Bogdan Petriceicu Hasdeu – deschizător de drumuri în cercetarea mitologiei autohtone

Interesul lui B. P. Hasdeu pentru mitologia autohtonă și-a găsit concretizare într-o serie de investigații folcloristice, unde au fost propuse discuției mai multe aserțiuni, opinii, probleme de cercetare din spiritualitatea geto-dacică. Mitologia autohtonă în expresia ei modernă se sprijină pe valorificarea tradițiilor populare, dezvăluie modalități de transfigurare artistică a realității prin prisma de viziuni și reprezentări ce caracterizează personalitatea creatoare a poporului român. Arhetipul Dochiei, la care exegetul revine de mai multe ori, constituie un model ipotetic, este simbolul emblematic al unui spațiu sacru de valori circumscris în aspectele sale fundamentale. Dochia, personificarea străvechii Dacii, simbolizează în accepția lui B. P. Hasdeu constituirea istorică a românilor, dar, în același timp, se încadrează și în resorturile unui cadru natural văzut în dimensiunile descriptive ale imaginației dacice, în strânsă legătură cu același mit al statorniciei. Împietrirea Dochiei pe o stâncă din Ceahlău, la care se referă B. P. Hasdeu într-un studiu din tinerețe, este de origine mitico-legendară, ducându-ne cu gândul spre intuiția unor tărâmuri originare, are loc personificarea unui cadru natural văzut în dimensiunile descriptive ale imaginației dacice. „Pe una din terasele Ceahlăului, scrie B. P. Hasdeu, se ridică o statuie neghioabă, neproporțională de cinci arșini, cunoscută în popor sub denumirea de Zeița Dochia. Ea reprezintă vag un chip de femeie căreia îi curge din față un izvor de apă. De jur împrejurul statuii sunt împrăștiate pietre mari, care au căpătat în imaginația poporului forma unor oițe” [1, p. 104].

Străvechea legendă a naturii cu oscilațiile ei caracteristice pentru echinocțiul de primăvară transpare din învolburările spirituale ale timpului mitic. Hasdeu încearcă să reactualizeze ficțiunea mitică, sprijinindu-se pe descoperirile predecesorilor săi, pentru a reconstitui itinerarul emblematic al Dochiei în dimensiunile sale ontologice, cognitive, existențiale. „Dochia (Eudochia), subliniază în altă parte B. P. Hasdeu, era fiica unui rege puternic, nespus de frumoasă. Fiind urmărită, după cucerirea Daciei, de către Traian, se ascundea de el aici, păscând o turmă... Fiind găsită în acest adăpost, ea a fost transformată de către Zeu, la rugămintea ei, în statuie, ca să nu-și piardă cinstea” [2, p. 99].

În procesul de dezvăluire a arhetipurilor străvechi, Hasdeu se orienta într-o anumită măsură spre cunoscuta legendă a lui Gh. Asachi Traian și Dochia publicată în 1840. Luând în discuție lucrarea respectivă, savantul făcea abstracție de ficțiunea mitică: „eu nu împărtășesc legenda populară, pentru că legenda nu este un eveniment real” [2, p. 99], dar și-a sprijinit afirmațiile în baza unor documente vechi și a muncii de cercetare pe teren, fiindcă, așa cum precizează Hasdeu, anume „cuvintele lui Cantemir m-au făcut să introduc pe Dochia în mitologia românească” [2, p. 99-100].

Imboldul se manifestă din dorința de reconstituire a adevărului științific, autorul pornește de la niște izvoare de cunoaștere esoterică pentru a scoate în lumină nivelurile de gândire mitică ale stratului autohton, orientând cititorul spre cele mai adânci zone ale spiritualității autohtone, care pare că au coborât de undeva din conștiința universală. Aceste interpretări, aserțiuni aveau menirea să elucideze „punctele de plecare mitologice ale orientării scriitorilor naționali, iar un străin care nu le-ar cunoaște ar pierde mult din semnificația poeziei noastre moderne” [3, p. 62].

Pentru a determina autenticitatea vestigiilor trecutului geto-dacic din muntele Ceahlău, B. P. Hasdeu relevă legătura dintre statuie și mitul Dochiei, privită ca o realitate istorică de cult pentru epoca respectivă. Inițiativa de a polemiza cu D. Cantemir se manifestă prin dezacordul cu opinia acestuia precum că „statuia ar trebui să fie o reprezentare a unei zeițe păgâne” [2, p. 100]. Savantul invită publicul la discuție în baza mai multor afirmații, ca în cele din urmă să ajungă și la alte constatări referitoare la semnificația originilor. „Este greu, firește, de spus dacă natura a arătat în acest monument jocurile sale, precizează Hașdeu, ori dacă o mână ghibace de artist a făcut-o așa” [2, p. 99].

Disponibilitatea imaginativă a lui B. P. Hasdeu față de etnogeneza mitică despre Dochia se manifestă prin „mai multe nivele”, pe de o parte, se are în vedere „mitul arhaic păstoresc-universal”, făcând referință la cunoscuta legendă a naturii, când Dochia, lăsând cojoacele, îngheață și se pietrifică într-o stâncă, iar pe de altă parte, se are în vedere „un mit istoric”, care se prezintă drept „o soluție de transcendere a impasului, ca o împlinire dată de Zamolxis rugăminții fetei de împărat, care își va apăra în această ipostază integritatea ființei” [4, p. 128].

Având cunoștințe profunde în domeniul civilizațiilor străvechi, Hasdeu aduce argumentele sale de rigoare pentru a prezenta niște lecții ale istoriei, dar și a demonstra în mod concret originea autohtonă a stratificării statuii de pe Ceahlău, care în mod veritabil „reprezintă singurul monument dac” [1, p. 101] printre mulțimea de idoli slavi, iar vechea legendă populară despre Dochia capătă o nouă plenitudine, devine un simbol matern cu multiple semnificații, este o „Magna Mater”, cum este numită în unele studii etnologice, cu orientare pentru neamul de păstori din care face parte, ea transpare drept o „mumă” a poporului român, dar și a naturii în germinația ei totalizatoare, este „mama soarelui, mama ploii, mama florilor, mama lui Dumnezeu” [5, p. 30]. Dochia  mai este percepută cu semnificația de obârșie sau origine, fiindcă în accepția populară  „nu e nimic pe lume care să nu aibă o mumă, o maică” [6, p. 226].  Argumentele expuse au o multiplă perspectivă de abordare a arhetipurilor din mitologia dacică. Altfel spus cu alte cuvinte, Dochia-mumă este orientată spre tentația originilor, cultul strămoșilor sesizat în dependență de argumentele referitoare la ciclul anual al zeităților vegetației cu aspectele lor telurice și hetoniene [7, p. 73]. Or, cercetătorii au pus nu o singură dată „problema existenței la geto-daci a unei zeițe feminine a pământului, soție a lui Zamolxis, zeitatea pământului în creșterea și descreșterea sevelor acestuia, înveșmântarea de plante și roade, dezbrăcată de acestea” [7, p. 76].

Afirmația este susținută și de I. Ghinoiu, care întrevede în arhetipul Dochiei, alături de metamorfozele ei calendaristice, amintirea Marii Zeițe (Terra Mater) și este identificată cu Diana și Iuno din panteonul roman, cu Hera și Artemis din panteonul grecesc [8, p. 64]. În analogie cu zeitățile feminine la popoarele trace, Dochia este apreciată drept o divinitate agrară și maternă la vârsta senectuții [8, p. 64]. Plasată la hotarul dintre desișurile greu de străbătut din ambianța naturală a Daciei și imperiul zeilor, Dochia transpare în ipostaza de „Marea Mamă a zeilor”, „Magna Mater Deorum”, „o mamă a naturii, mama natură a tuturor lucrurilor, stăpâna munților și a stihiilor”, „ocrotitoarea păstorilor” [9, p. 107]. Cu această ocazie, M. Eliade întrevede în toate culturile arhaice – fie ele agricole, fie maritime... principiul feminin sub forma unei Mame, a unei Mari Zeițe creatoare și păstrătoare a Cosmosului. Unitatea geniului omenesc a fost descoperită după ce s-a descoperit unitatea Cosmosului: căci Magna Mater e o mamă a Totului, a Zeilor, ca și a oamenilor. Magna Mater a avut rolul formulei care unifică. Unifică nu numai Cosmosul, ci chiar neamul omenesc [10, p. 20].

În baza unui bogat material factologic, Hasdeu încearcă să depisteze niște nuanțe suplimentare ale unor zeități feminine din miturile autohtone, făcând o asemănare dintre personajul dacic și întruchipările Zeiței-Mame „din lumea pelasgică” [9, p.106], a căror supremație se manifestă prin niște evidențe și calități magice, ele asigură fertilizarea naturii și a universului, așa cum depistăm din mărturisirile lui Apuleius, inserate și comentate în investigațiile lui B. P. Hasdeu. Cu această ocazie cităm un fragment, preluat și interpretat de Hasdeu: „Eu sunt mama natură a tuturor lucrurilor, stăpâna stihiilor (devoratoarea) secolelor, eu sunt suverana împăraților, regina umbrelor, tăcerea sumbră a iadului. Divinității mele unice, deși multilaterale, i se închină toată lumea, sub diferite nume. Unii mă numesc Mama Zeilor, alții Artemis” [9, p. 107].

Este interesantă și discutabilă în același timp constatarea lui N. Densusianu, care, la rândul său, întrevedea în „figura Dochiei sau a Mamei Mari din Dacia” o semnificație mitică deosebită, pe de o parte el relevă în arhetipul Dochiei oscilațiile calendaristice ale timpului de primăvară, pe de altă parte, este celebrată o zeitate maternă supremă din tradiția populară cu numele Dochiana. „Dochiana cea frumoasă din colindele agrare”, după cum ne sugerează în incursiunile sale N. Densusianu, „se înfățișează ca o virgină  foarte frumoasă ce nu îmbătrânește” și se manifestă în ipostaza de zeiță a fertilității pământului” [11, p. 193]. „Nu există niciun contrast între aceste două tradițiuni poporale, precizează N. Densusianu, cu privire la baba Dochia cea împietrită și la Dochiana cea frumoasă. În colindele române se celebrează tinerețea, frumusețea extraordinară și castitatea Mamei-Mari, iar legendele se referă la a doua parte a vieții sale, în particular la apoteoza sa [11, p.183-194]. Cu alte cuvinte, este celebrată frumusețea și jubilația sărbătorească a naturii în dimensiunile  sale fundamentale.

După cum vedem, arhetipul Dochiei conține o inițiere într-un sistem mitologic de referință și are orientare către neamul de păstori din care face parte, se are în vedere un „spațiu etern care nu dispare și pe fiecare îl descoperă prin confundarea în el însuși” [12, p. 1].

În notele și comentariile pentru volumul  de folcloristică al lui B. P. Hasdeu, I. Oprișan se referă la următoarele aspecte prefigurate în studiul despre Zeița-Mumă: „Importanța multiplă a Zeiței-Mume; Prima treaptă a importanței religioase și cosmice a Zeiței-Mume; Venerația și încarnările ei alegorice” din care nu s-au păstrat, după cum precizează semnatarul studiului, „decât capitolul I și începutul celui de-al II-lea”, pe unde au fost inserate „ample incursiuni în mitologia, limba și istoria tracilor” [13, p. 466].

Lectura lucrării Zeița Dochia și babele de piatră, un studiu de o profundă orientare mitică, continuă firul gândurilor din incursiunile analitice și mărturiile lui Hasdeu din Fragmente autobiografice, unde se vorbește despre „semnificațiile istorico-mitologice ale pietrelor megalitice de lângă Chișinău”, exegetul are în vedere „aliniamentul supranumit Cheile Bâcului” [14, p. 466]. În contextul acestor afirmații, mărturisiri, exegeze, personalitatea lui Hasdeu este relevată în dimensiunile elanului său creator față de spiritualitatea  geto-dacică.  Având o disponibilitate aparte față de mitologia autohtonă, Hasdeu face niște constatări îndrăznețe, stabilește asocieri, legături, găsește soluții de abordare a materialului de investigație științifică.

Portretul mitic al Dochiei este prezentat într-un spațiu străvechi, marcat de ideea dacică a nemuririi, în baza de reconstituire a diferitor surse documentare referitoare la mitologia națională, cercetătorul îndeamnă spre inima istoriei, unde în prim-plan se află „moșii patres, moșii patria”, și, după cum ne sugerează la rândul său O. Babu-Buznea, „cu orânduielile lor bune și drepte, cu limba lor spornică și bogată, cu moștenirea lor inteligentă și socială întemeiată pe o mare epocă eroică și pe o dezvoltare normală și sănătoasă” [4, p. 159]. B. P. Hasdeu are inspirația să reconstituie itinerarul emblematic al Dochiei, pe temelia unor resorturi mitico-folclorice, în dependență de materialele puse la dispoziție, diferite studii de arhivă, dar și în baza resorturilor imaginației sale creatoare, de reconstituire și descoperire a unor surse sigure de informare, în vederea aprofundării etnologiei etnice a românilor constituită de secole. Zeița-Mumă Dochia exprimă un tip de divinitate, ea figurează deseori alături de cultul lui Zamolxis și se află în strânsă legătură cu arhetipurile solare suprapuse polarității lor existențiale. 

Odată ce „înțelepciunea care te duce pe drumul desăvârșirii se află în folclorul fiecărui popor” [15, p. 8], Hasdeu are inspirația să creeze cadrul mitic al unui spațiu originar unde persistă „putința perceperii de învățături menite să ridice conștiința la un asemenea nivel, încât să poată să vină, la timpul potrivit, în contact cu adevărul [15, p. 8]. Ideea de întregire mitică este încadrată într-o bogată gamă de reprezentări de viață, survenite din adâncurile istoriei, acestea fiind alimentate de sursele de inspirație mitică, dar și de intenția de  „a hrăni” sufletul cu spiritualitate. Adorația soarelui este un studiu prin care Hasdeu are inițiativa de a demonstra esența solară a zeilor din credința strămoșilor noștri. Savantul subliniază că Zamolxis era supranumit „Dumnezeu luminos” sau „Zeul Soare”, iar pe lângă celelalte calități mai avea și funcția de „stăpân al tunetului”. La fel ca și Zeița-mumă Dochia, Zamolxis are predestinarea să-și manifeste plenar evaziunea sa în mitul solar al universului, este un profet ce-și asumă inspirat „dorul de veșnicie” în contextul rosturilor primordiale ale transcendenței cosmice, așa cum scria L. Blaga, mult mai târziu în misterul său păgân Zamolxe: Zamolxe n-a fost om,/ A fost un zeu./ Din cuibul veșniciei/ s-a coborât pe trepte de lumină/ să vă-nvețe tinerețea și durerea. (L. Blaga, Zamolxe)

Obsedat de mitologia autohtonă, Hasdeu are inspirația de a plasa arhetipurile și toposurile mitico-folclorice într-o atmosferă inițiatică. „Laur-Bălaur «transpare» pe flamurile dacilor ca cel mai mare protector al ginții” [16, p. 338]. Bradul și viișoara sunt relevate în ipostaza de simboluri mitice, acestea întruchipează imaginea „vegetalului cosmogonic”, exprimă ideea de viață într-o accepție germinativă fundamentală.

Semnificația metaforică a formulei poetice tradiționale „frunză verde” ține la fel de spiritualitatea noastră milenară, fiindcă, așa cum subliniază B. P. Hasdeu, ea s-a născut împreună cu naționalitatea română, nu la Tibru sau la Guadalguivir, ci la noi acasă, pe teritoriul Daciei, în secularele păduri ale Carpaților, acolo unde străbunii noștri s-au format și s-au dezvoltat în curs de veacuri mai înainte de a se pogorî din munte și a le răspândi pe câmpie [17, p. 179-180]. Dacă „poezia noastră poporană este fila Carpaților” [17, p. 185], așa cum subliniază cu justificat temei B. P. Hasdeu, ea vibrează în conformitate cu ritmurile spiritualității geto-dacice pentru a exprima ideea de concept primar  capabil să păstreze universul mitologic al românilor în dimensiunile sale eterne. Hasdeu are revelația deposedării toposurilor folclorice de semnificația lor sacrală și manifestă tendința de a le integra în ritmurile primare ale vieții și ale naturii. Sentimentul de jubilație sufletească, stările, trăirile sufletești își găsesc expresie prin ideea înfloririi, a germinației totalizatoare, așa cum vedem într-un text inserat în articolul Botanică poporană română, unde Hasdeu reînvie credințele populare „despre locuința zânelor în Țara Românească”.

Orizontul floral și atmosfera inițiatică introduc cititorul într-o zonă a misterelor și a resorturilor mitice, unde perspectiva participativă a autorului ne orientează spre o realitate primordială, în legătură cu cosmosul divin, așa cum vom sesiza din versiunea  propusă analizei: „Ană Buziană,/ Stană Ogreșteană,/ Zână Magdalină,/ Floare din grădină,/ Iană Samziană/ Chită Semelchită/ Rujă Rujalină,/ Doamna Florilor,/ Stăpâna Grădinilor/ Și a zânelor/ Satalina cea cu dar plină,/Avrămeasă – creștineasă/ Doamnă aleasă.../ Și tu, Ilie Cocieș,/ Veniți și vă adunați,/ Din toate țările unde vă aflați” [18, p. 431].

Cele nouă zâne invocate în textul poetic de mai sus derivă din codul genetic al Zeiței-Mume, ele sunt niște „ființe de lumină”, având o disponibilitate aparte față de Ilie Cociașul, tălmăcit în sensul de „Zeul de Soare”, „conducător la carul soarelui peste bolta cerului”. Plantele-zâne enumerate mai sus au niște funcții mitice bine individualizate și pot fi asociate cu niște zeități feminine din „raiul Dochiei”, având legătură cu pământul, vegetația, apele, văzduhul. Mai bine zis, are loc integrarea într-un spațiu mitic condensat până la saturație de niște stări sufletești de excepție, ceea ce amplifică ideea înfloririi, a germinației totalizatoare, așa cum vedem și în miturile Dochiei.

În toate aceste studii, materiale, constatări, Hasdeu depășește simpla descriere a fenomenelor atestate. Îndrăgostit de spiritualitatea neamului său concretizată în mituri, arhetipuri, tradiții folclorice, savantul le-a dezvăluit într-o nouă perspectivă pentru a le pune în circulație și a le promova în vederea perpetuării lor prin timpuri și generații. În ipostaza de deschizător de drumuri în studierea mitologiei autohtone, Hasdeu are meritul de a fi făcut prima tentativă  de investigație științifică a sufletului popular, pentru a pregăti terenul în evocarea unor momente de vârf din istoria românilor, ce-și vor găsi expresie în lucrările altor personalități marcante ale culturii noastre naționale.