Quam cito transit, fratre Mozart, fama mundi1
Pentru tiparŞi-ascunde-n pumni surâsul fräulein Brundhi.
Maestrul vunderkind schiţează tumbe.
Ce-ar mai putea frau Anna să-i incumbe?
Herr Leo-aclamă clipa cu burgundi.
Ah, gura lumii cine-ar sta s-o-mbumbe?
(Cum zice-amicul trac Vangheli Shundi.)
Quam cito transit, fratre Mozart, fama mundi
Când pizma-i din arsenic şi din plumb e!..
Plâng fulgii pe coşciug cum plânge-o strună
Vaierul stins al vreunei Else sau Elvire.
Prin lipsa lor, Constanz, Salieri-l încunună.
Cinci sărăntoci, în straiul lor subţire,
Când îl aruncă-n groapa cea comună,
Nu ştiu că-l propulsează-n nemurire.
O, veacul nostru grabnic cu apă nu ne-mbată
Nu suferă stăpânul un sclav să nú-i se-nchine.
Când ăstuia din urmă-i se umple oborocul
De ură şi durere, se-mplínă-i şi sorocul.
Istoria ni-i martor câte-au pierit destine.
Pe unul din titanii care-i răpise focul,
Hain, pe-o stâncă Zeus înlănţuit îl ţine
Ficatul să-i devore şi păsări, şi jivine.
Să ştie deci titanul, pân-unde-i este locul.
O, veacul nostru grabnic cu apă nu ne-mbată!
Nu nasc când vrem titanii să-nfrunte-Olimp sau zeu.
În rai nu-şi are loc-un păgân sau un ateu.
Dar nu cred că există în lumea asta toată
O singură fiinţă ce n-a visat vreodată
Măcar o clipă-n viaţă s-ajungă Prometeu.
Şi eu, ca şi Leandru, tălăzuit, pe mare
De cum amurgul tainic îmbrăţişa faleze,
Spre ţărm opus un tânăr vâslea din răsputere
Iubita să-şi cuprindă, sfânt legământ a-i cere.
Dar se-ntâmplă ca marea să îl ingurgiteze.
Atuncea castelana, zdrobită de durere,
Din turnul de-aşteptare, mai sus de metereze,
Se aruncă în valuri iubitul să-şi urmeze
În necuprins de spaţii cu armonii de sfere.
Şi eu, ca şi Leandru, tălăzuit, pe mare,
Cicloanele iubirii le-nfrunt ca vântul montul.
Mă ţine sus, pe creste, credinţa ta cea mare.
Deci să nu crezi o clipă că-ncerc a-ţi bate pontul
Când chipul meu schiţează, ascuns, o întrebare:
Ce-ai face dacă-n plasă m-ar prinde Helespontul?
Doar când efemeride se mut din floare-n floare
O Leană Cosânzeană, în vremi demult apuse,
Zburând la întâlnire c-un Făt-Frumos din tei,
Zărise o lupoaică. Şi-atunci, de frica ei,
Scăpând în ierbi voalul, în ciritei se-ascunse.
Veni şi el. Voalu-l izbise ca un stei.
Crezând-o sfâşiată, din teacă spada-şi smulse
Şi, -ndurerat de moarte, el trupul şi-l străpunse.
Ea, -n doliu, jalea-şi stinse-n tăişul sabiei.
Iubirea-n veacul nostru prejudecăţi nu are.
Nici eu complexul jertfei aproape nu-l mai am.
Doar când efemeride se mut din floare-n floare,
Când pupeze sinistre gonesc din ram în ram,
Din valurile vremii, candídă, îmi răsare
Icoana nemuririi lui Thisbe şi Pyram.
Când voi pleca, de Paşte, să-mi omeneşti strămoşii
Strămoşii noştri, dacii, la ore echinoxe,
Îşi alegeau feciorii cei mai candízi şi tari,
Cinstindu-i, miri serafici, la chefuri, mese mari,
Şi-i aruncau în ţeapă, ofrandă lui Zalmoxe.
La ceas târziu de taină, în gând când îmi apari,
Când preoţii, la denii, lui Crist i-nalţă doxe,
Oribilele ţepe îmi par doar simple moxe,
La care m-aş expune, cinstindu-mi bunii lari.
Când voi pleca, de Paşte, să-mi omeneşti strămoşii
Cu pască şi cu zâmbet, cu vin şi ouă roşii.
Osána lui Zalmoxe. Să ştii că, la plecare,
M-am contopit cu huma, cu iarba, Ursa Mare,
Cu tril de ciocârlie, cu ochi adânc de mare,
Din care ochi-mi, viii, te-or străjui, duioşii.
Căci vine, iată, Eva, credinţa să mi-o ieie
Ajută-mă a crede în puritatea ta.
Ia-mi firul îndoielii ce se strecoară-n mine
Că-n chihlimbarul vérgin din clocote marine
Şi-o pată de mocirlă putea-s-ar strecura.
Auzi cum urlă lupii pe crestele alpine
Că mieii luzi, din vale, le-ar – apa – tulbura?
Hienele şi lupii nu-i poţi îndupleca?
Ajută-mă, atuncea, să mă conving pe mine.
Mai intră-n tihna mării a ochilor mei trişti
Ca mâgla să mi-o spele, să văd că mai exişti,
Să lupt, naiv idálgo, cu morile de vânt,
Să-ţi apăr inocenţa şi sacrul legământ,
Căci vine, iată, Eva, credinţa să mi-o ieie:
Zadarnic te cred înger, nu eşti decât femeie.
Este ştiut că Moise, în lungul său periplu
Este ştiut că Moise, în lungul său periplu,
Voind să-şi scoată teafăr poporul din robie,
L-a mântuit prin lipsuri, purtându-l prin pustie,
Ca, la sfârşit, prorocul, să moară pur şi simplu.
Şi inima lui Danco o torţă arse, vie.
Suprem fu sacrificiul, nu îndoit sau triplu,
Urmaşii şi strămoşii unindu-i ca–ntr-un niplu.
Lumina ei şi astăzi, şi veacuri o să ţie.
Vestală şi bacantă, madonă şi cocotă,
Încerc să-ţi sprijin paşii cu râvna mea bigotă,
Pe drumul spre Golgota, cel sfânt, al pătimirii,
Căci licăreşte-n zare credinţa izbăvirii.
Din tină şi din beznă ca să te scot, zbengoaico,
Smulg inima din pieptu-mi şi-ţi luminez ca Danco.
Pădurea mea, mireasă cu boiul bucălai
Pădurea mea, mireasă cu boiul bucălai,
Cu plete de naiadă, încântătoare frezii,
N-auzi cum vorniceii îţi bat la uşă? Vezi-i
Şi-ntreabă-i şi de mire, maestrul Luri-lai.
Bătrâne Pan, te scoală din somn cu huhurezii,
Îţi spală-n rouă geana şi-ncepe-un viers din rai.
Dar cine să-ţi asculte miraculosul nai,
Că le-au crescut corniţe şi-s duşi de-acasă iezii?
Brumar îşi ţese scoarţe din rami de stejăriş
Şi, generos ca marea, privirilor le-mparte.
Din lizieră moartea mă măsură ponciş,
Apoi, şontâc, porneşte cu coasa mai departe.
Ci eu rămân aicea să-ngân cu moş Opriş[2]
Sonetele iubirii fervente fără moarte.
Stă-n colivie şoimul ca-n cálcar nautilii?
Stă-n colivie şoimul ca-n cálcar nautilii?
Nici leul nu concepe viaţa sa în cuşcă.
Şi-un jigărit de câine se face că te muşcă
De-l pui la legătoare să-ţi apere castilii.
N-am stat la piţigoaică nici cât, pe gât, o duşcă.
Am spart fortificate moncade şi bastilii.
M-am războit, în lanţuri, cu paznicii, ostilii.
Ştiu cum miroase beciul şi caldul praf de puşcă.
Dar tu, fragilă floare, cu ce putere oare
Principiul volniciei mă faci să-l amendez?
Mi-eşti în dedálul vieţii o Ariadnă-n zare,
Iar chipul tău de zeie icoană mi-e şi crez.
O, dragostea e prima în viaţă închisoare
Din care niciodată n-aş vrea să evadez.
Devastator, finalul. El e şi astăzi viu
„Amar!”, strigau mesenii (Mai drept spus: „Pipărat!”).
La miez de chef nuntaşii aproape ameţise.
În larmătul din sală chiar toba răguşise.
Se chefuia ca-n tartar, cu vârf şi îndesat.
De-odată conul mire – miresei (Ce-i venise?):
„Ce-ar fi s-o fur pe-o clipă pe fata de-mpărat?”
Luând-o sus, în braţe, el, rege pe-un regat,
În nou-nouţul „Máybach” pe zână o suise.
Porni motorul iute. Iar acceleratórul
Nici nu-l simţí, maşina când glonţ îşi luă zborul.
Dar nu plană departe covorul nupţial,
Căci în grilajul popii se-ntoarse-n brut metal.
Devastator, finalul. El e şi astăzi viu:
O nuntă-n cer şi-n humă, doi miri într-un sicriu.
Mai circ şi decât circul e însăşi viaţa noastră
Solomoníile sale ne prăpădeau de râs.
Sub masca lui piticul creştea vânjos şi mare,
Magnatu-i stătea slujnic cu preşul la picioare.
Doar el ştia că starea era, de fapt, de plâns.
Dar într-o zi-n arenă, cu coasa în spinare,
La pieptul său cucoana îl strânse-atât de strâns,
Că publicul din sală întâia oară-a plâns,
Când a-nţeles că mimul nu-n van, ci-aievea moare.
Mai circ şi decât circul e însăşi viaţa noastră,
În care clovni şi mimii suntém înşine noi.
Ne fasolim, dăm ţepe, ne-o fraierim, trucastră,
Ursita care-o ducem în veacul de apoi,
Până când vine-o zână şi bate la fereastră
Că Parcele vor firul şi ghemul înapoi.
Ce scurt e firul vieţii să le cunoşti pe toate
Ce scurt e firul vieţii să le cunoşti pe toate!
Sfidând, pe patul morţii, sorocul său, falitul,
Ciraculu-i dictează profésorul, grăbitul,
Ce simte stropul vieţii când picură în moarte.
Studenţi la uşă. Zarvă. Parcă-s cu sorcovitul.
„Regret, dar dom’ profésor extrem de ocupat e,
Le spune eruditul, dictând pe apucate.
În clipa asta moare”. Şi-şi dă obştesc-sfârşitul.
Un zâmbet – albatros prins în volbura furtunii –
Pe faţă-i consemnase învingerea genunii,
Nu stingerea clepsidrei. Triumful raţiunii.
Simt cum sinistra vârstă mă-nvăluie cu-ncetul
Şi, chiar de nu sunt clasic, cum glăsuie poetul,
Aş vrea, la cap de cale, să-mi văd finit Sonetul.
[1] Ce iute trece, frate Mozart, faima lumii. Parafrazare a cunoscutei expresii latineşti Sic transit gloria mundi (Aşa trece slava lumii).
[2] Tudor Opriş (n. 1926), poet, eseist, istoric şi critic literar, popularizator al ştiinţei, ilustru pedagog, îndrumător al tinerilor condeieri. Aici se face referire la volumul autorului citat: Sonetele iubirii fără moarte (Bucureşti, Editura Univers Ştiinţific, 2007).