„Noi ne încredem în trăinicia noastră”

În articolul de față ne propunem să extragem din discursul marelui om politic Iuliu Maniu, rostit la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, temeiurile și rostul Marii Uniri.

Bun cunoscător al istoriei neamului românesc și fin interpret al evenimentelor istorice ale momentului din toamna anului 1918, Iuliu Maniu „s-a angajat cu energie și fără ezitare în lupta pentru eliberarea românilor din Transilvania și unirea lor cu patria-mamă”¹. El era convins că situația externă în care se afla Europa, prin prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, la sfârșitul lunii octombrie 1918, și proclamarea „dreptului popoarelor la autodeterminare” constituia temeiul hotărâtor al națiunilor subjugate de a-și hotărî soarta. „Sub domnia seculară a habsburgilor, afirma Iuliu Maniu, au suferit pe lângă noi multe neamuri eroice, care deopotrivă cu noi doreau să rupă lanțurile grele ale opresiunii naționale. Pildele strălucite de eroism național ale acestor neamuri ne-au dat și nouă în zilele grele de suferinți tărie sufletească și cuvintele lor de îmbărbătare ne-au mângâiat în dureri și ne-au întărit în nădejdi” (p. 273)². Într-adevăr, cehii și slovacii au fost primii care și-au proclamat independența, urmați de polonezi și maghiari, apoi de bucovineni și celelalte neamuri. La 11 noiembrie, împăratul Carol I de Habsburg a abdicat, iar a doua zi Austria s-a declarat republică³.

Iuliu Maniu, conștient de eveniment, aduce mulțumiri în primul rând armatei române de dincolo de munți, care a pornit în război pentru eliberarea tuturor românilor, contribuind decisiv la căderea marelui imperiu: „… trebuie întâi să ne închinăm cu smerenie în fața acelora care au făcut să putem străbate întunericul întărit de veacuri și să ne plecăm genunchii în fața sutelor de mii de frați viteji, care prin suferințele lor îngrozitoare au despicat norii grei ce închideau dinaintea noastră razele luminii: înaintea scumpilor noștri frați, neînvinșii soldați ai armatei române. Cuvântul cel dintâi al meu este cel al dorinței să ne închinăm adânc înaintea marilor umbre ale soldaților români morți pentru dezrobirea noastră și înaintea marelui și gloriosului ei Căpitan, Majestatea Sa Regele Ferdinand și întregii sale dinastii” (p. 268).

În acest context nu uită să amintească de înțelepciunea izvorâtă din trecerea timpurilor: „... istoria ne-a învățat să credem în adevărul cuvintelor că n-ai să aștepți nimic de la împărații străini, nici de la fiii altor neamuri. Bine poți să aștepți sigur numai de la propriile tale puteri” (p. 269). „În calea împlinirii idealului nostru nu dăm numai de prieteni, ci și de dușmani, care, mânați de interesul lor rău priceput, se vor sili cu siguranță să împiedice înfăptuirea hotărârii noastre” (p. 271).

Trecând la factorii interni, Maniu se referă la geneza limbii și a poporului român: „Noi, fiii națiunii române de pretutindeni, suntem de aceeași obârșie, de aceeași fire, cu o singură și unitară limbă și cultură și suntem încălziți de aceleași tradiții sfinte, de aceleași aspirații mărețe” (p. 269). „Dar, îndeosebi, noi, românii din Transilvania, Banat și Ungaria, suntem în drept și avem datoria să pretindem această unire, pentru că aici a fost leagănul românismului. Nu se poate ca o crudă barbarie să ne forțeze ca însăși vatra neamului românesc, leagănul aspirațiilor românești să fie despărțit de trupul întregii națiuni deja unite!” (p. 270). „Când toate acestea sunt unitare, poate încerca cineva să împiedice manifestarea acestei unități și în ce privește viața politică, sufletește de mult înfăptuită?” (p. 269).

Și această idee este întărită prin dreptul internațional, existent într-o lume liberă: „Neamurile unitare în viața lor sufletească și unitare în manifestarea conștiinței lor de națiune distinctă sunt recunoscute în știința modernă și de toată lumea civilizată ca subiecte de drept, înzestrate cu toate atributele unei personalități distincte, cu scopul propriu și de sine stătător. Astfel stând lucrul, cine ar putea contesta acestei ființe naționale dreptul de a-și putea croi soarta însăși, de a se conduce ea singură în mod unitar și integral și de a se compune într-un singur trup, precum sufletul îi este unul singur și întreg?” (p. 269).

În al treilea rând sunt invocate suferințele de veacuri ale românilor, alt temei ca ei să-și mobilizeze forțele pentru libertate și unire: „Dacă privim șirul nesfârșit al suferințelor grele cari le-a îndurat neamul românesc timp de veacuri, dacă ne aducem aminte de sutele de mii de martiri cari și-au jertfit viața pentru acest neam, precum și de durerile sufletești care sute de ani au amărât viața strămoșilor noștri, nu știm cu ce să mulțumim noi, generația de azi, că suntem învredniciți de soartă să ajungem, tocmai noi ziua sfântă de azi și, după atâtea suferințe ale înaintașilor noștri, tocmai noi să fim împărtășiți de o atât de mare înălțare sufletească.

Mulțumita și recunoștința noastră față de această grație a Providenței nu ne-o putem arăta decât dovedindu-ne vrednici în aceste sărbătorești clipe de însemnătatea timpurilor pe care le trăim.

Vrednicia neamurilor, prin urmare și a noastră, se judecă după temeinicia hotărârilor ce le iau, după măsura de înălțare sufletească cu care se alătură la aceste hotărâri și după stăruința cu care se silesc a înfăptui hotărârile luate. Vrednicia noastră o vom dovedi” (p. 268).

Autorul este conștient și de greutățile care vor veni, de lipsa de experiență datorată traiului de înrobire pe care l-au avut românii transilvăneni, de aceea afirmă: „Noi, Onorată Adunare Națională, azi suntem ca orbul nenorocit, care ani de-a rândul nu a zărit cu ochii lui lumina soarelui și deodată i se desprind ochii închiși pentru a primi razele dătătoare de viață ale eternei lumi.

Fiii poporului nostru au trăit până acum ca orbii în întunericul negru, lipsit de orice mângâiere, și azi, prin o bunăvoință dumnezeiască și prin vrednicia proprie, le-au deschis vederea ochilor și au văzut lumina sfântă a dreptății și a libertății popoarelor” (p. 268).

Înșiruind aceste fapte, Iuliu Maniu consideră că națiunea română îndeplinește toate cerințele pentru a face unirea: a) „Unirea tuturor românilor într-un singur regat și într-un nedespărțit stat este nu numai un ideal sfânt, izvorât din trecutul nostru și din comoara vieții noastre sufletești, ci este și un drept indiscutabil al nostru, în baza ființei noastre naționale unitare” (p. 269), căci, fără unitate națională, „rupți și împrăștiați între diverse împărății, ne vor sfărâma neamurile vecine și vor trece peste noi cum trec valurile turbate peste corăbiile naufragiate, lipsite de mâna tare a cârmaciului” (p. 270); b) „Noi nu ne putem închipui viața mai departe fără a fi împreună cu întreg neamul românesc, și mai bine voim moartea decât o viață de schilav umilit, despărțit de frații săi”; c) „Noi privim înfăptuirea unității noastre naționale ca un triumf al libertății omenești” (p. 271).

Situația existentă, „izvorâtă din trecutul, dreptul, știința și necesitatea românilor”, precum și „toate argumentele științei, stabilite de mintea omenească, ne dau dreptate, afirmă oratorul, în hotărârea noastră de a contribui și noi prin alăturarea noastră la înfăptuirea marelui regat român”. De aceea, spune mai departe vorbitorul, „noi propunem decretarea unirii cu Regatul României a întregii Transilvanii, a întregului Banat și a întregului teritoriu locuit de români al Ungariei”(p. 271). 

Din spirit de dreptate și loialitate, Maniu nu uită să amintească dezideratul că unirea impune deopotrivă obligații și drepturi.

Obligațiile decurg din faptul că „pe aceste teritorii locuiesc și alte neamuri, cu alte însușiri și alte tradiții” (p. 271). Ca urmare, face cunoscute câteva măsuri, cuprinse și în Rezoluția de Unire: „Noi nu voim să devenim din oprimați oprimatori, din asupriți asupritori. Noi voim să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor și a tuturor cetățenilor. Noi nu voim să răpim individualitatea etnică, nici ființa națională a acestor neamuri. Noi nu voim să răpim limba nimănui, ci vrem ca fiecare om să aleagă liber limba și credința în care vrea să trăiască atât în viața lui particulară, cât și în legătură cu viața de stat. Noi nu vrem să verse nimeni lacrimile pe care le-am vărsat noi atâtea veacuri și nu voim să sugem puterea nimănui, așa cum a fost suptă a noastră veacuri de-a rândul. Noi ne încredem în trăinicia noastră (s. n.) și în vrednicia proprie și nu vrem să istovim forțele altora” (p. 271).

Din această credință și vrednicie putem desprinde și obligații în plan extern: de a fi „santinelă trează și conștientă a civilizației omenești” (p. 270); de a contribui „în mod propriu, conform însușirilor politice, la dezvoltarea civilizației omenești” (p. 269); de a depune eforturi pentru înlăturarea „egoismului neîndreptățit și putinței de a strivi fără niciun scrupul cel mai tare pe cel slab” (p. 272).

Pe de altă parte, este accentuată ideea „că numai un regim cu adevărat democratic poate întări țara și înălța neamul” (p. 271). Ca urmare, „trebuie să avem colaborarea tuturor păturilor sociale și a tuturor cetățenilor în serviciul prosperității statului român. Un stat modern, îndeosebi în vremuri agitate cum sunt cele de azi, pretinde mari sacrificii de la cetățenii săi. Aceste sacrificii le pot presta cetățenii numai atunci când sunt în putința de a-și dezvolta toate forțele lor, iar aceasta numai pe lângă o deplină libertate pot să o facă. De aceea, libertățile interne ale cetățenilor trebuie să crească în raport cu sforțările externe ale statului. Nu se poate spera ca cetățenii fără drepturi și ținuți în întuneric sufletesc și în mizerie socială să devie stâlpi siguri ai unui stat modern. Deplina libertate și egala împărtășire în puterea de stat a cetățenilor este singura bază solidă a dezvoltării unui stat” (p. 271). De asemenea, se aduce în discuție necesitatea colaborării dintre toate păturile sociale, sacrificiile pe care fiecare trebuie să le îndure de bună voie pentru propășirea neamului. În acest sens, oratorul se referă, în mod explicit, la țăranul român, de care sunt legate toate „frunțile luminate”, prezente la eveniment: „Nu este niciunul dintre noi, a cărui obârșie nu ar fi la plugul românesc, la pământul român, la brazda țăranului român, sfințit de suferințe nesfârșite⁴. De aceea, de gândirea politică a neamului românesc a fost strâns legată străduința de a făuri o soartă mai bună țăranului român”.

Drepturile decurg din menirea pe care orice națiune „unitară”, liberă și independentă trebuie să le aibă în vedere. Iuliu Maniu prezintă aceste deziderate sub forma unor întrebări retorice: „Cum vom putea noi apăra… ființa noastră națională și comorile noastre sufletești fără a opune pericolelor din afară întreaga noastră forță națională? Cum vom putea noi menține integritatea etnică a teritoriului nostru dacă dezvoltarea vieții noastre culturale și economice nu va fi sub scutul întregului neam românesc? Cum vom putea exista noi izolați și divizați când toate popoarele din jurul nostru au înfăptuit deja unitatea națională a lor?”.

 „Din aceste considerente, afirmă în final Iuliu Maniu, rog onorata Adunare Națională să primească proiectul nostru de rezoluție, pentru a întemeia pentru vecie România Unită și Mare și a înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democrație și deplină dreptate socială!” (p. 273).

În privința structurii și strategiilor discursive, Iuliu Maniu recurge la multiple procedee, între care o condensare a faptelor, o inserție a documentului istoric, dar și o inserare de argumente juridice, lingvistice și etnografice. Toate acestea conduc la un stil sobru, clar, concis, fără înflorituri.

Pentru accentuarea unor idei și cuvinte, textul este construit pe anaforă (așezarea aceluiași cuvânt la începutul unor propoziții): pronumele personal, de persoana I plural, noi, încorporând forța întregului neam românesc, apare la începutul a unsprezece enunțuri (unele citate mai sus), adverbul interogativ cum se află înaintea a trei enunțuri interogative succesive, care, de fapt, motivează unirea. Același lucru se întâmplă și cu adverbul când, cu valoare de conjuncție.

Nu ezită a face apel și la sacru, atât direct, amintind de Providență și bunăvoința dumnezeiască, de lumina sfântă, cât și indirect, prin metafora orbului.

În concluzie, putem spune că acest discurs este un model de construcție completă și exactă, o analiză a unei concepții ce a stat la baza unui mare act politic, o percepție a unui om, a unei generații, a unui popor, un adevărat crez politic de care și politicienii de astăzi ar trebui să țină seamă.

Note:

1 Ioan Scurtu, Iuliu Maniu. Activitatea politică, București, Editura Enciclopedică, 1995, p. 18.

2 Toate trimiterile duc la cartea lui Cristian Borz, Monografia satului Bădăcin și a familiei Maniu, Zalău, Editura Caiete Silvane, 2016, de unde am preluat discursul lui Iuliu Maniu, Anexe, Documentul 10, p. 268-273.

3 Pentru amănunte, vezi Ioan Scurtu, op. cit.

4 Cf. și ideea lui Liviu Rebreanu: „... mă văd silit să mă prezint cu unul de-afară, cu strămoșul meu și al unora dintre d-voastră, într-un sens mai larg strămoșul tuturor: țăranul român …” (Discursul oratoric românesc. De la începuturi și până la instaurarea regimului comunist, ediție îngrijită, prefață și note de Adrian Săvoiu, București, Editura Coresi, 2003).