ne referim în continuare.

5. Revenind la problema creării statelor naţionale din Europa, în urma destrămării imperiilor austro-ungar şi ţarist, după hotărâri ale Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920) şi prezentând doar esenţialul, trebuie să amintim faptul că o condiţionare lingvistică a noii entităţi statale se încadra în precepte privind existenţa unei tradiţii culturale, a unei psihologii populare comunitare.

5.1. Acestor exigenţe, delegaţia română le-a răspuns, documentar, prin prezentarea, printre altele, a lucrării, monumentale, a lui Iuliu Zanne, „Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria şi Macedonia” (10 volume, tipărite între 1895 şi 1912), a colecţiei revistei „Convorbiri literare”, cu apariţie începând din 1867, şi a unei lucrări de geografie lingvistică a profesorului german Gustav Weigand, intitulată Linguistischer Atlas des dacorumänischen Sprachgebietes („herausgegeben auf Kosten der rumänischen Academie in Bukarest von Prof. Dr. Gustav Weigand, Leipzig, Johann Ambrosius Barth, 1909”). Din acest „Atlas lingvistic al teritoriului dacoromân”, a interesat, în mod deosebit, harta de încheiere (67), cu titlul Völkerkarte des rumanischen Sprachgebietes (aşadar harta etnică a teritoriului lingvistic românesc), pe care o reproducem (Harta 1; prin acesată grafică, trimitem la hărţi publicate în corpul articolului de faţă).

Pe harta lui Weigand apar marcate toate zonele locuite de români şi în care se vorbeşte limba română (în care a făcut anchete Weigand) din arealul cuprins între Dunăre, sud-vestul Banatului românesc, câmpia Tisei, Carpaţii nordici, bazinul fluviului Nistru, respectiv reprezentând Dobrogea, fără a omite marcarea spaţiilor din interior în care se vorbesc alte limbi (maghiara, dialecte germane, bulgara, ucraineana şi turca; pentru prezentarea zonelor populate de alte etnii, cf. Coroliuc 2013: 319-320). Această hartă, folosită la Conferinţa de Pace de la Paris (cf. Arvinte 1992-1993 A: 41) pare că ar fi fost... orientată din perspectiva trasării graniţelor de sud-vest şi de nord-vest ale României, în lipsa unor alte delimitări, anterioare, în zonele respective.

5.2. Este cunoscut rolul, deosebit, al geografului francez Emmanuel de Martonne (1873-1955), studios şi bun cunoscător al spaţiului carpatic, pentru trasarea graniţelor României de după primul război mondial (şi ale Poloniei, dar şi ale statelor sud-dunărene), în calitate de expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferinţă. Este bine cunoscută harta sa consacrată arealului european la care ne-am referit, dar, pentru propunerile înaintate guvernului francez, în ceea ce priveşte România, harta Weigand a constituit un material documentar de prim rang.

5.3. Iată, aşadar, un anumit tip de lucrare de geografie lingvistică, de interes primar dialectologic, care a venit în sprijinul cunoaşterii unităţii naţionale româneşti.

6. Cea mai importantă lucrare de acelaşi tip a constituit-o Atlasul lingvistic român (ALR), cu publicaţii începând din 1938, atlas pe care Sextil Puşcariu l-a proiectat având în vedere, însă, tocmai salvgardarea trăsăturilor specifice graiurilor populare româneşti, din perspectiva schimbărilor, la acest nivel, ce urmau să se petreacă datorită condiţiilor aparte de manifestare a influenţei limbii literare. Demersul ştiinţific a avut însă urmări mult mai complexe, unele neaşteptate probabil, pe diferite planuri.

6.1. Iată prezentarea problemei la care ne-am referit:

„Prin întregirea României după marele război, limba noastră trecea printr-una din cele mai mari prefaceri din cursul întregii sale dezvoltări. Limba din Ţara Veche şi mai ales limba Capitalei pătrundea triumfătoare în provinciile nouă; ici şi colo se petrecea şi fenomenul invers: intrau în limbă cuvinte şi expresii din Ardeal. Procesul acesta deosebit de interesant din punct de vedere lingvistic trebuia surprins în toiul desfăşurării; în afară de aceea, limba trebuia fixată pe hărţi înainte de a-şi pierde cele mai interesante din provincialismele sale” (Puşcariu 1938: 7-8; pentru o proiecţie de ansamblu, cf. Dumistrăcel 1978: 34-36).

Anchetele pentru Atlasul lingvistic român I (seria Sever Pop) şi Atlasul lingvistic român II (seria Petrovici) s-au desfăşurat între anii 1929 şi 1938, reţeaua ALR I cuprinzând 301 puncte de anchetă (a căror dispunere apare pe Harta 2), iar cea a ALR II 85 de puncte.

6.2. Dar, dincolo de cunoaşterea specificului graiurilor limbii române (din punct de vedere fonetic, gramatical şi lexical),  u n i t a t e a, deosebită, a dacoromânei, prin comparaţie cu alte limbi romanice (cf. Dumistrăcel 1978: 28-35; vezi şi, supra, Excurs 3 şi § 2.3.3), a fost pusă în evidenţă de hărţile ALR şi în ceea ce priveşte vocabularul unor domenii onomasiologice cum sunt, în special, cele care fac obiectul volumului Pop 1938 (Părţile corpului omenesc), respectiv al primei părţi din volumul Petrovici 1940 (Corpul omenesc, boale /şi termeni înrudiţi/). Evident, în cele ce urmează nu vrem să trecem cu vederea existenţa, mai ales în ceea ce priveşte lexicul, a diverse deosebiri pe terenul dacoromânei, dar cercetarea obiectivă impune prezentarea specificului şi a efectelor, pe ansamblu, a acestor deosebiri, cu referire, mai întâi, la cele străvechi, pornind de la teoria „valurilor” de „re-romanizare” a teritoriului dacoromânesc, formulată de Alexandru Philippide, lingvist ieşean ce are în vedere un dialect „sudic”, cuprinzând graiurile din Muntenia – Oltenia, sudul Transilvaniei şi sudul Dobrogei, şi altul nordic, reprezentând graiurile din Banat, Crişana, partea de nord a Transilvaniei, din Maramureş, Bucovina şi din Moldova–Basarabia, pentru ca, apoi, să dăm curs prezentării semnificaţiei altor diferenţe, inclusiv ale celor dintre subdiviziuni caracteristice celor două areale.

Excurs 7. Mai întâi, o punere în gardă liminară: punctul de vedere Philippide privind structura dialectală a dacoromânei (după Originea românilor, I-II, 1923-1928) acceptat, principial, de alţi lingvişti (printre care semnificativă este poziţia lui Em. Vasiliu 1968) a făcut obiectul unor contestaţii din perspectiva apărării „continuităţii” şi a „priorităţii” teritoriale a românilor în spaţiul geografic actual al României, dintre care numeroase alături cu esenţa tezei Philippide. Pentru Philippide, peste teritorii (restrânse) de continuitate din fosta Dacie, românii din sudul Dunării s-au deplasat spre nordul fluviului de la începutul secolului al VII-lea până în prima jumătate a celui de al XIII-lea. De altfel, trebuie să precizăm faptul că, pentru analiza evoluţiei istorice şi a structurii dialectale a limbii române, Philippide a utilizat şi informaţii din studiile lui Weigand asupra dialectelor din sudul Dunării, ca şi rezultatele anchetelor acestuia de pe teritoriul dacoromânesc, publicate iniţial în diferite volume din „Jahresbericht des Instituts für rumänische Sprache /Rumänisches Seminar/ zu Leipzig”, între anii 1896 şi 1902, şi, apoi, în Linguistischer Atlas des dacorumänischen Sprachgebietes – aspectele fonetice (cf. Dumistrăcel 2009^b: 33-34). Pentru o prezentare generală a teoriei fondatorului „şcolii lingvistice de la Iaşi”, cf. Arvinte 2006: passim).

6.2.1. Mai întâi, unitatea dacoromânei pusă în lumină de hărţile ALR. Ne limităm doar la situaţia lexicului privitor la domenii la care ne-am referit anterior, cu extensie asupra altor termeni din vocabularul uzual, aparţinând fondului lexical de bază. Pe diferite hărţi din ALR I, în toate cele 301 puncte de anchetă s-au înregistrat exclusiv (aşadar nu există sinonime pentru) termeni cum sunt creieri, ochi, piele, sânge, picior, măsea, dinte, piept, deget, unghie, genunchi, ureche, inimă; cărunt, sănătos; beau, mănânc, iau, ţin, spun, visez; mă doare, tuşesc.

Excurs 8. Observaţii generale: pe hărţile respective, dar şi pe cele care urmează, graiurile din Moldova dintre Prut şi Nistru se încadrează perfect în arealul dacoromânesc. Pe de altă parte, conturul cartografic al dacoromânei coincide cu ariile marcate de Weigand pentru ceea ce lingvistul german a numit „dacorumänische Sprachgebiete” (vezi, infra, şi Hărţile 2, 3, 4, pentru aceleaşi situaţii). Nu stăruim asupra originii şi semnificaţiei cuvintelor la care ne referim aici; am consultat (şi pot fi consultate) seriile DA (1913-1940) şi DLR (1965-2010) ale Dicţionarului limbii române al Academiei Române. Am încercat să aprofundăm explicaţiile etimologice şi semantica unor termeni de substrat în cuprinsul articolelor Dumistrăcel 1989^a, Dumistrăcel 1989^b, Dumistrăcel 1991, Dumistrăcel 1995^a.

6.2.2. Faţă de cele afirmate anterior, selectăm excepţii caracteristice.

a) Complementar ariei majoritare mână, în cea mai mare parte a Crişanei s-a notat termenul brâncă, cu sensul ‘mână’, ca uz arhaic, o relicvă faţă de utilizarea generală mai veche a termenului cu acelaşi sens în dacoromână, dovedită de păstrarea substantivului în expresiile a da brânci, a cădea în brânci şi chiar de circulaţia generală a verbului (a) îmbrânci. Pe Harta 2 am reprezentat circulaţia generală în graiurile limbii române a termenilor enumeraţi mai sus, la care am putea adăuga numeroşi alţii.

b) Acelaşi statut cu brâncă are termenul de origine latină muiere (cf., supra, § 2.1), folosit încă în anii anchetelor pentru ALR într-o arie tot vestică, dar mai extinsă în raport cu brâncă, spre a numi aceeaşi noţiune pentru care în restul teritoriului dacoromânesc s-a notat termenul (tot de origine latină) femeie (sinonimul regional boreasă, notat în graiurile din câteva localităţi din centrul Transilvaniei, nu este semnificativ pentru discuţia de faţă); cf. Harta 3.

7. Indiferent dacă acceptăm sau nu punctul de vedere Philippide privind, să-i zicem, „re-romanizarea” teritoriului dacoromânei („re-imigrare” la Tagliavini), inclusiv explicaţiile lingvistului ieşean privind popularea părţii nordice a actualei Românii printr-un „val banato-transcarpatin”, iar a părţii sudice prin „valul transdunărean”, numeroase hărţi din atlasele lingvistice româneşti prezintă o repartizare bipartită de această factură. Ariile lexicale (în primul rând) nordice deosebite de cele sudice opun termeni de mai multe categorii de origini, mai întâi de tipul latină vs latină; latină vs autohtonă, apoi latină vs slavă şi, într-o situaţie aparte din punctul de vedere al istoriei limbii române, ariile de opoziţie latină vs maghiară. Acest tip general de distribuţie teritorială a făcut obiectul unei secţiuni din studiul nostru consacrat specificului dialectal al dacoromânei din perspectivă romanică (Dumistrăcel –Hreapcă 2009^a), după care selectăm exemplele din secţiunile ce urmează. Menţionăm că, în continuare, prezentăm doar exemplificări ale cazurilor puse în discuţie şi că referinţele privind variaţia diatopică au în vedere situaţia din graiuri din perioada anchetelor pentru ALR.

Excurs 9. Pentru paralelisme ale unor cuvinte de provenienţă autohtonă cu elemente de origine latină, având, aşadar, aceeaşi repartiţie teritorială, bipartită, cf., infra, § 7.2, cu trimitere la un studiu referitor la semnificaţia ariilor regionale ale unor elemente autohtone din vocabularul limbii române (Dumistrăcel 1989^a).

7.1. Există opoziţia, de complementaritate, dintre aria nordică dacoromânească (N) şi cea sudică (S) pentru elemente (forme) diferite de origine latină (în ambele arii), cum sunt, printre altele

                                curechi (N) vs varză (S);

                                moare (N) vs zeamă de varză (S);

                                rărunchi (N) vs rinichi (S);

                                genunchi (N) vs g(h)enuchi (S);

                                mănunchi (N) vs mănuchi (S),

opoziţii reprezentate pe Harta 4 (mai puţin pentru genunchi – g/h/enuchi şi mănunchi – mănuchi), hartă redactată, ca şi în cazul unora ce urmează, pornind de la viziunea şi reprezentări grafice de la Puşcariu 1936, Puşcariu 1940 şi Cazacu–Todoran 1965.

7.2. Opoziţia aceloraşi arii, pentru elemente de origine latină (N), faţă de elemente din fondul autohton (S) poate fi ilustrată prin cazurile reprezentate pe Hărțile 5 și 6:

                pântece (pâncete), foale (N) vs burtă (S);

                cute (N) vs gresie (S),

                            cu interferările arcer şi piatră (nesemnificative tematic).

Excurs 10. Aceluiaşi grup îi poate fi adăugată, cu mai puţină pregnanţă documentară, opoziţia dintre june ‘mire’, de origine latină, dintr-o arie nord-vestică restrânsă, şi termenul, curent în aria sudică, ginere (şi, pe terenul limbii române, ginerică) cu sensul ‘mire’; termenul ginere este de origine latină, dar sensul cu care este întrebuinţat în graiurile sudice este prezentat drept rezultatul unui calc după un termen tracic, având dubla semnificaţie /a/ ‘nume purtat de soţul unei femei în raport cu părinţii acesteia’ (singura semnificaţie a termenului ginere în aria nordică şi a etimonului acestui termen, lat. gener) şi /b/ ‘nume purtat de bărbat în ziua sau în preajma căsătoriei sale’. Un cadru general, probabil ca influenţă tracică: ambele semnificaţii citate mai sus sunt notate şi pentru albanezul δενδερ, neogrecescul γαμβρόζ şi bulgărescul zet, descendenţi, ca şi lat. gener, ai unui radical indo-european ĝem(e)- ‘a se căsători’, cu referire la înrudirea prin alianţă; derivatele din limbi indo-europene au fost interpretate, paralel, ca reflectare a „matriarhatului” (cf. Dumistrăcel 1995: 323, cu trimitere la Walde–Pokorny 1973 (1930): 574-575).

7.3. Opoziţia celor două arii în discuţie poate fi constatată şi în ceea ce priveşte elemente aparţinând stratului (latin) al limbii române în raport cu elemente ale adstratului slav, acestea din urmă fiind dublete ale termenilor de origine latină atât în aria sudică (sl¹), cât şi în cea nordică (sl²):

                                sl¹   sudoare (N) vs (în)năduşeală (S);

                                      nea (N, deja într-o arie limitată) vs zăpadă (S);

                                      coardă (N) vs strună (S)

                                sl² ciolan (N) vs os (S).

8. Din perspectiva istoriei limbii române o problemă aparte o reprezintă elementul de substrat, respectiv prezenţa, în vocabularul dacoromânei, a cuvintelor din dialecte ale limbii traco-dacilor, aflaţi în stadiul societăţii tribale, problemă pe care am abordat-o in special în studiul consacrat semnificaţiei ariilor regionale (lexicale şi semantice) ale unor elemente autohtone din vocabularul limbii române (Dumistrăcel 1989^a), de la care pornim, în general, pentru discuţiile care urmează.

8.1. Dacă, în primul rând, cunoaşterea diferitelor situaţii în care se află, în arealul nordic şi în cel sudic al dacoromânei, cuvintele de origine latină ar constitui o condiţie suficientă pentru a admite teoria „valurilor” a lui Philippide, situaţia se complică, măcar parţial şi aparent, dacă ne referim la tabloul de ansamblu al termenilor moşteniţi din substrat.

8.1.2. Am constatat deja opoziţia cu elemente de origine latină în cazurile burtă şi gresie, ambele specifice arealului sudic (cf., supra, § 7.2). Tot arealului sudic, după cercetări particulare (B.P. Hasdeu, Al. Rosetti, I.I. Russu, I. Fischer, sintetizate în articolul nostru citat anterior), îi aparţin termeni cum sunt barză (în N cocostârc, creaţie pe terenul limbii române), ghionoaie (în N ciocănitoare, de asemenea creaţie pe terenul limbii române, de pus în relaţie însă cu circulaţia termenilor cioc vs plisc), ghiuj/ghij, faţă de vâj, în Transilvania, opoziţie discutată încă de Hasdeu etc.

8.1.3. Arealul nordic se caracterizează, lexical, în special prin prezenţa lui mire, cu sensul ‘nume purtat de bărbat în ziua nunţii sale’, termen devenit literar, şi, din alt punct de vedere, prin accepţiile aparte ale cuvintelor la care ne referim în secţiunea următoare.

8.2. Există, totuşi, ca şi în cazul cuvintelor de origine latină, termeni comuni atât arealului nordic, cât şi celui sudic: abur, buză, copac, ghimpe, mugure, pârâu, vatră etc., când ne confruntăm cu o situaţie comparabilă cu folosirea, pe tot teritoriul dacoromânesc, a termenilor de origine latină din seria creieri → tuşesc, înfăţişată pe Harta 2 (supra, § 6.2.1). Pe de altă parte, există cazuri în care se constată sensuri diferite, în arealul nordic, faţă de cel sudic, ale aceluiaşi cuvânt de substrat; în această situaţie se află, de exemplu, termenii argea (cf. Dumistrăcel 1989^b: passim, la care trimit Sala–Ionescu Ruxăndoiu 2018: 314), dar şi (a) ciupi, baltă, guşă sau rânză (cf. Dumistrăcel 1989^a:passim),

8.3. Importanţa aparte a elementelor autohtone privind discuţia de faţă constă în faptul că, existând grupuri de graiuri din aria sudică, respectiv de grupuri de graiuri din aria nordică al căror vocabular se individualizează prin anumite elemente de substrat (lexic, semantică), putem admite că respectivele areale, străvechi, reprezintă mărturii ale continuităţii populaţiilor romanizate pe teritoriul locuit de vechii geto-daci la nord de Dunăre (punctul nostru de vedere fiind acceptat în Sala–Ionescu-Ruxăndoiu 2018: 298-299). Ideea în discuţie este întărită de existenţa, paralelă, a arealelor nordic şi sudic ce se caracterizează prin elemente specifice de origine latină. Aşadar, putem admite că peste aceste vechi areale s-au putut suprapune graiuri din sudul Dunării, ca rezultat al celor două „valuri” de reimigrare intuite şi argumentate de A. Philippide. Acceptând mărturia acestei dinamici (lingvistice) a etnogenezei şi admiţând continuitatea populaţiei romanizate pe teritoriul carpato-dunărean, în sprijinul interpretării în discuţie putem invoca, de asemenea, existenţa şi păstrarea, peste evenimentele de după părăsirea Daciei sub împăratul Aurelian, dar, pe cursul inferior al Dunării, şi în epoca împăratului Constantin cel Mare, a unui anumit statut al acelor „zone nucleu de romanizare” („Kerngebiete”) la care s-au referit Ernst Gamillscheg şi Günter Reichenkron, invocate apoi de Emil Petrovici (cf. Arvinte 2003: passim).

Excurs 11. Rolul, important, al atlaselor lingvistice româneşti pentru cunoaşterea istoriei limbii trece de problemele limbii române; o dovedesc, printre altele, studiile lingvistului german Günter Reichenkron, asupra semnificaţiei ALR pentru cunoaşterea istoriei limbilor slave (Reichenkron 1940^a), respectiv pentru lingvistica maghiară şi turcă (Reichenkron 1940^b).

9. Pentru ansamblul discuţiei cu privire la „unitatea” limbii române, pornind de la raportarea la cele două „dialecte” ale idiomului romanic nord-dunărean (după Philippide), trebuie să punem în discuţie problema împrumuturilor lexicale din dacoromână, începând chiar cu primul mileniu al erei noastre, dar la diferite niveluri, problemă care se pune cu acuitate.

9.1. Mai întâi, observăm opoziţia bipartită ce a făcut obiectul unor secţiuni anterioare, în ceea ce priveşte influenţa unui strat lexical nou din vocabularul limbii române, cel al limbii maghiare. Semnalăm această opoziţie pentru elemente de origine latină din arealul sudic în raport cu împrumuturi din maghiară în arealul nordic, ca una dintre cele mai vechi influenţe de contact, în aria nordică, cu populaţii vorbind alte limbi, stabilite pe teritoriul dacoromânei:

                mai (N) vs ficat (S);

                (a) sudui (suduitură, sudalmă – N) vs (a) înjura (înjurătură – S).

9.2. După ce, pe baza materialului ilustrativ din secţiunile precedente, prezentând opoziţiile termenilor discutaţi, am ilustrat existenţa celor două arii complementare ale dacoromânei pentru perioada formării acesteia, în secţiunea prezentă încercăm schiţarea unei anumite funcţionalităţi lingvistice pentru aria nordică. În spaţiul caracterizat deja prin anumite trăsături lingvistice, deosebite de cele din sud, trebuie să avem în vedere mişcarea unor populaţii care au avut contact direct cu vorbitorii limbii maghiare pentru a explica propagarea împrumuturilor din această limbă până la limitele estice ale arealului nordic al dacoromânei. De aici putem trage anumite concluzii.

10. Ca observaţii de retrospectivă imediată, suntem obligaţi faţă de cititori, în primul rând, să precizăm faptul că, în toate aprecierile noastre, avem în vedere un principiu coşerian, aplicabil la problema împrumuturilor ce caracterizează profilul limbii române, anume primatul istoriei, cu aplicaţie directă şi la această analiză ocazionată de centenarul României Mari; ne referim la fraza de încheiere a studiului „Vom Primat der Geschichte”, ce rezumă un punct de vedere al lui Hermann Paul, din Principiile de istoria limbii: „Sprachwissenschaft ist tatsächlich Sprachgeschichte”, însăşi simpla descriere a limbii, chiar dacă nu este decât o istorie parţială şi provizorie (Coserio 1980: 145).

10.1. În această ordine de idei, avem în vedere, în primul rând, o precizare tehnică pentru care trimitem la Louis Deroy, indoeuropenist, autorul celei mai importante monografii dedicate împrumutului lin-
gvistic. Acest specialist a făcut observaţia că, în mod curent, când se vorbeşte de împrumuturi, trimiterile sunt la lexic, deşi numeroase alte secţiuni ale limbii pot fi luate în discuţie din acest punct de vedere: sunete, accentuarea, trăsături morfologice, sensuri, construcţii sintactice (Deroy 1956: 17). De fapt, în afara faptului că, invocând acest fapt, am încercat să ne punem la adăpost faţă de obiecţii de viziune perfecţionistă, îi suntem îndatoraţi lui Deroy pentru o caracterizare (aparent) surprinzătoare a limbii române, ca fiind un „paradis al împrumutului”, ce ar putea submina caracterizarea acesteia drept „unitară”, dar importantă şi întrucât autorul explică această bogăţie prin condiţiile geografice şi istorice în care au trăit vorbitorii românei: vecinătatea cu vorbitorii unor limbi slave, contactul cu limba maghiară, cu limba turcă şi cu greaca, aşadar prin împrejurări de ordin istoric şi geopolitic:

„Certaines langues sont des paradis de l’emprunt. On voudrait pouvoir s’attarder, par exemple, au roumain, qui doit à son histoire et à sa situation géographique particulière tant d’éléments slaves, hongrois, turcs et grecs” (Deroy 1956: 67).

Autorul se referă, apoi, pentru limba literară, la împrumuturile din franceză; printre neologismele citate: curaj, egoism, funcţionar, milionar, pension, prinţesă, salon, simplu, soldat, toaletă „et une foule d’autres gallicismes”.

10.2. Astfel, diversificarea lexicală a limbii române este un efect al evoluţiei sale istorice mai ales în epoca modernă, iar acest aspect a fost pus în lumină de o descriere istorică raţională, plasată chiar sub semnul geografiei lingvistice. Ne referim la un studiu al lui L. Gáldi consacrat unor probleme de geografie lingvistică pentru română în secolul al XVII-lea. În ceea ce priveşte lexicul dacoromânei în epoca de referinţă, lingvistul maghiar demonstrează că există influenţe lingvistice regionale de două categorii, una culturală propriu-zisă, iar alta privind cultura materială. Dacă pentru Principate influenţa la nivel cultural o reprezintă limba neogreacă, pentru Banat, Crişana, Transilvania şi Maramureş influenţa respectivă o constituie, la acelaşi nivel, latina savantă, prin filiera limbii germane. Paralel, principalele împrumuturi numind noutăţile în ceea ce priveşte cultura materială sunt, pentru limba din Principate, de origine turcă, iar pentru limba română din provinciile de la nord şi de la vest de Carpaţi sunt de origine maghiară (Gáldi 1938). Un exemplu: catifea (< tc. katifà), faţă de barşon (< magh. bársony; o prezentare a studiului la Ciureanu 1940-1941).

10.3. Discutarea acestei probleme impune, aşadar, o distincţie principială, ţinând seama de cele două aspecte puse în evidenţă şi de L. Gáldi: influenţe culturale, în sens larg, asupra limbii literare, şi influenţele la nivelul vorbirii comune, prin contactul românilor cu vorbitorii altor limbi.

10.3.1. În ceea ce priveşte primul aspect, trebuie să observăm că limba română (literară), în diferite faze ale evoluţiei sale, a cunoscut mai multe influenţe străine, care s-au succedat, iar din produsul acestora, cu timpul, în limba literară s-au păstrat un număr în general redus de urme, diferit însă de la caz la caz. Au fost pe larg discutate, în timp, efectele slavonismului cultural, apoi influenţa neogreacă, cea a limbii franceze, ultima cu rezultate ce au putut fi apreciate, în special prin eliminarea excesului de grecisme, în Ţara Veche, şi de germanisme, în spaţiul transilvan, ca o „re-romanizare” (sau „re-latinizare”) a limbii române, după cum, în prezent, este remarcabil împrumutul de anglicisme. Trecând peste momentele de „criză” lingvistică (puseuri de utilizare a grecismelor sau a franţuzismelor, în Principate, a rusismelor, în Basarabia, a germanismelor, în spaţiul lingvistic transilvănean), astfel de prezenţe diastratice, ca să nu mai vorbim de cele diatopice, fluctuante şi trecătoare, nu au avut urmări de slăbire a unităţii de bază a limbii române.

Excurs 12. O analiză aplicată, pe baza anchetelor pentru ALR, privind ieşirea din uz a termenilor administrativi de origine străină chiar pentru epoca de imediat de după întregirea României Mari, a întreprins Sever Pop, care, în anii 1929-1933, constata, printre altele, înlocuirea, în zona transilvăneană, prin termenul judeţ, a unor germanisme sau maghiarisme de tipul comitat (germ. Komitat), beţârc (germ. Bezirk), varmeghe (magh. vármegye), după cum neologismul prefect înlocuia nu doar regionalismele şpan şi fişpan de origine maghiară (span, fö-ispán) din Transilvania, împrumuturile ruseşti zemski nacialnic sau voiski nacialnic din graiurile din Basarabia, dar, în Bucovina, şi termenul „tehnic” căpitan, cu sensul special aici în discuţie, ca şi arhaismul ispravnic, în Basarabia. În afară de termenii din acest domeniu (cf. şi pretor, faţă de solgăbirău), alte neologisme luau locul regionalismelor devenite inactuale comunicativ: farmacie (– potică), gară (– ştaţie), poliţă (– vecsăl, valtău), „a da faliment (– a bucta), ziar, gazetă (– uişag, ţăitung). Dar nu este vorba numai de neologisme; termenul „regăţean” chibrit (de origine turcească) înlocuieşte o serie întreagă de germanisme şi maghiarisme de tipul moşâni, ghiufe, şvebele, răipelţuri, ţinhelţuri, şălitre, din graiurile provinciilor de la nord şi de la est de Carpaţi, respectiv înlocuieşte pe ţâbric din Bucovina şi pe sărnic din Basarabia (Pop 1934: passim).

Şi am încheiat seria cu acest termen pentru că el va fi evocat, apoi, de Eugen Coşeriu, într-un enunţ, devenit celebru, cu privire la semnificaţia reală a regionalismelor de provenienţă rusească faţă cu pretenţia ca, pe baza lor, să se susţină existenţa unei limbi „moldoveneşti”. În comunicarea Latinitatea orientală, lingvistul îşi completa argumentarea în acest sens prin fraza „Cu câteva cleioance, cu câteva sărnice şi cu nişte baistruci nu se face o limbă” (Coşeriu 1994^c), împrumuturi din rusă convocate deloc întâmplător: cleioancă înseamnă „muşama”, iar baistruc, „bastard”, numit, în diferite graiuri populare, şi buruienar, urzicar, copil de gard etc.

10.3.2. Diferite hărţi, în special din volumele ALR II, ilustrează însă un aspect important principial în legătură cu relevanţa diatopică a reprezentanţii, de la nivelul vorbirii populare, ai „paradisului împrumuturilor”. De altfel, trebuie subliniat faptul că dintre numeroasele împrumuturi zonale, în arii diferite din spaţiul dacoromânei, unele au fost descoperite abia pe baza anchetelor etnolingvistice pentru ALR I şi II şi aveau să fie enumerate, alături de arhaisme latineşti sau de cuvinte moştenite din substrat, pentru caracterizarea lexicală a „subdialectelor” dacoromânei. În această situaţie sunt, de exemplu, pentru „subdialectul crişean”, alături de brâncă ‘mână’, „mă caut în oglindă” ‘mă uit’, cotătoare ‘oglindă’ (de origine latină), maghiarismele goz ‘gunoi (în ochi)’, chefe ‘perie’, ciont ‘os’, iar „subdialectul bănăţean”, în mare, alături de cuvintele moştenite din latină nea ‘zăpadă’ şi foale ‘burtă’ se distinge prin sârbismele uică ‘unchi’, golumb ‘porumbel’ sau arghelă ‘herghelie’ (Petrovici 1970: 40, 41, cf. şi hărţile 3 şi 4 din textul respectiv).

11. O schiţă de analiză sistematică a straturilor constante ale lexicului dacoromânei şi a celor datorate diferitelor influenţe din partea unor limbi străine în lexicul dacoromânei vorbite, pe bază de rezultate ale anchetelor pentru ALR I şi ALR II, în linia inaugurată de Sextil Puşcariu, aveau să întreprindă Boris Cazacu şi Romulus Todoran, propunându-şi ca obiectiv „trăsăturile specifice şi ariile dialectale” ale limbii române. Pe de altă parte, este concludentă, sui-generis, compararea rezultatelor anchetelor pentru ALR I şi ALR II cu cele provenind din anchetele pentru Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni, în cazul de faţă pentru secţiunea privind Moldova şi Bucovina.

11.1. Pentru autorii citaţi, „specificul” lexical al limbii române, pe baza rezultatelor din hărţile ALR, îl constituie, în raport cu alte limbi romanice, în ceea ce priveşte fondul latin, caracterul ei unitar, dar şi existenţa unor diferenţe regionale, ca arii bimembre (începând cu moştenirile din latină) şi ca arii plurimembre, datorate în special contactelor cu vorbitorii altor limbi. B. Cazacu şi Romulus Todoran pun accent pe valoarea funcţională a inventarului sinonimic şi subliniază caracterul corelativ al termenilor numind una şi aceeaşi noţiune, din perspectivă diacronică. Astfel este reluată, parţial, tipologia ariilor în general cunoscută de la Puşcariu, la care ne-am referit anterior. Una dintre cele mai concludente hărţi din ALR II, serie nouă, privind diferenţele lexicale de pe teritoriul dacoromânesc este aceea consacrată termenilor pentru „vopsea (pentru piei)”, prezentaţi sumar, numai sub aspect etimologic: farbă, germanism, în graiurile din Banat (dar şi în graiuri din aria nordică transilvăneană), feşteală (şi variante), derivat de la verbul (a) feşti, de origine maghiară, în Crişana, jumătatea de nord a Transilvaniei şi în Maramureş, boia, turcism, în graiurile din Moldova, cel mai răspândit termen fiind vopsea, postverbal de la (a) vopsi, cuvânt de origine neogreacă, pătruns în română prin bulgară, propriu, iniţial, graiurilor din Muntenia şi Oltenia, din sudul Transilvaniei şi Dobrogea; devenit termen literar, este înregistrat şi în graiuri din Moldova (vezi Harta 7). Demn de remarcat este faptul că un termen literar, neologism, [culoare], a fost înregistrat doar într-un singur punct, 64, din sudul Crişanei, de la un vorbitor cititor de ziare, care ştia puţin şi ungureşte (Petrovici 1988: 246).

Excurs 13. Din cauză că, la publicarea volumelor din „seria nouă” din ALR II au fost excluse punctele de anchetă reprezentând graiurile din Basarabia (aceste volume au apărut începând din anul 1956!), pe hărţi analitice care preiau materiale din sursele respective, cum este şi cea precedentă, nu este reprezentată situaţia graiurilor de la est de Prut. Dar, în pofida unui decalaj cronologic, putem afirma că termenul boia este caracteristic şi graiurilor din această zonă dacoromânească, aşa cum se poate constata după hărţi din ALRR.Bas.Bucov.Trans., fapt asupra căruia nu insistăm. Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte materialul discutat în secţiunea următoare, pentru unii din termeni verificarea fiind posibilă pe baza hărţilor din volumele ALM.

11.2. Pe hărţile publicate în secţiunile precedente, fără să mai vorbim de ariile „totale” dacoromâneşti cum sunt cele prezentate pe Harta 2, atunci când constatăm arii complementare nord – sud, delimitarea ariilor „nordice” faţă de cele sudice se face prin izoglose orizontale, incluzând, în primul tip de arii, spaţiul lingvistic basarabean. Aceasta este situaţia prezentă pe hărţile următoare, după reţeaua ALR I, graiurilor basarabene fiindu-le proprii termeni cum sunt curechi, moare, pântece, cute, sau (fonetismul) rărunchi. Şi nu putem fi contrazişi atunci când, chiar în absenţa reprezentării grafice, pe hărţi cu reţeaua de puncte din ALR II, serie nouă, atribuim şi graiurilor basarabene termeni „nordici” cum sunt cocostârc, mâţă sau altele de acelaşi fel.

11.3. Unei asemenea imagini, destul de comodă interpretativ, i se opune, pentru specialişti, realitatea existenţei unor diferenţieri chiar pe terenul aşa-numitului „subdialect” moldovenesc, discutate, în general, în epoci în care Moldova dintre Prut şi Nistru era desprinsă geopolitic din teritoriul Moldovei istorice, studii care se resimt, în fond nemotivat, de această limită. Este vorba de deosebiri între graiurile din jumătatea de nord şi cea de sud a Moldovei dintre Carpaţi şi Prut şi menţionăm faptul că, în cele ce urmează, rezumăm rezultatele unui studiu consacrat semnificaţiei diferenţelor dintre rezultatele anchetelor din reţelele naţionale ale atlaselor lingvistice româneşti faţă de cele din seria atlaselor regionale (cf. Dumistrăcel et alii 2011: passim).

11.4. Asemenea deosebiri au fost semnalate sau analizate începând cu primele abordări ştiinţifice ale „graiurilor” moldoveneşti, de la Ion Nădejde (1884) până la Iorgu Iordan (1921, 1968) sau, pentru spaţiul de la est de Prut şi, sui-generis, venind dinspre exegeza din fosta R.S.S. Moldovenească, de Rubin Udler (Диалектное членение mолдавского языка, 1976), deosebiri pentru care, în continuare, ne mărginim la un minimum de exemple ilustrative. Urmând, dinspre sud-vest spre nord-est, pe o linie Tg. Ocna – Adjud – Huşi (de fapt, hotarul convenţional dintre „Ţara de Sus” şi „Ţara de Jos”, cu referire la Moldova istorică), o izofonă tipică despărţitoare este aceea care (cu prezentarea simplificată a faptelor) marchează limita dintre tratamentul fricativelor labio-dentale f/v + i ca fricative alveolo-palatale, ŝ/ž, în nord, respectiv ca fricative palatale, h’/y, în sud (ŝir/žin, faţă de h’ir/yin, pentru fir/vin), pentru cuvintele cu iniţialele fi-, respectiv vi- (respectiv pentru cele în care această secvenţă fonetică este mediană). Graiurilor din sudul Moldovei le mai sunt caracteristice, de asemenea, şi alte evoluţii pe terenul limbii române, cum ar fi prezenţa lui -u (final), forme iotacizate ale unor categorii de verbe, varianta negel (faţă de nigel în nord) etc., dintre care o parte reprezintă porţiuni din areale mai dezvoltate munteneşti, respectiv munteneşti-transilvănene. Totodată, cu aceeaşi explicaţie, graiurile din sud cunosc elemente lexicale diferite faţă de cele din graiurile nordice, cum ar fi, de exemplu, scul (vs tort); război /de ţesut/ (vs stative); melc (vs culbec); porumbel (vs hulub); coţofană (vs ţarcă); (a) scopi (vs jugăni); şură [= şiră] /de paie/ (vs stog); pepene (vs harbuz); furcă /de lemn/ (vs ţăpoi); uger (vs pulpă), sau diferenţe în ceea ce priveşte sufixarea: însemnez (vs însemn); cânepărie (vs cânepişte) etc.

Excurs 14. Numeroase astfel de situaţii au fost evidenţiate în hărţi „interpretative” şi în hărţi „sintetice”, realizări grafice plasate alături de hărţile de tip „analitic” sau în grupaje finale din cele patru volume din NALR. Moldova şi Bucovina (publicate între anii 1987-2014), iar faptele lingvistice de referinţă sunt convingător ilustrate şi de sintezele de tip „material necartografiat” din cuprinsul tomurilor respective, ca şi de etno- şi sociotextele din cele trei volume de „texte dialectale”, apărute ca „anexe” la Atlas (1993-2002).

În pofida „înclinării” izofonelor şi a izogloselor de tipul celor citate, pe direcţia sud-vest → nord-est, recunoaştem plasarea generală, pe orizontală, a arealelor indicate mai sus, care se înscriu în tipologia generală a delimitării bipartite a teritoriului lingvistic dacoromânesc, inclusiv în ceea ce priveşte explicaţia etimologică a sinonimelor (cf. § 7 şi 8).

12. Existenţa unor arii cu delimitare „pe verticală” şi semnificaţia acestora. Confruntarea dintre rezultatele înregistrate pe hărţi ale atlaselor lingvistice naţionale şi cele înregistrate pe hărţi ale atlaselor regionale, schiţată pe baza unor exemple privitoare la graiurile din Moldova şi din Oltenia (cf. Dumistrăcel et alii 2011), confirmă existenţa aceloraşi fapte lingvistice, recte păstrarea, după aproximativ nouă decenii de la efectuarea anchetelor pentru ALR, a aceloraşi caracteristici regionale (fonetisme, lexic). Dar, dată fiind amplificarea numărului de localităţi anchetate pentru aceeaşi provincie (de exemplu, pentru Moldova şi Bucovina numărul respectiv a crescut de la 48 în reţeaua ALR I şi 10 în reţeaua ALR II, la 210 în reţeaua NALR), informaţii anterioare ce puteau să pară aleatorii sau neconvingătoare zonal, pe baza anchetelor pentru ALR, nu numai că s-au confirmat, ci au dus la conturarea unor arii noi. În cazul de faţă, de exemplu, ceea ce putea părea doar apariţia unor răspunsuri diferite în puncte din intervalul Carpaţi-Siret (din vest) faţă de cele din intervalul Siret-Prut (din est), prin îndesirea numărului de puncte anchetate în ambele spaţii s-a ajuns la conturarea unor adevărate arii complementare. Este vorba de cazurile, discutate deja în studiul citat, pe care le enumerăm prezentând mai întâi tipul „vestic” în raport cu cel „estic”: ouăle /picioarelor/, faţă de ouşoare, uimă (şi subtipuri) ‘abcès sous l’aiselle, enflure’, faţă de udmă (şi subtipuri), cazuri la care mai putem adăuga fonetismele creier, greier, treier, faţă de crier, grier, trier, ori gutuie faţă de gutăie, ca şi termenul sucală, faţă de letcă. Este de subliniat că faptele aparţinând ariei „estice” nu caracterizează doar graiurile moldoveneşti dintre valea Siretului (zona de delimitare a celor două arii) şi Prut, ci sunt prezente şi în graiurile dintre Prut şi Nistru (Dumistrăcel et alii 2011: 230), aşadar nu se află în situaţia de a reprezenta un (potenţial) specific lingvistic „basarabean”, respectiv dintre cele care ar putea fi invocate pentru a susţine o limbă „moldovenească” deosebită de limba română.

Excurs 15. La nivel microareal, am mai putea vorbi, în spaţiul „subdialectului” moldovenesc şi de alt tip de arii „verticale”, în primul rând cele din zona Bucovinei, una „mozaic”, de interferenţă cu graiuri nord-transilvănene (la Udler, op.cit., grupul de graiuri moldoveneşti „nordice”), iar, în al doilea rând, graiurile din nord-estul Moldovei de pe teritoriul României, cu influenţe lexicale de provenienţă slavă de est (hâră ‘mătreaţă’, cosie ‘toporâşte, la coasă’, plămân negru ‘ficat’, ultimul un calc), situaţii nesemnificative tematic.

13. Observând, mai întâi, faptul că pentru românii din spaţiul transilvănean, în multinaţionalul Imperiu Austro-Ungar, nu ştim să fi fost formulată vreo pretenţie privind existenţa, aici, a unei alte limbi de factură romanică, înrudită, oricum, cu limba română, orientarea geopolitică şi politica lingvistică a Imperiului Rus şi, apoi, a fostei U.R.S.S. fiind cu totul alta, încercăm să ne legitimăm afirmaţiile proprii referitoare la unitatea limbii române din perspectiva statutului graiurilor româneşti din Moldova dintre Prut şi Nistru şi a statutului pretinsei limbi (literare) moldoveneşti. Susţinând punctul de vedere respectiv, ne întemeiem pe cercetarea teoriei domeniului, formulată, în afara celor invocate anterior (§ 2.3 şi 4.3), de un Eugeniu Coşeriu, savant originar din Mihăileni – Bălţi, şi, apoi, ţinând seama de punctul de vedere al lingviştilor basarabeni, exprimat mai ales după afirmarea independenţei statale a Moldovei, dar şi al unor intelectuali basarabeni, scriitori, oameni de cultură şi oameni de afaceri stabiliţi în străinătate, având sentimentul acut al naţionalităţii lor. În ceea ce îl priveşte pe Magistrul de la Tübingen, trimitem şi la studiul Unitatea limbii române – planuri şi criterii (2003), iar punctul de vedere al lingviştilor şi al oamenilor de cultură basarabeni, ce refuză excluderea naţională şi printr-un surogat de limbă, este permanent prezentat şi susţinut în paginile revistei „Limba română” de la Chişinău, fondată de Ion Dumeniuk, Nicolae Mătcaş şi Alexandru Bantoş, ajunsă în cel de al XXVIII-lea an al apariţiei (redactor-şef: Alexandru Bantoş). Una dintre antologiile de profil, cuprinzând, în principal, interviuri cu basarabeni de diferite formaţii profesionale, ştiinţifice şi culturale este intitulată Retrospectivă necesară, realizată de Alexandru Bantoş (prezentarea volumului: Dumistrăcel 2007). Pe de altă parte, cunoaşterea personală se întemeiază, mai întâi, pe studiul documentelor de limbă realizate de specialişti în cercetarea dialectologică de la Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, iar, în al doilea rând, pe cercetări proprii, desfăşurate, între anii 1992 şi 1996, autorul conducând o echipă de lucru de la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” al Filialei Iaşi a Academiei Române şi având colaborarea unor colegi de la Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova.

14. Pe fondul interesului ştiinţific de a cunoaşte situaţia limbii române vorbite în Moldova de la est de Prut, chiar în pofida discursului oareacum „crizist”, de după 1989, al intelectualilor basarabeni clamând „distrugerea”, „rusificarea completă”, în ansamblu, a limbii lor, am întreprins, pornind de la dialectologie, o cercetare complexă a vorbirii localnicilor din mediul rural.

14.1. Am apreciat că posibilitatea cunoaşterii obiective ne-o oferă analiza, diferenţiată, a limbajelor „funcţionale” cu referire, în esenţă, la variaţia «diastratică» şi «diafazică» (Coşeriu) a diferitelor categorii de locutori, ca şi a registrelor vorbirii acestora. Într-un studiu având ca temă „graiul pâinii” în lumina „lingvisticii integrale” coşeriene, am analizat, pe baza înregistrărilor efectuate între 1960 şi 1964, publicate, între anii 1969 şi 1981, în patru volume de „texte dialectale” (ca supliment la ALM), expuneri ale unor vorbitori ai graiurilor moldoveneşti, cu domiciliul, în perioada anchetelor, începând cu teritoriul Moldovei şi al Ucrainei, până în Primorie. Am analizat discursuri reprezentând raspunsuri la întrebări ale anchetatorilor (dialectologi) având ca obiect temele „Cum se coace/face pâinea?”, „Cum se lucra/-ează pământul/grâul?”, „Lucrul la vie”. Pentru a trage concluzii asupra nivelului competenţei idiomatice a vorbitorilor graiurilor „moldoveneşti”, am ţinut seama de teza coşeriană privitoare la relaţia dintre competenţa lingvistică şi cunoaşterea lucrurilor: limbajele tehnice, adică „tot ce într-o tradiţie lingvistică este «nomenclatură»”, corespund „tradiţiei care se referă la cunoaşterea lucrurilor înseşi”, ceea ce se aplică şi „lexicului ştiinţei şi tehnicii populare” (Coşeriu 2000: 253).

14.2. Pentru descrierea unor elemente de bază ale civilizaţiei materiale a ţăranilor din Basarabia şi a celor „colonizaţi” spre Pacific, analiza noastră constată, în textele anilor ’70, păstrarea cuvintelor din fondul de bază al dacoromânei numind făcutul şi coacerea pâinii, cultivarea tradiţională a pământului, creşterea oilor şi lucrul la vie. De exemplu, în ceea ce priveşte lexicul prin care se descrie coacerea pâinii, pe fondul întrebuinţării curente a verbelor, substantivelor, adjectivelor şi a uneltelor gramaticale din lexicul de bază al dacoromânei (cu apariţia unui singur cuvânt rusesc, un termen general, mucenie ‘munca, facerea’), termenii esenţiali referitori la produsele finite, la materii, acţiuni, instalaţii şi unelte sunt [a] de origine latină sau creaţii pe teren românesc; urmează [b] împrumuturile vechi slave sau neoslave comune dacoromânei, apoi [c] împrumuturi turceşti şi greceşti, unele de asemenea cu circulaţie semnificativă cel puţin pe teritoriul Vechiului Regat, şi, în sfârşit, [d] împrumuturi din limbile rusă sau ucraineană cunoscute şi în graiurile dintre Prut şi Carpaţi (în special în nordul Moldovei), respectiv în Maramureş. Specificul zonal îl dau [e] termenii pentru produse finite reflectând mai ales adoptarea unor „reţete” de mâncăruri de la ruşi sau ucraineni (Dumistrăcel 2003: 122).

14.3. O situaţie în mare parte asemănătoare a lexicului de bază putem constata şi cu privire la descrierea generală a lucrării „pe vechi” a pământului, termenii ruseşti fiind prezenţi, în texte, pentru agricultura „pe nou”: sisteme tehnice, instalaţii, agenţi, relaţii economice (ibidem, p. 123-124). Face o notă cu totul deosebită prezentarea unei ocupaţii de tipul „structurilor aproape ireversibile” (Braudel 1984: 115), specific românească pentru zona danubiană a continentului, viticultura, în care nu apare nici un termen de origine rusă şi doar un adjectiv neologic: altoit, referitor la o practică în îngrijirea viţei de vie nobile (Dumistrăcel 2003: 124, 130).

Excurs 16. Vezi observaţii ale lui Fernand Braudel: „Vinul implică întreaga Europă, atunci când e vorba să fie băut şi numai o anumită Europă, atunci când e vorba să fie făcut” (Braudel 1984: 268-269); autorul vorbeşte chiar de „setea violentă, dar inexpertă a ruşilor” (p. 271).

Aşadar, atunci când se refereau la ocupaţiile tradiţionale, reflectând cunoaşterea „lucrurilor”, „cunoaşterea non-lingvistică”, vorbitorii limbii române de la est de Prut aduceau mărturia că nu se îndepărtaseră de ceea ce Eugeniu Coşeriu numeşte „configuraţia şi funcţionarea limbajului” ca expresie a unei anumite tradiţii lingvistice (Coşeriu 1994^d: 134).

15. Dat fiind cadrul anterior invocat, examinarea coerenţei momentului istoric 1918, a centenarului Unirii şi a perspectivelor, din punct de vedere lingvistic, implică şi o comparaţie ad-hoc, apelând la perspectiva unui anumit demers istoric, cel al „Şcolii Analelor”, consolidat de Fernand Braudel, istoric pentru care civilizaţia materială, elemente ale structurilor cotidiene cum sunt, de exemplu, felul în care oamenii se adăpostesc, se îmbracă şi se hrănesc, în speţă pâinea sau vinul fiind personajele principale. Or, punctul de vedere al „lingvisticii integrale”, coşeriene, poate fi şi se impune conjugat cu perspectivele „istoriei totale” ca ştiinţă „despre oameni” a „Şcolii Analelor”. O primă verificare ne-o oferă faptul că, de exemplu, relaţia dintre muncă şi limbaj, cele două dimensiuni fundamentale ale omului descoperite de Hegel, a fost descrisă de Eugeniu Coşeriu prin trei elemente, construirea şi utilizarea unei locuinţe, confecţionarea de îmbrăcăminte şi prepararea hranei (Coşeriu 1996: 100), adică prin chiar elementele de bază ce reflectă „structurile cotidianului” ca forme de manifestare a „duratei lungi”, a timpului geografic, determinând organizarea raporturilor dintre om şi mediu, ce constituie obiectul de studiu al lui Fernand Braudel din primul volum al lucrării Civilisation matérielle, économie et capitalisme (tradusă la noi sub titlul Structurile cotidianului; cf. Braudel 1984).

15.1. În cercetările dialectologice, zona respectivă face obiectul înregistrărilor obişnuite de „texte”, în corelaţie cu temele chestionarului folosit în anchetă; acestea sunt textele „tematice”, „etnotextele”. Pe de altă parte, relaţiile, fireşti, dintre anchetator şi subiecţi conduc, în discuţii, la abordarea unor aspecte legate de viaţa personală a acestora, a membrilor familiei sau a consătenilor, de evenimente sociale sau politice, a schimbărilor din aceste domenii, zonă care, în ceea ce priveşte vorbirea, se caracterizează, de regulă, prin inovaţia lingvistică, prezentă, de regulă, în aşa-numitele sociotexte.

15.2. Acestor două domenii le-am consacrat o cercetare directă, comparată, în cadrul proiectului „Graiuri româneşti la est de Carpaţi: etno- şi sociotexte”, a cărui prezentare ne-o rezervăm pentru Anexa la acest articol. Ca rezultate, în rezumat, aveam să constatăm existenţa unui fond popular lexical comun graiurilor moldoveneşti din dreapta şi din stânga Prutului, prezent în etnotexte, iar, pe de altă parte, aspectul inovator şi diferenţiator, prezent în special în sociotexte şi în fragmente de acest profil din textele „libere” (naraţiuni despre evenimente şi întâmplări din viaţa subiecţilor înregistraţi), ilustrate prin neologisme, iar în graiurile din Republica Moldova şi prin împrumuturi din limba rusă sau ucraineană, ca şi prin calcuri semantice şi sintactice după limba rusă.

16. Perspectiva de ansamblu şi elementele continuităţii

16.1. Încheind această expunere privitoare la o evidentă importanţă, pentru caracterizarea, prin cercetări dialectologice, a trăsăturilor esenţiale, din perspectivă geolingvistică, ale dacoromânei, subliniem faptul că am avut în vedere, în primul rând, concluziile la care ne conduce metoda geografiei lingvistice, concretizată în realizarea de hărţi lingvistice, cu interes special pentru statutul lingvistic al idiomului populaţiei de limbă romanică trăitoare, în general, pe teritoriul actualei Republici Moldova. În al doilea rând, din aceeaşi perspectivă, pentru cunoaşterea limbii în acţiune, a limbajului, am prezentat rezultate ale analizei unor discursuri ale vorbitorilor graiurilor populare din aceleaşi spaţii, pentru anii ’80 ai secolului trecut. În ceea ce priveşte concluziile, nuanţate, referitoare la unitatea lingvistică a vorbirii populare româneşti de pe teritoriul României şi al Republicii Moldova, aducem, în sfârşit, mărturia sondajelor proprii din înregistrările din baza de date constituită prin anchetele de teren efectuate între anii 1992 şi 1996, în cadrul proiectului „Graiuri româneşti la est de Carpaţi: etno- şi sociotexte”, al cărui profil a avut în vedere, de la început, zona asemănărilor şi a deosebirilor.

16.2. Departe de a neglija deosebiri existente la nivelul lexicului graiurilor dacoromânei, cercetarea specificului acestei limbi romanice evidenţiază unitatea ei în ceea ce priveşte fondul principal lexical, iar, apoi, configurări macro-zonale (un areal nordic şi altul sudic) explicabile istoric, atât în ceea ce priveşte complementaritatea lexicului moştenit din latină, cât şi în ceea ce priveşte complementaritatea cu elemente din fondul autohton, respectiv ale acestor componente în raport cu cele mai vechi împrumuturi, reprezentând adstratul slav, respectiv, într-o situaţie specială, cu împrumuturile din maghiară din arealul nordic. Evident, nu ne referim aici la situaţia, în evoluţie, a limbii literare. Din perspectivă micro-zonală, lexicul graiurilor din diferite spaţii ale dacoromânei se resimte de contactele directe ale românilor cu vorbitori ai limbilor, variate şi ca familii, care înconjură insula romanică a dacoromânei, dar fără ca influenţele rezultate să ducă la constituirea unei alte limbi romanice, în vreo arie laterală (cum ar fi, în cauză, în spaţiul răsăritean al Moldovei).

16.3. În cursul istoriei, lexicul împrumuturilor se dovedeşte adesea perisabil, ca unul al acumulărilor „de consum”, unitatea asigurând-o depunerea în banca memoriei limbii. După Eugeniu Coşeriu, limba română ca „limbă istorică” reflectă o marcată unitate din perspectiva „dialectului dacoromân”, identificat în „limba română”, atât la nivelul limbii populare, ca unitate a graiurilor, cât şi la nivelul limbii literare, ca unitate de cultură, aspect ce constituie o componentă a acelei „identităţi româneşti plurale”, după fericita expresie a unui lingvist contemporan (Alexandrescu 2018).

16.4. Revenind la titlu, avem satisfacţia să admitem că opera lui Weigand a reprezentat preludiul, iar Atlasul lingvistic român a schiţat imaginea prospectivă a realităţii şi a conceptului, cu elementele de analiză ce se vor dovedi fructuoase pe terenul cercetării de viziune dialectologică.

ANEXĂ

Proiectul „Graiuri româneşti de la est de Carpaţi:

etno- şi sociotexte” (1992-1996)

Proiectul a demarat sub semnul recuperării lingvistice a patrimoniului satelor dispărute în anii regimului comunist totalitar din România, cu raportare la situaţii similare din Republica Moldova, prin anchete de probă şi, apoi, prin schiţarea şi realizarea unui program de cercetare privind specificul lingvistic şi istoria orală a mediului rural din cele două ţări.

Orientarea proiectului

Anchetele de probă au avut ca punct de plecare cercetarea urmelor satelor „desfiinţate”, din cauza a diferite sistematizări din România, respectiv a creării lacului de acumulare al hidrocentralei de la Stânca – Costeşti, privind localităţi din Republica Moldova. Aceasta a fost problema satelor „dispărute”, dar evoluţia mediului rural în contemporaneitate ne-a orientat dezvoltarea investigaţiilor spre o acţiune de recuperare regională, în spaţiul dacoromânesc de la est de Carpaţi, a specificului etnolingvistic al zonei, ca şi a faptelor ţinând de memoria socială. Întrucât am prezentat respectivele împrejurări în prima parte a volumului Sate dispărute – sate ameninţate (Iaşi, Institutul European, 1995, p. 21-68), renunţăm la reluarea expunerii privind proiectarea temei, limitându-ne, aici, ca un preambul, la consemnarea datelor esenţiale privind proiectul, respectiv la cronologia desfăşurării investigaţiilor de teren.

Pe baza rezultatelor unor anchete de probă (cf. infra) dar, mai ales, beneficiind de experienţa anchetelor etnolingvistice desfăşurate, între anii 1968 şi 1977, pentru Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni. Moldova şi Bucovina, folosind un chestionar dezvoltat şi prin înregistrarea de texte pe bandă magnetică (pentru publicaţii, cf. Bibliografia, „Principalele surse...”), am proiectat orientarea şi desfăşurarea acestei investigaţii, împreună cu specialişti de la Institutul de Lingvistică din Chişinău al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, spre cunoaşterea situaţiei generale a graiurilor de pe ambele maluri ale Prutului aparţinând „subdialectului moldovenesc”, ca realitate lingvistică pornind de la conceptul „Moldova istorică”.

Am avut în vedere, permanent, două aspecte, selectate după teoria coşeriană a „limbajelor funcţionale”:

a) zona posibilelor asemănări, prin etnotexte referitoare la mediul domestic şi la ocupaţii tradiţionale: texte „tematice” privind casa şi atenansele, cânepa, viţa de vie, lucrări din culturile agricole de tip arhaic (de exemplu, seceratul manual, „îmblătitul”, treieratul cu caii), portul vechi popular, obiceiuri la naştere, la nuntă şi la înmormântare etc.;

b) zona sociotextelor, texte „libere” referitoare la evenimente specifice locuitorilor de la sate din cele două părţi (din perspectivă geopolitică) ale Moldovei şi Bucovinei: „colectivizarea” (respectiv „colhozurile” şi „deschiabuirea”), războiul, deportările, abuzurile organelor politice şi statale etc., cu diferenţierile implicate.

Desfăşurarea anchetelor de teren

Tema, în formularea prezentată, a fost inclusă în planul de cercetări opţionale al Institutului de Filologie Română „Alexandru Philippide” al Filalei Iaşi a Acdemiei Române, ca şi în planul de cercetare al Sectorului de dialectolgie de la Institutul de Lingvistică din Chişinău al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, instituţii care ne-au asigurat toate cheltuielile de deplasare, aparatura şi materialele necesare. Deplasările s-au desfăşurat cu microbuze puse la dispoziţie, în fiecare dintre cele două ţări, de instituţiile menţionate, iar înregistrările s-au efectuat cu reportofoane profesioniste de teren.

Nu socotim necesară prezentarea problematicii teoretice şi metodologice a cercetărilor lingvistice de teren (acestea sunt cele în general cunoscute de specialişti), cu atât mai mult cu cât, între timp, membrii echipei ieşene am publicat unica monografie de profil, insistând asupra aspectelor de lingvistică pragmatică: Ancheta dialectală ca formă de comunicare (Iaşi, 1997, 453 p.; partea I: Prelevare, comunicare şi semnificaţia rezultatelor anchetei dialectale; partea a II-a: Complement documentar pe baza anchetelor pentru NALR. Moldova şi Bucovina, cu o secţiune intitulată Jurnal de anchetă, p. 257-370).

Menţionăm, totuşi, faptul că, după discuţii preliminare cu reprezentanţi ai autorităţilor locale şi cu profesori sau învăţători ori preoţi din localităţile alese pentru investigaţii, discuţiile cu subiecţii s-au desfăşurat, de regulă, la locuinţele acestora şi în prezenţa (uneori discretă) a tuturor membrilor echipelor, sub formă de conversaţii libere, evidenţa înregistrărilor fiind consemnată, paralel, în protocoale de tip NALR („Fişa informatorului” şi „Fişa fonogramică”; vezi infra), păstrate în arhiva tematică a Institutului „Alexandru Philippide”.

I. Cercetări preliminare

1991: România şi Republica Moldova

24-25 mai, Scoposeni-Zbieroaia, Gura Bohotinului, jud. Iaşi, împreună cu Doina Hreapcă şi Ion-Horia Bîrleanu (cf. Sate dispărute, sate ameninţate, p. 106-123)

17-20 iulie, Costeşti, oraş în raionul Râşcani, împreună cu Valeriu Sclifos (cf. Sate dispărute, sate ameninţate, p. 124-136)

II. Cercetări pentru proiectul „Graiuri româneşti de la est de Carpaţi: etno- şi sociotexte”

Am lansat proiectul şi am coordonat lucrările efectuate în cadrul acestuia; la anchete, în afara conducătorului, anchetator permanent pentru înregistrările pe bandă magenetică, au participat, de la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” al Filialei Iaşi a Academiei Române, Doina Hreapcă (DH, căreia i-a revenit şi redactarea, cu puţine excepţii, a protocoalelor de anchetă) şi Ion-Horia Bîrleanu (IB), iar de la Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, colegii Vasile Pavel (VP), Valentina Corcimari (VC) şi Valeriu Sclifos (VS).

Programul anchetelor

Numele localităţilor din Republica Moldova sunt redate cu italice, iar al celor din Ucraina cu italice bold; în paranteză este indicată data anchetei şi numărul de informatori înregistraţi

- 1992, 16-22 iunie, R. Moldova

1. Colibaşi, raionul Cahul (16 iunie; 9 inf.)

2. Goteşti, r. Cantemir (17-18 iunie; 8 inf.)

3. Lăpuşna, r. Hânceşti (19 iunie; 7 inf.)

4. Cosăuţi, r. Soroca (20-21 iunie; 10 inf.)

5. Brăviceni, r. Orhei (22 iunie; 7 inf.)

- 1993, 9-14 mai, R. Moldova, România

6. Bumbăta, r. Ungheni (9-10 mai; 8 inf.)

7. Ruginoasa, judeţul Iaşi (12-13 mai; 13 inf.)

8. Muntenii de Sus, jud. Vaslui (14 mai; 9 inf.; anchetator: I.-H. Bîrleanu, în absenţa mea)

- 1993, 23-29 iunie, R. Moldova, Ucraina, România

9. Clocuşna, r. Ocniţa (23 iunie: 11 inf.)

10. Mahala, r. Noua Suliţă – Cernăuţi (24 iunie; 12 inf.)

11. Costiceni, r. Noua Suliţă – Cernăuţi (25 iunie; 3 inf.)

12. Ipoteşti, j. Botoşani (27 iunie; 6 inf.)

13. Fundu Moldovei, j. Suceava (28 iunie; 2 inf.)

14. Bălţăteşti, j. Neamţ (29 iunie; 3 inf.)

- 1994, 5-11 iulie, R. Moldova, Ucraina, România

15. Tudora, r. Ştefan Vodă (5 iulie; 11 inf.)

16. Satu Nou, r. Cimişlia (6 iulie; 11 inf.)

17. Babele (General Averescu), r. Izmail–Odesa (7 iulie; 11 inf;  vezi mai jos fişa unui informator şi fişa fonogramică a înregistrărilor cu acesta)

18. Nistoreşti, j. Vrancea (9 iulie; 7 inf.; consemnare în Ancheta dialectală..., Jurnal de anchetă, p. 284-285)

19. Cudalbi, j. Galaţi (10 iulie; 9 inf.; consemnare în Ancheta dialectală..., Jurnal de anchetă, p. 287)

20. Glăvăneşti (Muncelu), j. Bacău (11 iulie; 6 inf.; consemnare în Ancheta dialectală..., Jurnal de anchetă, p. 307)

- 1995, 16-20 iunie, R. Moldova, România

21. Gura Căinarului, r. Floreşti (16-17 iunie; 9 inf.; înregistrările ar fi pierdute)

22. Mihai Viteazu, com. Ungureni, j. Botoşani (17-18 iunie; 11 inf.)

23. Orbeni, j. Botoşani (19-20 iunie; 11 inf.)

- 1996, 17-21 iunie, R. Moldova

24. Oniţcani, r. Criuleni (17 iunie; 16 inf.)

25. Saharna, r. Rezina (18 iunie; 11 inf)

26. Pelinia, r. Drochia (19 iunie; 15 inf.)

27. Batâr, r. Cimişlia (21 iunie; 11 inf.)

Aşadar, în cadrul echipei Iaşi – Chişinău, am făcut anchete comune într-un număr de 27 de localităţi, dintre care 13 în Republica Moldova, 4 în Ucraina şi 10 în România, totalizând aprox. 36 de zile de lucru. În afară de programul comun, membrii de la Chişinău ai echipei au efectuat o anchetă în localitatea Cocieri – Dubăsari, o zonă în care, în acei ani, prezenţa „românilor” nu era văzută cu ochi buni!

Fişele de anchetă din localitatea Babele (General Averescu)

(transcriem linear informaţiile din fişele respective)

A. Fişa informatorului

Sigla VIIa; fişa informator 2

Data culegerii: 7 iulie 1994; Cercetători: S.D., D.H., I.B.; V.P., V.B., V.S.; Numele: Teleuţă (de fată: Ştiucă); Prenumele: Pelaghia; Porecla: „De-alde Surdu”; Satul: Babele; Vârsta: născută 1920; Şcoala: 4 clase; Ocupaţia: „cu gospodăria”; Deplasări: -

Părinţii: localnici; Soţul: localnic; Copii: o fată învăţătoare, un băiat inginer agronom; Observaţii: nu ştie ruseşte

B. Fişa fonogramică Nr. 2/VIIa; Inf. Pelaghia Teleuţă; Localitatea Babele

1⁰ Obiceiuri la naştere; 2⁰ „Luatul din păr”; 3⁰ Obiceiuri la Duminica Mare; 4⁰ Deportări; 5⁰ „La Moşi”; 6⁰ Obiceiuri la înmormântare; 7⁰ Practici magice; 8⁰ Din viaţa subiectului /pe baza Fişei inf./ 9⁰ Sociotexte pe teme diverse; 10⁰ Cloşca; 11⁰ Formule de salut

Valorificarea parţială a rezultelor investigaţiilor

Am prezentat proiectul şi rezultate preliminare ale investigaţiilor, dar şi, treptat, teoria şi metodologia domeniului, prin comunicări la diferite manifestări ştiinţifice, ca şi prin articole apărute în publicaţii de specialitate, semnate personal, ca şi împreună cu unii dintre membrii echipei de cercetare.

Dintre titluri, amintim:

A. Comunicări personale

Cercetări dialectale de recuperare şi de salvare: graiurile satelor desfiinţate din România, în şedinţă de comunicări la Institutul de Limbă şi Literatură al Academiei de ştiinţe a R.S.S. Moldova (Chişinău, 14 iunie 1990);

Termeni tehnici şi neologisme în procesul comunicării, la prima ediţie a Conferinţei Naţionale „Limba română azi”, organizată de Facultatea de Litere de la Universitatea „Al.I. Cuza” şi Facultatea de Filologie de la Universitatea de Stat din Chişinău, împreună cu Societatea de Ştiinţe Filologice din România şi Societatea „Limba noastră cea română” din Republica Moldova (Iaşi – Chişinău, 28-31 august 1991);

Probleme lingvistice ale integrării culturale în spaţiul dintre Prut şi Nistru, la sesiunea de comunicări „Educaţia în limba maternă”, organizată de Comisia Naţională UNESCO şi Societatea Culturală „Ginta Latină” (Iaşi, 5 oct. 1991);

Textele dialectale ca instrument de cercetare interdisciplinară, la Masa rotundă „Cercetări de dialectologie”, organizată de Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (Chişinău, 24 martie 1992); în colaborare cu Doina Hreapcă;

Dialect literar, model cultural şi limba literară (naţională), la Masa rotundă „Norma literară în contextul diversităţii funcţionale a limbii române”, organizată de Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (Chişinău, 26-28 martie 1992);

Mărturia lingvistică a determinismelor primordiale. Etnotexte pentru aria dacoromânească est-carpatică la ediţia a II-a a Conferinţei Naţionale „Limba română azi” (Iaşi-Chişinău, 28-31 august 1992); în colaborare cu Doina Hreapcă şi Valentina Corcimari;

Împrumuturi lexicale ruseşti în graiurile de la est de Prut: flux şi reflux, la Al VII-lea Simpozion Naţional de Dialectologie, organizat de Institutul de Fonetică şi Dialectologie „Al. Rosetti” al Academiei Române (Bucureşti, 15-17 octombrie 1992); în colaborare cu Doina Hreapcă, Valentina Corcimari şi Ion-Horia Bîrleanu;

Fondul autohton al dacoromânei: aportul etnolingvisticii, la „The Second International Congress on Romanian Studies”; organizator: The Society of Romanian Studies USA (Iaşi, 6-10 iulie 1993);

Limba română ca mijloc de comunicare în comunităţi plurilingve, la ediţia a III-a Conferinţei Naţionale „Limba română azi” (Chişinău, 28-31 octombrie 1993);

Tradiţii de sociolingvistică românească: sociotextele, la ediţia a IV-a Conferinţei Naţionale „Limba română azi” (Chişinău, 6-9 octombrie 1995);

Cercetări de recuperare etnolingvistică: sate româneşti dispărute, în cadrul ciclului de conferinţe ale Academiei Române „Limba română şi relaţiile ei cu istoria şi cultura românilor” (Bucureşti, 22 februarie 1996);

Ipostaze socio- şi etnolingvistice ale anchetei dialectale, la Colocviul Internaţional „Sextil Puşcariu”, organizat de Facultatea de Litere de la Universitatea „Babeş-Bolyai” şi Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” (Cluj-Napoca, 3-5 iulie 1998);

Expresii idiomatice româneşti referitoare la relaţiile comerciale: mentalul generării şi avatarurile utilizării; la Societatea „Limba noastră cea română”, sub egida Universităţii de Spiritualitate Românească (Chişinău, 15 februarie 2001);

Limba ca mărturie. Repere pentru o proiecţie lingvistică a conceptului «la longue durée»; la Sesiunea Academiei Române „Unitatea limbii române. Cu referire specială la Basarabia şi Bucovina”, consacrată împlinirii a 85 de ani de la Unirea Basarabiei cu ţara (Bucureşti, 27 martie 2003);

Variaţia diatopică a dacoromânei din perspectivă romanică, la Simpozionul „Spaţiul lingvistic şi literar românesc din perspectiva integrării europene” (Iaşi, 1-2 octombrie 2004); în colaborare cu Doina Hreapcă;

Considerarea „spaţiului pragmatico-discursiv” în analiza de tip „lingvistica textului”, pe baza rezultatelor din anchetele dialectale; încercări de conciliere; Simpozionul Internaţional „Integrare europeană/ identitate naţională; plurilingvism/multiculturalitate – limba şi cultura română: evaluări, perspective” (Iaşi, 25-26 septembrie 2013); în colaborare cu Doina Hreapcă;

Ipostaze ale dacoromânei; Simpozionul Internaţional „Români – moldoveni – europeni. Dileme şi identităţi” (Iaşi, 4 noiembrie 2015).

B. Tipărituri personale

Etno- şi sociotextele în sprijinul istoriei, în revista „Moldova” (Iaşi), IV, 1993, nr. 15–16, p. 18-25;

Probleme ale publicării şi ipostaze ale utilizării textelor dialectale ca instrument de cercetare, cuvânt-înainte la NALR. Moldova şi Bucovina. Texte dialectale, vol. I, partea 1, Editura Academiei Române, Iaşi, 1993, p. VII-XXXI;

Ancheta dialectală ca formă de interacţiune lingvistică uzuală, în „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1995, 6, p. 47-57;

Principii şi metode în domeniul anchetei dialectale. Între tradiţie şi inovaţie; id., 1996, 5, p. 64-74;

Gramatica în ancheta dialectală: între „concret” şi „abstract”; id., 1997, 3, p. 133-143

Ancheta dialectală ca formă de comunicare, secţiuni din această monografie, publicată în colaborare cu Doina Hreapcă şi Ion-Horia Bîrleanu, Iaşi, Editura Academiei Române, 1997;

Texte dialectale, texte orale, etno- şi sociotexte, prefaţă la NALR. Moldova şi Bucovina, Texte dialectale, vol. II, partea 1, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2002, p. 9-14;

«Graiul pâinii» în lumina «lingvisticii integrale» coşeriene, în „Limba română” (Chişinău), XIII, 2003, nr. 4-5, p. 118-131; sub titlul [II] Texte autobiografice contemporane, punctul [i], am publicat Fragmente din relatarea privind „dezafectarea” satului Costeşti (Efim Şoşu);

Dialectologia şi pragmalingvistica, în „Analele Universităţii «Dunărea de Jos» din Galaţi”, fasc. XXIV, anul VII, 2014, nr. 1-2 /11-12/, p. 26-38; în colaborare cu Doina Hreapcă şi Luminiţa Botoşineanu;

Textele orale în registru dialectal ca bază de date pentru exegeze lingvistice, în vol. Ion Coteanu – In memoriam (redactori Gh. Chivu, Oana Uţă Bărbulescu), Editura Universităţii din Bucureşti, 2014, p. 119–136.

Alte rezultate parţiale

a. În afara contribuţiilor în calitate de coautoare la comunicările şi articolele menţionate anterior, în perioada de demarare a proiectului şi, apoi, în cursul investigaţiilor, dr. Doina Hreapcă, cercetător principal la Departamentul de dialectologie şi sociolingvistică de la Institutul „Alexandru Philippide”, a avut intervenţii personale prin următoarele comunicări:

Specificul graiurilor moldoveneşti în transcrierea fonetică a textelor dialectale, la Masa rotundă „Cercetări de dialectologie”, organizată de Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (Chişinău, 24 martie 1992);

Sociolingvistică în viziune integratoare, la Congresul al V-lea al Filologilor Români (Iaşi – Chişinău, 6-9 iunie 1994);

Statutul arhaismului în graiurile insulare; la sesiunea anuală „Zilele Academice Ieşene” (Iaşi, octombrie 2000).

b. În etapa actuală de valorificare a rezultelor anchetelor de teren, paralel cu organizarea arhivei proiectului, pe baza unei selecţii de sociotexte, dr. Alexandru Laurenţiu Cohal, cercetător la Departamentul menţionat, a publicat articolul Atitudine lingvistică vs comportament lingvistic la deportaţii modoveni în Siberia (1940-1956), în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, t. LVII/2017, număr special „Verba et res. Studia linguistica in honorem Magistri Stelian Dumistrăcel”, p. 161-184.

Programul valorificării integrale prin tipar a documentelor din Arhivă, pe secţiunile Etnotexte şi Sociotexte, are în vedere prezentarea tematică a înregistrărilor (aşadar nu pe localităţi, ca în volumele obişnuite de „texte dialectale”), în transcriere fonetică simplificată, ceea ce înseamnă, de exemplu, „Obiceiuri la naştere”, cu datele din fiecare localitate, în ordinea desfăşurării practicii, indiferent de apartenenţa statală a acestora.

Program, succesiunea: [Colibaşi]; [Lăpuşna]; [Ruginoasa]; [Tudora]; [Babele; vezi fişa fonogramică]; [Orbeni]; [Pelinia]

Bibliografie:

A. Principalele surse

Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, Nordul Bucovinei, Transnistria, vol. I-IV (1993 – 2002-2003)

Noul Atlas lingvistic al României. Moldova şi Bucovina [volum introductiv], Date despre localităţi şi informatori, de Vasile Arvinte, Stelian Dumistrăcel, Ion A. Florea, Ion Nuţă, Adrian Turculeţ, Bucureşti, Editura Academiei, 1987, 420 p.

Noul Atlas lingvistic al României. Moldova şi Bucovina, de aceiaşi autori, vol. I [hărţi şi material necartografiat], Bucureşti, Editura Academiei, 1987, XXXIV + 283 p.

Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni. Moldova şi Bucovina, de aceiaşi autori, vol. II [hărţi şi material necartografiat], Iaşi, Editura Academiei Române, 1997, XXXVI + 306 p.

Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni. Moldova şi Bucovina, vol. III. Prospect de aceiaşi autori; colaboratori: Luminiţa Botoşineanu, Doina Hreapcă, Florin-Teodor Olariu, Veronica Olariu (de la Institutul de Filologie Română „A. Philippide”); Vasile Apopei, Silviu Bejinariu, Cătălin Bulancea (de la Institutul de Informatică Teoretică al Filialei Iaşi a Academiei Române), Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2005, XX + 46 p.;

Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni. Moldova şi Bucovina, vol. III, de Vasile Arvinte, Stelian Dumistrăcel, Ion Florea, Ion Nuţă, Adrian Turculeţ şi Luminiţa Botoşineanu, Doina Hreapcă, Florin-Teodor Olariu, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2007, LXVIII + 388 p.;

Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni. Moldova şi Bucovina, vol. IV, de Vasile Arvinte, Stelian Dumistrăcel (şi coordonator), Adrian Turculeţ şi Luminiţa Botoşineanu, Doina Hreapcă, Florin-Teodor Olariu, Veronica Olariu, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2014, LXX + 365 p., volum distins cu premiul „Bogdan Petriceicu Hasdeu” al Academiei Române;

Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni. Moldova şi Bucovina. Texte dialectale, culese de Stelian Dumistrăcel şi publicate de Doina Hreapcă şi Ion-Horia Bîrleanu, vol. I, partea 1, Iaşi, Editura Academiei Române, 1993, XCI + 347 p.

Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni. Moldova şi Bucovina. Texte dialectale, de aceiaşi autori, vol. I, partea a 2-a, Iaşi, Editura Academiei Române, 1995, LXVIII + 350 p.

Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni. Moldova şi Bucovina. Texte dialectale, culese de Ion-Horia Bîrleanu şi publicate de Doina Hreapcă şi Ion-Horia Bîrleanu, cu o prefaţă de Stelian Dumistrăcel, vol. II, partea 1, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2002, 340 p.

Texte dialectale culese de V. Melnic, V. Stati, R. Udler, volumul I, partea I, supliment la Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM), Chişinău, 1969; I/II, de aceiaşi autori, volumul I, partea a II-a, Chişinău, Editura „Ştiinţa”, 1971; II/I: publicate sub conducerea şi sub redacţia lui R. Ia. Udler, de A.N. Dumbrăveanu şi E. N. Constantinovici, volumul II, partea I, Chişinău, Editura „Ştiinţa”, 1971; II/II: publicate de A. N. Dumbrăveanu, sub redacţia lui V. N. Stati, volumul II, partea a II-a, Chişinău, Editura „Ştiinţa”, 1981

B. Exegeze

Alexandrescu 2018 = Sorin Alexandrescu, Pentru o identitate românească plurală: România 1918–2018, comunicare la Simpozionul internaţional „1918 – 2018. Limba şi cultura română – structuri fundamentale ale identităţii naţionale: evaluări, perspective”, Iaşi, 26-28 septembrie 2018

Arvinte 1992-1993 A = Vasile Arvinte, Contribuţia lui Gustav Weigand la dezvoltarea dialectologiei româneşti, în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, t. XXXIII, p. 29-42

Arvinte 2003 = Vasile Arvinte, Ernst Gamillscheg (1887-1971) şi Günter Reichenkron (1907-1966). Contribuţiile lor la studiul limbii române, în vol. Întâlniri între filologi români şi germani, Cluj-Napoca, 2003, p. 149-155

Arvinte 2006 (1999) = Vasile Arvinte, //Contribuţia lui Alexandru  Philippide//, în vol. Studii de istorie a limbii române, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”

Bahnaru 2016 = Vasile Bahnaru, Institutul de Filologie şi aniversarea a LXX-a a Academiei de Ştiinţe a Moldovei, în „Philologia”, LVIII, nr. 3-4, p. 3-33

Bartoli 1925 = Matteo Bartoli, Introduzione alla neolinguistica (Principi – scopi – metodi), Genova, Olschki

Braudel 1984 = Fernand Braudel, Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul, vol. I, traducere şi postfaţă de Adrian Riza; Bucureşti, Editura „Meridiane”

Cazacu–Todoran 1965 = B. Cazacu, Romulus Todoran, Observaţii asupra lexicului limbii române. Trăsături specifice şi arii lexicale, în „Studii şi cercetări lingvistice”, XVI, nr. 2, p. 185-207

Ciureanu 1940-1941 = Petru Ciureanu, recenzie la Gáldi, Problemi di geografia linguistica nel rumeno del Settecento, în „Buletinul Institutului de Filologie Română «Alexandru Philippide»”, 7-8, p. 388-392

Coroliuc 2013 = Alina Loredana Coroliuc, Gustav Weigand şi geografia lingvistică /macau.uni-kiel.de/

Coserio 1980 = Eugenio Coserio, Vom primat der Geschichte. Oswald Szemerényi zu seinem 65. Geburtstag, în „Sprachwissenschaft”, 5/2, Heidelberg, Karl Winter Universitätsverlag, p. 125-145

Coserio 1982 = Eugenio Coseriu, Balkanismen oder Romanismen? Methodisches zum sog. „Balkansprachbund”, in Fakten und Theorien. Beiträge zur romanischen und allgemeinen Sprachwissenschaft, Festschrift für Helmut Stimm zum 65. Geburtstag, Tübingen, Narr Verlag, p. 37-43.

Coşeriu 1994^a = Eugeniu Coşeriu, Limba română în faţa Occidentului. De la Genebrardus la Hervás. Contribuţii la istoria cunoaşterii limbii române în Europa occidentală, în româneşte de Andrei A. Avram, Cluj-Napoca, „Dacia”

Coşeriu 1994^b = Eugeniu Coşeriu, Despre aşa-zisa „limbă moldovnească”, fragment din comunicarea Latinitatea orientală, prezentată la Congresul al V-lea al Filologilor Români, Iaşi – Chişinău, 6-9 iunie 1994 (text republicat in revista „Limba română” /Chişinău/, XVII, 207, nr. 3, p. 27)

Coşeriu 1994^c = Eugeniu Coşeriu, Latinitatea orientală, comunicare la Congresul al V-lea al Filologilor Români, Iaşi – Chişinău, 6-9 iunie 1994

Coşeriu 1994^d = Eugeniu Coşeriu, Socio- şi etnolingvistica. Bazele şi sarcinile lor, în vol. Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică. Trei studii, cu o prefaţă de Silviu Berejan şi un punct de vedere editorial de Stelian Dumistrăcel, Chişinău, „Ştiinţa”, p. 129-156

Coşeriu 1996 = Eugeniu Coşeriu, Lingvistica integrală, interviu cu ~ realizat de Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române

Coşeriu 2000 = Eugeniu Coşeriu, Limba funcţională, în vol. Lecţii de lingvistică generală, traducere din spaniolă de Eugenia Bojoga, cuvânt înainte de Mircea Borcilă, Chişinău, Editura ARC, p. 249-274

Coşeriu 2002 = Eugeniu Coşeriu, Unitate lingvistică – unitate naţională,  în „Limba română” (Chişinău), XII, 10, p. 125-131

Deroy 1956 = Louis Deroy, L’emprunt linguistique, Paris, Les Belles Lettres

Dumistrăcel 1978 = Stelian Dumistrăcel, Influenţa limbii literare asupra graiurilor dacoromâne. Fonetica neologismului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică

Dumistrăcel 1989^a = Stelian Dumistrăcel, Semnificaţia ariilor regionale ale unor elemente autohtone din vocabularul limbii române, în vol. Dialectologica, Bucureşti, Societatea de Ştiinţe Filologice, p. 49−64

Dumistrăcel 1989^b = Stelian Dumistrăcel, O problemă de etnoarheologie: «argeaua de ţesut» în locuinţe din secolele I−XI de pe teritoriul României, în „Revista de etnografie şi folclor”, t. 34, nr. 4, p. 329-359

Dumistrăcel 1991 = Stelian Dumistrăcel, Permanences de la préhistoire: éléments de la civilisation géto-dace d’après des mots du vocabulaire autochtone de la langue roumaine, în vol. Temps et changements dans l’espace roumain (ed. Al. Zub), Editura Academiei Române, p. 47-62

Dumistrăcel 1995^a = Stelian Dumistrăcel, Comportement de recherche sur le lexique autochton du daco-roumain: vers une perspective d’anthropologie culturelle, în „Thraco-Dacica”, XVI, 1–2, p. 317-330

Dumistrăcel 1995^b = Stelian Dumistrăcel, Sate dispărute – sate ameninţate. „Am lucrat o viaţă şi plec într-o dimineaţă”, Iaşi, Institutul European

Dumistrăcel et alii 1997 = Stelian Dumistrăcel, în colaborare cu Doina Hreapcă şi Ion-Horia Bîrleanu, Ancheta dialectală ca formă de comunicare, Iaşi, Editura Academiei Române

Dumistrăcel 2003 = Stelian Dumistrăcel, «Graiul pâinii» în lumina «lingvisticii integrale» coşeriene, în „Limba română” (Chişinău), XIII, 4-5, p. 118-131 (sub titlul Limba ca mărturie. Repere pentru o proiecţie lingvistică a conceptului «la longue durée», textul a fost publicat şi în vol. Unitatea limbii române, cu privire specială la Basarabia şi Bucovina. Lucrările Sesiunii ştiinţifice organizate de Secţia de Filologie şi Literatură a Academiei Române, 27 martie 2003, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004, p. 49–77)

Dumistrăcel 2007 = Stelian Dumistrăcel, Credinţa în izbânda limbii române, prefaţă la Alexandru Bantoş, Retrospectivă necesară, Chişinău, Casa Limbii Române, p. 7-21

Dumistrăcel 2008 = Stelian Dumistrăcel, Reflexe lingvistice ale Marii Uniri, în vol. Românii din afara graniţelor Ţării. 90 de ani de la întregirea Regatului României, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, p. 116-123

Dumistrăcel–Hreapcă 2009^a = Stelian Dumistrăcel, Doina Hreapcă, Histoire des dialectes dans la Romania: la Romania du Sud-Est, în vol. Romanische Sprachgeschichte / Histoire linguistique de la Romania. Ein internationales Handbuch zur Geschichte der romanischen Sprachen, editat de Gerhard Ernst, Martin-Dietrich Glessgen, Christian Schmitt, Wolfgang Schweickard, vol. 3, Berlin – New York, Walter de Gruyter, p. 2459-2478

Dumistrăcel 2009^b = Stelian Dumistrăcel, Alexandru Philippide – Gustav Weigand: ipostaze, în „Philologica Jassiensia”, V, nr. 1 /9/, p. 7–42

Dumistrăcel et alii 2011 = Stelian Dumistrăcel, Doina Hreapcă, Luminiţa Botoşineanu, De la atlasul lingvistic naţional la atlasele regionale: semnificaţia diferenţelor, în Studii de dialectologie, istoria limbii şi onomastică. Omagiu Domnului Teofil Teaha, Bucureşti, p. 219-242

Dumistrăcel–Hreapcă 2018 = Stelian Dumistrăcel, Doina Hreapcă, Eugeniu Coseriu: une perspective romane dans l’étude de la phraséologie roumaine, comunicare la IV Congresso Internazionale di fraseologia e paremiologia: „Fraseologia e paremiologia, roba da matti!”, Bucureşti, 27-29 septembrie 2017, sub tipar

Gáldi 1938 = Ladislao Gáldi, Problemi di geografia linguistica nel rumeno del Settecento, publicaţie din seria „Annuario dell’Accademia d’Ungheria”, vol. XVI, Roma

Gamillscheg 1940^a = Ernst Gamillscheg, Der rumänische Sprachatlas und seine Bedeutung für die Slavistik, în „Zeitschrift für Slavische Philologie”, Bd. XVII, Heft 1, p. 143-168

Gamillscheg 1940^b = Ernst Gamillscheg, Die Bedeutung des rumänischen Sprachatlas für die ungarische und türkische Philologie, în „Ungarische Jahrbüucher”, XX, p. 7-34

Heitmann 1956 = Klaus Keitmann, Rumänische Sprache und Literatur in Bessarabien und Transnistrien (die sogenannte moldauische Sprache und Literatur), în „Zeitschrift für romanische Philologie”, LXXXI, p. 102-156

Jaberg 1937 = Karl Jaberg, Tagebuchbläter, în vol. Sprachwissenschaftliche Forschungen und Erlebnisse, Paris-Zurich-Leipzig, p. 10-24

Jaberg 1940 = Karl Jaberg, Der Rumänische Sprachatlas und die Struktur des Dakorumänischen Sprachgebiets, în „Vox romanica”, V, p. 49-87

Lombard 1956/1959 = Alf Lombard, La lingua letteraria meno fissata: il rumeno, comunicare la Congresso Internazionale di Studi Romanzi (Firenze, 3-5 Aprile 1956), vol. 2. Comunicazioni, Parte seconda e terza, Firenze, Sansoni, 1959, p. 283-286

Meyer-Lübke 1911 = Wilhelm Meyer-Lübke, Romanisches etymologisches Wörterbuch Heidelberg, Winter

Pavel 1993 = Vasile Pavel, Preliminarii [cuvânt introductiv], la Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria, vol. 1, Chişinău, «Ştiinţa», p. 6-9

Petrovici 1940 = Atlasul linguistic român, publicat de Muzeul Limbii Române din Cluj, sub conducerea lui Sextil Puşcariu. Partea II (ALR II), vol. I: A. Corpul omenesc, boale (şi termeni înrudiţi); B. Familia, naşterea, copilăria, nunta, moartea, viaţa religioasă, sărbători; C. Casa, acareturile, curtea, focul, mobilierul, vase, scule, de Emil Petrovici, Leipzig, Otto Harrassowitz

Petrovici 1970 (1954) = Emil Petrovici, Repartiţia graiurilor dacoromâne pe baza „Atlasului lingvistic român”, în vol. Emil Petrovici, Studii de dialectologie şi toponimie, volum îngrijit de I. Pătruţ, B. Kelemen, I. Mării, Bucureşti, Editura Academiei, p. 38-49

Petrovici 1988 = Emil Petrovici, Atlasul lingvistic român II. Introducere; redactori: Doina Grecu, I. Mării, Rodica Orza; coordonator: I. Mării, Cluj-Napoca

Pop 1934 = Sever Pop, Cum dispar termenii vechi administrativi şi cum se încetăţenesc cei noi, în „Dacromania”, VII, 1931-1933, p. 61–71

Pop 1938 = Atlasul linguistic român, publicat sub înaltul patronaj al M.S. Regelui Carol II, de Muzeul Limbii Române din Cluj, sub conducerea lui Sextil Puşcariu, profesor la Universitatea din Cluj, membru al Academiei Române, Partea I (ALR I), vol. I: Părţile corpului omenesc şi boalele lui, de Sever Pop, conferenţiar la Universitatea din Cluj, Cluj, Muzeul Limbii Române

Puşcariu 1936 = Sextil Puşcariu, Prospect. Atlasul linguistic român (ALR), publicat de Muzeul Limbii Române din Cluj, subt înaltul patronaj al M.S. Regelui Carol II, de Sever Pop, conferenţiar la Universitatea din Cluj şi Emil Petrovici, profesor la Universitatea din Cluj, subt direcţia lui Sextil Puşcariu, profesor la Universitatea din Cluj, directorul Muzeului Limbii Române, Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Iprimeria Naţională

Puşcariu 1938  = Sextil Puşcariu, [Prefaţă la ] Pop 1938, p. 7-14

Puşcariu 1940 = Sextil Puşcariu, Limba română, vol. I. Privire generală, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol II

Reichenkron 1940^a = Günter Reichenkron, Der rumänische Sprachatlas und seine Bedeutung für die Slavistik, în „Zeitschrift für slavische Philologie, 1940, XVII/1, p. 143-168

Reichenkron 1940^b = Günter Reichenkron, Die Bedeutung des rumänischen Sprachatlas für die ungarische und türkische Philologie, în „Ungarische Jahrbücher”, 1940, XX/1-2, p. 7-34

Sala–Ionescu-Ruxăndoiu 2018 = acad. Marius Sala, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu (coord.), Istoria limbii române, vol. I, Bucureşti, Univers Enciclopedic Gold

Spînu 2009 = Stela Spînu, Graiurile moldoveneşti din nord-estul Republicii Moldova în cadrul dialectului dacoromân, în „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, nr. 3-4, p. 116-120

Tagliavini 1949 = Carlo Tagliavini, Le origini delle lingue neolatine, Bologna, Riccardo Pàtron

Tagliavini 1956/1959 = Carlo Tagliavini, Una nuova lingua letteraria romanza? Il Moldavo, comunicare la Congresso Internazionale di Studi Romanzi (Firenze, 3-5 Aprile 1956), Florenţa, vol. II, partea I, 1959, p. 445-452

Tagliavini 1977 = Carlo Tagliavini, Originile limbilor neolatine. Introducere în filologia romanică, versiune românească îngrijită şi coordonată de Alexandru Niculescu, traducere [după ediţia a VI-a a originalului, 1972] Anca Giurescu, Mihaela Cârstea-Romaşcanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică

Udler 1976 = Rubin Udler, Диалектное членение mолдавского языка, I-II, Chişinău, „Ştiinţa”

Vasiliu 1968 = Em. Vasiliu, Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, Bucureşti, Editura Academiei Române

Walde–Pokorny 1973 (1930) = Alois Walde, Vergleichendes Wörterbuch der indogermnischen Sprachen, herausgegeben und bearbeitet von Julius Pokorny, t. I, Berlin-Leipzig, W. de Gruyter

Weigand 1904 = Gustav Weigand, Die Dialekte der Bukovina und Bessarabiens, Leipzig, J.A. Barth