Eugeniu Coșeriu în Montevideo: reconstrucția unei epoci

I. Introducere

S-a insistat de nenumărate ori asupra importanței perioadei din Montevideo pentru viața și opera lui Coșeriu. Evident că este vorba de epoca lui cea mai productivă și mai prodigioasă: aici este locul în care se dezvoltă edificiul fundamental al gândirii sale și unde își scrie operele cele mai însemnate. Față de etapele anterioare din viața sa – caracterizate prin căutarea unui drum și prin faptul de a constitui o perioadă de formare – și față de cele ulterioare, de așezare și de consolidare, anii din Montevideo sunt marcați de eliberare și înflorire. Coșeriu este pe deplin conștient că are o misiune în lume; este convins că misiunea sa va fi o contribuție importantă la domeniul științelor umaniste și o demonstrează prin impresionanta sa inteligență și prin muncă neîncetată. Uitându-ne de la o anumită distanță la producția științifică și la impactul corespunzător al acelor ani din Uruguay, ne dăm seama că nu este vorba doar de un moment cheie din viața lui Coșeriu, ci de unul care, dincolo de el, prezintă semne extreme de creativitate și de productivitate: un moment exemplar care ne arată, pe de o parte, unde poate ajunge un individ dotat cu o forță și o inteligență extraordinare și, pe de altă parte (deja la un nivel mai abstract), că un singur individ poate schimba lumea din jurul său.

Dar nu vom zăbovi aici în admirație oarbă. Sarcina istoriografiei, a unei discipline, este alta: aceea de a reconstrui și de a arunca lumină asupra necunoscutului. Deși scopul următoarelor rânduri nu îl poate reprezenta o reconstrucție completă a epocii din Montevideo a lui Coșeriu, caut să prezint, indiferent de spațiul limitat al unui articol ca acesta, o schiță a posibilităților care există pentru o astfel de reconstrucție, adică să semnalez, cu exemple, sursele de care dispunem. O biografie exhaustivă – atât științifică, cât și personală – este o întreprindere pe care trebuie să ne-o propunem pentru un alt moment².

II. Surse pentru reconstrucția epocii montevidene a lui Coșeriu

Există diverse tipuri de surse pentru reconstrucția epocii uruguayene a lui Coșeriu, păstrate, în mare parte, în arhiva Coșeriu din Tübingen, în Germania. În propriul său curriculum vitae, cel pe care obișnuia să îl trimită când îi era cerut de vreo gazdă pentru a i se pregăti prezentarea, despre anii în cauză precizează pe scurt³: „1950-1963: Profesor de lingvistică generală și indoeuropeană la Universidad de la República (Montevideo, Uruguay); Director al Departamentului de Lingvistică; în același timp, profesor de lingvistică (generală, romanică și hispanică) la Institutul de Profesori Artigas, Montevideo”.

Trebuie semnalat că, începând cu 1960, Coșeriu a fost profesor invitat, mai întâi la Coimbra (Portugalia) și apoi la Bonn și Frankfurt am Main (Germania), astfel că anii în care realmente a fost neîntrerupt la Montevideo se reduc la anii ‚50: anii de după copilăria din România și formarea din Italia. Întrebările biografice care se iscă de la aceste date sunt, printre altele, următoarele:

• Ce l-a motivat pe Coșeriu să se mute din Italia în Uruguay?

• Care au fost principalele sale activități în Montevideo?

• Care era situația lingvistică uruguayană în acei ani?

• Care au fost motivele pentru care Coșeriu a părăsit Montevideo și a mers, în cele din urmă, la universitatea germană din Tübingen?

Răspunsurile la aceste întrebări vor fi multiple și complexe. Înainte de a le putea aborda, trebuie să ne întrebăm de ce material dispunem astăzi pentru a putea iniția acest studiu.

II.1. Opera publicată

Cea mai vizibilă reflectare a activității lui Coșeriu în anii lui de la Universidad de la República se află, bineînțeles, în publicații; în primul rând, în publicațiile științifice. Sunt cele care sunt enumerate pe pagina www.coseriu.com. Prima publicație este Sistema, norma y habla [„Sistem, normă și vorbire”] din 1952, una dintre lucrările cele mai cunoscute ale lui Coșeriu⁴, care stabilește tonul pentru alte lucrări din acea epocă: pleacă de la o critică a conceptelor lui Saussure, reînlocuind una dintre dihotomiile acestuia cu o tripartiție care permite explicarea fenomenelor scăpate din vedere de către Saussure⁵. Lucrarea s-a editat de câteva ori în spaniolă și în diferite traduceri. Coșeriu o trimitea, alături de multe alte lucrări proprii și de-ale colegilor săi lingviști din acea epocă, multor lingviști și biblioteci din lumea întreagă, cerând în schimb trimiterea de lucrări pentru completarea bibliotecii universității. Curând a devenit un text clasic – deși adesea greșit înțeles – grație utilității conceptului de normă din teoria coșeriană.

Același model din Sistema, norma y habla îl continuă textul Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje [„Formă și substanță în sunetele limbajului”] din 1954, care, împreună cu alte texte din aceeași perioadă, tratează chestiuni fundamentale ale teoriei limbajului ilustrate cu material fonologic. În 1956 publică La geografía lingüística [„Geografia lingvistică”], un text clasic, în care apare pentru prima dată schița a ceea ce va fi teoria variaționistă a lui Coșeriu, pe care o elaborează plecând de la noțiunile lingvistului norvegian Leiv Flydal și adăugând termenul de dimensiune diafazică la dimensiunile pe care Flydal le-a numit diatopică și diastratică.

În „Romanistisches Jahrbuch” din 1955-1956, se publică un alt articol clasic, Determinación y entorno. Dos problemas de una lingüística del hablar [„Determinare și cadru. Două probleme ale unei lingvistici a vorbirii”], o lucrare care stabilește limite clare metodei structurale și care prezintă deosebirea între o lingvistică a nivelului universal al vorbirii în general, una a nivelului istoric al limbilor și una a nivelului individual al textelor, dimpreună cu exemplul determinării nominale. Lucrarea este foarte densă și nu înfățișează doar această diferențiere a celor trei niveluri care erau atât de importante pentru Coșeriu, ci, pornind de la inversarea dogmei atribuite lui Saussure, ea opune o lingvistică a vorbirii limitatei lingvistici a [acelei] langue [saussuriene] (cuprinsă, pe de altă parte, în lingvistica vorbirii) și prezintă o clasificare exhaustivă a cadrelor, cum le denumește, făcând aluzie la Bühler, anticipând astfel idei care vor fi dezvoltate mult mai târziu de pragmatica lingvistică⁶.

O altă contribuție importantă la lingvistica secolului al XX-lea este cartea Sincronía, diacronía e historia. El problema del cambio lingüístico [„Sincronie, diacronie și istorie. Problema schimbării lingvistice”], din 1958, care conține ideile cele mai însemnate ale lui Coșeriu privind dinamismul lingvistic. Și această operă pleacă de la o critică a lui Saussure pentru a explica esența schimbării lingvistice, pornind de la energeia humboldtiano-aristotelică, [operă] care nu-și pune întrebări referitoare la cauzele schimbării, ci vede în ceea ce numim schimbare o simplă perspectivă asupra activității lingvistice în timp. Există alte lucrări de mare importanță din această epocă, precum El plural en los nombres propios [„Pluralul numelor proprii”], Logicismo y antilogicismo en la gramática [„Logicism și antilogicism în gramatică”] sau La creación metafórica en el lenguaje [„Creația metaforică în limbaj”], care sunt, în realitate, părți din proiecte mai ambițioase care nu au fost publicate (cf. II.2).

În afara operei științifice, Coșeriu a publicat – mai ales la început – articole în ziare. În anul sosirii sale, când încă nu funcționa departamentul și nu putea să predea cursuri la universitate, s-a dedicat – continuând o activitate care a marcat ultimii săi ani în Italia, înainte de mutarea în Uruguay – publicării de texte de critică de artă și organizării de diverse expoziții de pictori italieni cu tablouri pe care le-a adus de la Milano. Dincolo de activitatea sa de jurnalist, Coșeriu susținea conferințe pe teme variate. Motivele erau, probabil, și economice, întrucât a durat ceva până a fost numit profesor la universitate⁷.

II.2. Opera nepublicată

Se află, în Arhiva Coșeriu, un număr considerabil de manuscrise științifice nepublicate din perioada anilor ’50. Este vorba, în parte, de texte pe care Coșeriu le folosea pentru a-și preda cursurile; dar, de asemenea, există o serie de manuscrise, unele dintre ele exhaustive, care trebuiau să dea naștere unor lucrări publicate, dar care nu s-au încheiat în acea epocă și care continuă să fie inedite în prezent.

Nu putem aduce aici toate aceste texte⁸, dar vrem să menționăm succint câteva dintre ele.

• Există o serie întreagă de texte care se ocupă de tema esteticii, a artei și a poeziei, una dintre temele pe care Coșeriu le preda la Institutul de Profesori Artigas. Printre altele, există o antologie de texte de estetică de la perioada clasicilor până în secolul al XX-lea, care servea ca bază pentru cursuri, dar există și diferite manuscrise despre teoria artei, câteva dintre ele, pesemne, manuscrise pentru conferințe, altele poate faze anterioare ale unor posibile publicații, cu un fir conducător care vorbește despre imortalizarea omului prin artă. Se adaugă traduceri de texte de estetică, precum, de pildă, textul Arte e valore, al românului Lucian Blaga, care datează probabil deja din epoca italiană. Toate lucrările coșeriene despre estetică rămân, de fapt, să fie explorate, și ele doar transpar în câteva dintre textele publicate, cum este cazul binecunoscutelor teze despre limbaj și poezie și al ideii că poezia este limbajul în forma sa absolută.

• Se găsesc numeroase manuscrise care serveau ca suport pentru cursuri; printre altele, o istorie detaliată a limbii spaniole și un text amănunțit despre sistemul verbal portughez. Există și diferite dosare cu texte intitulate în italiană cuaderni “maestri”, care conțin texte fundamentale de lingvistică și de filosofie a limbajului traduse de Coșeriu și de discipolii săi; texte care serveau ca bază pentru predarea materiilor fundamentale. Caietele conțin și scurte texte fundamentale ale lui Coșeriu, precum Introducción a una metodología lingüística și o Bibliografía lingüística fundamental⁹.

• Există două manuscrise extinse care urmau să fie cărți; ambele sunt nepublicate și sunt de actualitate. Primul se intitulează Teoría lingüística del nombre propio, un text conceput la mijlocul anilor ’50; din prima parte a acestuia avem diverse manuscrise în diferite faze de elaborare. Textul prezintă într-un mod exhaustiv concepția lui Coșeriu asupra teoriei limbajului. Câteva articole publicate, cum sunt Determinación y entorno, Logicismo y antilogicismo sau El plural en los nombre propios, sunt relaționate sau luate direct din acest text nefinalizat. Oricum, deși este un fragment, există aproape două sute de pagini aproape terminate care prezintă o teorie coerentă a particularităților numelor proprii din perspectiva concepției coșeriene a celor trei niveluri. Este vorba, prin urmare, de un text a cărui publicare va fi de o importanță imensă. Al doilea manuscris extins tratează o temă de mare actualitate și pleacă de la presupunerea că „limbajul nu există și nu funcționează datorită lingviștilor, ci datorită vorbitorilor”. Este vorba de un manuscris destinat a fi o carte intitulată El problema de la corrección idiomática, un manual pentru profesori de spaniolă conceput, la origine, în colaborare cu Luis Juan Piccardo. Unele dintre ideile principale ale acestei cărți apar în opere ulterioare. Există felurite versiuni; printre altele, una care este pe punctul de a fi publicată¹⁰, dar opera completă încă așteaptă editarea. În manuscris nu se prezintă doar importanta distincție între corect și exemplar, adică, în termenii lui Coșeriu, diferența dintre apartenența la un sistem și normele sale, pe de o parte, și apartenența la o formă ideală aleasă de o comunitate pentru anumite finalități comunicative particulare, pe de altă parte, ci în el apare și concepția spaniolei ca limbă pluricentrică – „nu există o spaniolă exemplară unică și general acceptată ca atare”–, precum și multe reflecții teoretice asupra unor aspecte importante ale teoriei limbajului. Apare aici evidențiată foarte clar ideea a ceea ce în lingvistica actuală se cheamă tradiții discursive, tradiționalitatea textelor, localizată – prin comparație cu ideile lui Peter Koch, cui îi datorăm numele conceptului [de «tradiții discursive»] și care le situează la nivelul istoric al limbilor – la nivelul individual, în dimensiunea istorică a nivelului textelor¹¹.

Una dintre sarcinile următorilor ani va fi, la Arhiva Coșeriu, să se caute modalități de publicare a acestor texte. Unele dintre ele vor servi, mai ales, ca mărturii ale gândirii coșeriene asupra unui aspect sau altul; altele nu și-au pierdut actualitatea și ar putea chiar să ajute, ca în cazul textului despre corectitudine, la combaterea neînțelegerilor curente din discuția actuală.

II.3. Mărturii despre Coșeriu

Una dintre sursele cele mai importante pentru reconstrucția epocii montevidene a lui Coșeriu constă, fără nicio îndoială, în mărturisirile făcute de Coșeriu însuși. În diferite ocazii, Coșeriu a vorbit despre relația sa cu Uruguay, despre importanța pe care a avut-o în viața sa posibilitatea de a-și dezvolta activitatea într-un mediu liber și deschis. Recunoștința și-a exprimat-o prin singura carte dedicată de el unei țări¹² și prin fidelitatea sa până la moarte pentru naționalitatea uruguayană. După cunoștințele noastre, confesiunea personală cea mai extinsă o reprezintă capitolul intitulat „Uruguay” (în afară de ultimele pagini ale capitolului anterior) al cărții de interviuri pe care am publicat-o împreună cu Adolfo Murguía în germană în 1997 și a cărei traducere în spaniolă va fi publicată în scurt timp. Este vorba despre o sursă la persoana I¹³, de o viziune subiectivă și, totuși, informativă și sugestivă în cel mai înalt grad. Cartea începe cu patru capitole biografice care se intitulează „România”, „Italia”, „Uruguay” și, respectiv, „Tübingen”, urmate de capitole tematice în care Coșeriu își expune teoria limbajului. În realitate, capitolul al treilea s-ar fi putut intitula și „Montevideo”, dar Coșeriu însuși menționează, poate din cauza distanței geografice și temporale, mai des numele țării decât numele orașului. La sfârșitul capitolului care narează întâmplările în timpul anilor săi din Italia, Coșeriu explică motivele și condițiile mutării în Uruguay: „Eram deci la ziar, la enciclopedie și mai aveam acel mic post la universitate, dar cu aceasta nu se putea trăi bine. Noi – deci și aceia care lucram la enciclopedie, tineri doctori – căutam o ieșire. Ne întrebam unde puteam să mergem, căci situația în Italia părea disperată în acești ani, între 1948 și 1950. Boomul a început abia mai târziu, cam din 1952, dar eu eram deja plecat. Perioada precedentă a fost pentru noi cea mai rea¹⁴. În ziare apăreau mereu anunțuri de la diferite universități, din diferite țări, care căutau tot felul de profesori. Oferta era destul de mare și nu se cerea nimic altceva decât titlul de doctor. Eu aveam deja primul doctorat, al doilea era aproape gata și m-am gândit mult la posibilitatea să merg, de pildă, la una dintre universitățile din Africa de Sud; apoi a apărut în ziar o ofertă excelentă de la Universitatea din Kabul, în Afganistan, și eram aproape decis să merg în Afganistan. Am avut, din nou, noroc că nu am mers acolo. Într-o zi l-am cunoscut personal pe consulul din Uruguay, se numea Ponce de León, căruia i-am luat un interviu, ca ziarist, dintr-un motiv oarecare. M-a întrebat ce făceam și i-am povestit că voiam să merg în Afganistan. Și el a zis: «Nu, de ce Afganistan? Veniți la noi! Tocmai am fondat Facultad de Humanidades și nu avem oameni pentru aceasta». Invitația m-a atras, firește, dar nu voiam să mă angajez fără să am o anume siguranță. Eram căsătorit pe atunci cu o uruguayană și am rugat-o să meargă mai întâi în Uruguay, ca să vadă totul acolo. Eu trebuia să mai rămân din cauza celui de-al doilea doctorat, în filosofie. Am lăsat locuința noastră unei doamne pentru o bună indemnizație și, după plecarea soției mele și a fiicei mele, am locuit un timp în casa pictorului Aligi Sassu, apoi în camere închiriate și chiar într-un subsol la pictorul Piero Gauli. Am crezut că trebuia să încerc să folosesc experiența mea în domeniul artei, al criticii de artă și din domeniul jurnalismului, de aceea mi-am procurat tablouri de la diferiți pictori cu care eram prieten, ca să pot organiza expoziții în Uruguay sau în Argentina. Ca atare, puteți afirma că am lucrat în viața mea și ca negustor de obiecte de artă. În același timp, prin intermediul soției mele, am încercat să obțin un acord anticipat cu un ziar din Uruguay, El Debate. Astfel, puteam acum să plec în Uruguay pe un teren mai mult sau mai puțin pregătit dinainte. Eram plin de speranță, dar, după atâta muncă în Italia, nu mi-am putut plăti nici măcar cheltuielile călătoriei cu vaporul de la Genova la Montevideo. Cheltuielile călătoriei au fost preluate de un cumnat uruguayan, căruia, mai târziu, i le-am plătit cu tablouri” (Kabatek/Murguía 2017: 66).

Evident, această confesiune lasă deschise anumite chestiuni. Coșeriu nu vorbește (sau vorbește puțin) despre relațiile familiale și menționează doar în treacăt că soția era dintr-o familie italo-uruguayană, dându-i mai multă importanță consulului care îi povestește despre posibilitățile de a lucra în Montevideo.

Mai târziu, în capitolul despre Uruguay, Coșeriu relatează circumstanțele călătoriei și ale sosirii și explică, în plus, cum și-a organizat viața în anii din Montevideo. Nu este spațiu aici pentru a reproduce în mod exhaustiv conținutul celor șaisprezece pagini ale capitolului, dar voi rezuma, în continuare, concis, unele dintre ideile expuse:

• Când Coșeriu a ajuns la Montevideo, nu a putut să înceapă să lucreze imediat, căci au existat probleme administrative și de gestiune de tot felul; și-a petrecut primul an susținând conferințe, organizând expoziții și lucrând ca ziarist. În curând i s-a oferit un serviciu la Institutul de Profesori Artigas și abia apoi a început să lucreze la facultate.

• La facultate nu erau cărți și Coșeriu a trebuit să alcătuiască biblioteca aproape de la zero. La început a întocmit un catalog cu cărțile de lingvistică disponibile în oricare loc din oraș (inclusiv în case private). Biblioteca se completa cu propria bibliotecă a lui Coșeriu, cu achiziții și prin organizarea unui interschimb de publicații: se trimiteau lucrări de-ale lui Coșeriu și din mediul său lingviștilor și bibliotecilor din lume, solicitând interschimb bibliografic și îndeplinind astfel un dublu obiectiv: cel de a obține material și cel de a face cunoscută propria-i producție.

• S-a organizat, după modelul Sodalizio glottologico milanese, un Cerc lingvistic din Montevideo în care, în sesiuni periodice, se prezentau și se discutau lucrări proprii și străine.

• Cu timpul, Coșeriu a ajuns să predea 48 de ore pe săptămână în diferite instituții.

• Începând cu 1958, Coșeriu a deținut pașaport uruguayan și și-a păstrat naționalitatea uruguayană până la moarte.

• Coșeriu vorbește de contactele sale cu intelectuali uruguayeni, brazilieni, chilieni și argentinieni.

Coșeriu povestește că, odată căsătorit a doua oară, în 1953, avea intenția de a se întoarce în Europa, iar contactul decisiv pentru a alege Germania a fost cel pe care l-a avut cu Harri Meier, care i-a zis: „Trebuie să veniți în Germania, neapărat!”.

Înainte de a încheia capitolul, Coșeriu adaugă unele fraze despre relația sa personală cu Uruguay, declarând următoarele: „Aș vrea însă să mai spun încă ceva foarte general despre Uruguay înainte de a trece la Tübingen. Îi voi fi mereu recunoscător Uruguayului pentru că mi-a oferit posibilitatea de a face atât de multe și de a lucra, în sfârșit, în domeniile mele și în sensul meu. De aceea nu am renunțat niciodată la cetățenia uruguayană și am dedicat chiar o carte «Republicii Uruguay». În afară de aceasta, am avut în Uruguay discipoli excelenți, atât la Facultad, cât și la Instituto de Profesores – mai ales la Institut” (ibid.: 84).

Această notă a fost adăugată în scris cu puțin înainte de publicarea cărții de interviuri, în urma unui fax pe care Coșeriu mi l-a trimis. Din acest tip de corecturi finale se vede că E. Coșeriu considera cartea de interviuri aproape ca pe o specie de confesiune sau de testament personal și științific în care voia să mulțumească contemporanilor, maeștrilor săi și, în acest caz, unei țări întregi.

II.4. Mărturii ale altora

De-a lungul anilor, am putut vorbi cu diferite persoane care aveau informații despre viața lui Coșeriu în Montevideo, dar în general nu era vorba despre martori direcți din perioada anilor ’50, ci de persoane care l-au cunoscut pe Coșeriu mai târziu.

Când am vizitat Uruguayul în anul 2008 pentru a participa la al XX-lea Congres al ALFAL, am profitat de ocazie pentru a-l întreba pe Adolfo Elizaincín despre martori care l-au cunoscut pe Coșeriu în anii ’50. Mă interesa în particular să știu dacă mai trăiau membri ai Cercului lingvistic din Montevideo inițiat și organizat de Coșeriu. Mi-a obținut atunci Elizaincín adresa antropologului Olaf Blixen, una dintre persoanele menționate de Coșeriu în interviul de care vorbește în paragraful anterior, și am avut norocul de a-l cunoaște pe acest martor direct și de a-i lua un interviu, publicat în nr. 4 al revistei digitale „Energeia”¹⁵. În introducerea interviului spuneam, printre altele: „Adolfo Elizaincín m-a ajutat să obțin adresa lui Olaf Blixen, care m-a primit, împreună cu fiica lui, Matilde Paulina, în casa lui din centrul orașului, o casă-bibliotecă ale cărei camere respirau carte și erudiție. Blixen mi-a dedicat în mod generos o după-amiază întreagă și nu m-a lăsat să plec fără o colecție de extrase și de lucrări despre teme antropologice, cea mai mare parte a acestora fiind publicate în revista „Moana”, pe care a condus-o el însuși.” (Kabatek 2017a: 162).

Blixen era un mare erudit, caracterizat de Álvaro Mones cu următoarele cuvinte: „Un om de o cultură imensă, un adevărat erudit, poliglot; în afară de spaniolă, limba sa maternă, stăpânea franceza, engleza, portugheza, italiana, germana, latina, pe lângă alte câteva limbi din Oceania, precum pascuensa, tongana, samoana, citind și în arabă și persană. Memoria sa prodigioasă și de invidiat îi permitea să citeze din minte nu doar autori clasici, ci și versuri din tangouri sau ale vechilor lăutari; cunoștea detalii legate de luptele de box, de cursele de cai, de partidele de fotbal sau de partidele clasice de șah (L-am văzut câștigând o partidă, jucând legat la ochi...).” (ibid.: 169).

Mărturisirea lui Blixen vădește impresia impactului pe care l-a avut prezența lui Coșeriu de la început: după sosirea sa, Coșeriu caută contacte printre toate persoanele din Montevideo care într-un fel sau altul au pregătirea și capacitatea de lua parte la un cerc lingvistic. Odată format un grup, el organizează întâlnirile și sesiunile Cercului lingvistic din Montevideo, după modelul Sodalizio glottologico milanese din care Coșeriu făcuse parte. Coșeriu împarte sarcini, se prezintă și se discută teme ale lingvisticii actuale, iar participanții pregătesc scrieri care apoi sunt elaborate și multiplicate pentru a fi trimise ulterior unei liste lungi de universități și persoane din lumea întreagă. Coșeriu îi încurajează pe membri să-și publice lucrările în reviste internaționale și în scurt timp reușește ca numele Montevideo să se asocieze cu o activitate lingvistică ce se remarcă în contextul latinoamerican. Conform confesiunii lui Blixen, Coșeriu era clar centrul cercului, „cel care dădea tonul”, cum spune în interviu: „De fapt, Coșeriu, pe cât se pare din ceea ce a făcut, a venit cu ideea de a face ceva luând ca model Sodalizio milanese, pentru că a încercat să reunească oameni care să se preocupe de lingvistică: unii de gramatica normativă, alții de filologie, alții de teme asemănătoare. În acea perioadă m-au invitat și pe mine într-o sală a Institutului de Filologie – i s-a dat acest nume – unde Coșeriu a fost numit șef sau director. Și a funcționat acolo, în acel local, până când Coșeriu a obținut catedra pe care i-au dat-o la Tübingen. Pe atunci Coșeriu se preocupa destul de mult, cu siguranță, ca și colaboratorii, cei care mergeam acolo în mod dezinteresat, să ne facem și relații în străinătate, mai ales cei care publicam lucruri de o anumită importanță. Institutul le trimitea pe răspunderea sa și Coșeriu se ocupa de această acțiune de propagandă și de difuzare – ambele lucruri mergeau împreună. [...] Coșeriu organiza în Institutul pe care îl conducea reuniuni, nu știu dacă săptămânale, dar se repetau cu teme care în general erau tratate într-un anumit mod – când vorbea el, căci de cele mai multe ori el era cel a cărui voce se făcea auzită – despre familia indoeuropeană și limbile mai cunoscute, dar și despre limbile puțin cunoscute. Făceau parte din «Sodalizio uruguayan» și profesorii din acea perioadă care erau absolvenți ai facultăților italiene, Guido Zannier¹⁶, care a fost mai târziu director al Institutului, și Giovanni Meo Zilio¹⁷, care a absolvit în Italia. Veneau, în plus, o serie de persoane care în Uruguay erau destul de cunoscute și care, în general, proveneau din învățământul mediu, și nu dintr-o facultate de filologie sau având o carieră de filologie sau de lingvistică, întrucât nu exista încă o asemenea structură. Deși începea să se facă un soi de licență în litere. Eu însumi am avut o perioadă când am fost profesor al facultății și am fost și profesor al Universității din Buenos Aires, UBA. Dar aceasta in illo tempore…” (Kabatek 2017a: 164-165).

Alt martor direct din această perioadă este lingvistul australian [de origine suedeză] Göran Hammarström, care l-a cunoscut pe Coșeriu la congresul internațional de lingvistică din Oslo din 1957. În ale sale Memories of a Linguist, Hammarström dedică diverse pagini întâlnirii lor și relației ulterioare cu Coșeriu. Aici zice, printre altele: „La congresul internațional al lingviștilor de la Oslo, din 1957, am asistat la o comunicare ținută de un lingvist pe nume Eugenio Coseriu, care era, mai mult sau mai puțin, necunoscut majorității participanților de la congres. După comunicare, l-am abordat pentru a-i spune cât de mult îi apreciasem ideile. Am simțit că i-au plăcut complimentele mele. Totodată, m-am întrebat [în sinea mea] dacă el și-a dat seama cât de puțini participanți au înțeles o comunicare în spaniolă”¹⁸.

II.5. Scrisori

Confesiunea lui Hammarström se relaționează cu un alt tip de mărturii din acea epocă: corespondența lui Coșeriu. În Arhiva din Tübingen există felurite cutii cu scrisori primite de Coșeriu în diferite perioade. Din perioada de la Montevideo se păstrează nenumărate scrisori, dar, din păcate, avem doar jumătate din corespondență, întrucât Coșeriu nu păstra copii ale scrisorilor trimise de el însuși. Sunt scrisori de la mulți lingviști și intelectuali ai vremii; printre altele, multe în care se mulțumește pentru trimiterea de publicații expediate de Coșeriu în diferite locuri din lume – printre ele, cele ale lui Benvenuto Terracini, Américo Castro, Silva Neto, Mattoso Câmara, Yakov Malkiel, Walter Porzig, Walter von Wartburg. Într-o frumoasă scrisoare de la Américo Castro adresată lui Luis Juan Piccardo, Castro întreabă: „De unde ați răsărit D-voastră? Adică, cum ați învățat să vă utilizați inteligența?”. În anumite cazuri, cum este și cel al amintitului Hammarström, am reușit să obținem și scrisorile scrise de Coșeriu; în alte cazuri, cum este cel al lui Jakobson, de pildă, existența actuală a arhivelor ne-ar putea permite să recuperăm vreo mărturie a celeilalte jumătăți din corespondență. În majoritatea cazurilor, totuși, scrisorile s-ar putea să se fi pierdut¹⁹.

II.6. Alte surse

Alte surse pentru reconstrucție sunt articolele de ziar din perioada respectivă, care vorbesc despre Coșeriu. Există o colecție păstrată de Coșeriu însuși, care acum se află în Arhiva din Tübingen. Este interesant de văzut că, atunci când Coșeriu începe să predea cursuri de lingvistică la Facultad de Humanidades în august 1950, diverse ziare montevidene publică știrea, vorbind despre „distinsul lingvist” cu „antecedente strălucite” și chiar de „tânărul înțelept” cu „activitate într-o disciplină de un fundamental interes cultural și în care puțin s-a realizat până acum în mediul nostru” („El bien público”, 24-VIII-1950).

Pasaje asemănătoare și uneori identice se repetă la aceleași date în diferite ziare. Se poate presupune că în spatele acestora nu se află munca independentă a diverșilor ziariști, ci că articolele se bazează pe un comunicat de presă, inițiativă stimulată probabil de Coșeriu însuși. Pesemne că a corespuns unei strategii conștiente de „luare în posesie” a publicității, atât locale, cât și internaționale, care a însoțit activitatea coșeriană în primii ani din Uruguay.

III. Concluzii

Am încercat să arătăm care sunt sursele ce ne permit să reconstruim epoca în care Eugeniu Coșeriu trăia și locuia în Montevideo. Știm că anii montevideni au fost cruciali pentru propria sa concepție privind teoria limbajului, mai ales pentru că i-au permis să așeze bazele teoriei limbajului și să stabilească unele principii pe care să construiască toată opera sa ulterioară. Din punctul de vedere actual, mi se pare că există trei dimensiuni care îndreptățesc investigația lingvistică – și nu doar lingvistică – să se ocupe de perioada uruguayană a lui Coșeriu.

În primul rând, există un evident interes istoriografic pentru o perioadă în care un mare intelectual al secolului al XX-lea și-a dezvoltat ideile sale principale. Acest interes cuprinde și chestiunea investigației surselor și a dezvoltării ideilor coșeriene.

În al doilea rând, există numeroase idei dezvoltate în această perioadă, unele cunoscute, iar altele care încă așteaptă să fie descoperite, care abordează teme de actualitate, precum problema relației dintre limbă și vorbire, cea legată de schimbarea lingvistică, cea privind esența numelui propriu, cea referitoare la corectitudinea idiomatică, printre altele. Sau, deja în alt plan, chestiunea frumosului și a esenței artei. Calitatea intelectuală a gândirii coșeriene justifică dorința de a avea prezente aceste lucrări și de a dezgropa cel puțin câteva dintre cele nepublicate care se află în Arhiva Coșeriu sub formă de manuscris.

În sfârșit, trebuie să ne aducem aminte că E. Coșeriu, vorbind despre posibilitățile inerente ale sistemului lingvistic, vorbește despre dimensiunea viitoare a limbajului. Gândirea coșeriană nu este nici un ansamblu dezordonat de idei, nici o cutie închisă: se caracterizează prin enorma sa coerență sistemică în care nu doar că se știe în ce loc trebuie așezate diferitele discipline și diferitele fenomene, ci care permite, plecând de la această mare coerență, să se meargă mai departe: poate servi ca fundament și ancoră pentru elaborare. Probabil că aceasta este cea mai importantă fațetă, cea care, deasupra celorlalte, justifică faptul că avem încă grijă de acel Coșeriu montevidean și în plin secol XXI, acea dimensiune viitoare care nu se limitează la admirație, ci care vede în opera lui Coșeriu o invitație de a continua să gândim și să lucrăm.