Ei au schimbat registrul, noi am schimbat regimul

„Carte-eveniment” – astfel au fost apreciate de critica de specialitate volumele care formează dilogia consacrată formației „Noroc” și destinului artistic al lui Mihai Dolgan. Cei zece ani pe care Mihai Ștefan Poiată i-a consacrat lucrului asupra cărților ROCKul, „NOROC”-ul & NOI (2013) și Mihai Dolgan. De ce au plâns ghitarele? (2017) i-au adus nu numai aprecierea (pe cât de neașteptată, pe atât de meritată), dar i-au oferit și satisfacția unei experiențe creative noi, care i-a permis să-și extindă aria căutărilor artistice. Ne-o confirmă și dialogul pe care l-a susținut Antonina Sârbu cu autorul acestor cărți.

Dragă Mihai, citind ROCKul, „NOROC”-ul & NOI (dar și recenziile apărute în presă) am dedus că acest volum te-a purtat pe cărări neumblate sau, așa cum scrie Eugen Lungu în prefață, „ autorul a abordat fenomenul din unghiuri de vedere nefrecventate până acum”. Unde și cum ai căutat aceste „unghiuri”?

De fapt, nu le-am căutat. M-au găsit ele pe mine. Este adevărat, „întâlnirea” noastră a întârziat câțiva ani. Adunasem materialul, aveam transcrise interviurile cu toți membrii ansamblului, dar cartea nu se lăsa scrisă. Și asta din cauză că nu mai puteam conta pe experiența de narator omniscient, când autorul le cunoaște pe toate, ba uneori cunoștințele lui depășesc ceea ce știe fiecare personaj în parte despre sine și despre viața sa. De astă data „personajele” erau oameni concreți, personalități cunoscute de foarte multă lume și nu am avut dreptul (nici etic, nici estetic) să-mi asum viața lor, opiniile lor pentru a le reda „cu cuvintele mele” (așa cum aș fi procedat într-o proză de ficțiune). Cum urma să procedez?

Deși am descris în ROCKul, „NOROC”-ul & NOI, în compartimentul Vorbire directă sau indirectă? dilema cu care m-am confruntat, mai există o paranteză care ar merita să fie deschisă. Ieșirea din situație mi-a sugerat-o chiar protagonistul numărul unul al cărții, Mihai Dolgan, care nu mai era în viață, dar un episod din confesiunile lui m-a ajutat să identific cea mai potrivită soluție narativă, ce-i drept, una pe care nu o mai întâlnisem la colegii mei de breaslă, dar de asta mi-am dat seama mai târziu. Episodul relatat de Mihai se referea la concertul susținut pe scena Teatrului Verde din Chișinău de cvartetul lui Marino Marini din Italia. Iată cum descria Mihai acest episod: „Atunci când stăteam la îndoială și mă întrebam ce fel de ansamblu să fac, anume Marino Marini m-a convins... El deja avea componența pe care o adunam și noi – trei ghitare, orgă și tobele. Dar muzicanții lui erau și vocaliști, fiecare avea microfonul lui. Până atunci nu mai văzusem așa ceva. Și ghitariștii, și cel de la orgă – toți cu microfoane pentru vocal. Chiar și toboșarul cânta la microfon”.

Inspirat de cele auzite, am procedat ca Mihai Dolgan. El le-a pus instrumentiştilor în față microfoane, pentru a-i face și cântăreți, iar eu le-am pus în față dictafonul pentru a-i face și... povestitori. Fiecare cu amintirile sale, cu adevărul său – subiectiv, personal, local –, dar în ansamblul lor, aceste mici adevăruri au configurat un tablou multicolor, au redat epoca în toată diversitatea ei. Iar subsemnatul a fost nu doar unul dintre naratori, dar și arhitectul acestei construcții multidimensionale. Astfel, una din „cărările neumblate” m-a adus la tehinica narativă numită „multiperspectivism”.

Ai pășit și pe alte „cărări neumblate”?

 Da, și nu de voie, ci de nevoie. Problemele au venit de unde mă așteptam mai puțin – de la fotografii. Am descoperit consternat că ele nu se mulțumesc cu rolul de ilustrații, ci pretind să participe la actul narativ. Fiece fotografie și-a revendicat o relație „personală” cu textul și contextul. Nici nu-mi vine să cred că în aceste două volume am avut de furcă cu „relațiile personale” a circa 650 de fotografii.

Cum ai găsit tonul cărţii Mihai Dolgan. De ce au plâns ghitarele?

Ai atins o problemă crucială pentru un om al scrisului. Se poate întâmpla ca autorul să elaboreze câteva sute de pagini fără să știe că nu a găsit „tonul” cărții. Alteori trece pe lângă el fâlfâind din aripioare și autorului îi scapă clipa întâlnirii. Pentru mine tonul provine din relația cu materialul, cu „povestea” pe care urmează să o relatez (dar mai întâi s-o concep). Tonul mai este determinat și de genul pe care l-ai ales (sau pe care și-l revendică materialul), pentru că o istorie romantică va fi relatată în altă manieră decât una polițistă.

Relația cu materialul trebuie să fie corectă, respectuoasă, să se bazeze pe „încredere reciprocă” și să ia în considerare interesele celeilalte părți (fiindcă există și un „interes” al materialului ). Dacă autorul se erijează în postura de demiurg (de fapt, dictator), materialul se va supune (nu va avea încotro), dar nu-și va dezvălui toate tainele. În acest caz narațiunea va porni pe o notă (și chiar pe o pistă) falsă. Pentru a găsi mai ușor „tonul”, este necesară o probă (sau poate o dovadă) de sinceritate. Ca să fiu înțeles mai bine voi recurge la un exemplu. Mi-a fost foarte greu să încep a doua carte a dilogiei, deoarece în ROCKul, „NOROC”-ul & NOI am declarat că „ceea ce a urmat după 1970 este o altă istorie, care așteaptă să fie relatată de un alt autor”. Și când colo, Editira „Arc” îi propune „aceluiași autor”, lui Mihai Ștefan Poiată, să scrie o nouă carte. Despre Mihai Dolgan. Dar cum s-o scrie dacă a declarat în cel mai categoric mod că „după1970 au urmat alte vremuri, în care a activat un alt Mihai Dolgan, care a scris o altă muzică, una cântată și dansată de alte generații”?

Probabil, era nevoie nu doar să-ți justifici opțiunea în fața cititorului, dar să găsești și o motivație interioară pentru a scrie.

 Ai perfectă dreptate, anume această motivație generează tonul. Și încă ceva: „interesul” sau răspunsul pe care îl cauți la o anumită întrebare. Și atunci cititorul urmărește (și trăiește) împreună cu autorul aventura acestei căutări. Dacă în primul volum a trebuit să explic cum a fost posibil să apară o formațe burgheză în plin totalitarism, fiind concentrat pe rolul lui Mihai Dolgan în destinul „Noroc”-ului, în al doilea volum am fost preocupat de rolul „Noroc”-ului în viața lui Mihai. Întrebarea care mi-a trezit interesul pentru o nouă narațiune a fost următoarea: cum a supraviețuit Mihai Dolgan după a doua deportare? Fiindcă lui i-a fost predestinat să treacă prin două deportări: prima, în 1949, când a fost „ridicat” împreună cu părinții și a ajuns în Siberia, iar a doua, în 1970, când a fost „deportat” împreună cu colegii din „Noroc”, ansamblul fiind desființat, iar ei nevoiți să ia calea pribegiei. În primul volum – urcare prin cădere, în al doilea – cădere prin urcare. Cum a supraviețuit Dolgan după ce i-a fost interzis dreptul la nume? Cum a reușit să debuteze a doua oară? Cum și-a reanimat interesul pentru propria persoana, pentru viața lui (în artă)? Aceste întrebări au și determinat „tonul” cărții Mihai Dolgan. De ce au plâns ghitarele?.

Deci a fost o carte scrisă la comandă?

Toate cărțile sunt scrise „la comandă”, dragă Antonina, atâta doar că în unele cazuri comanda vine din interior, în altele – din exterior. Dacă imboldul unui proiect se naște în interiorul ființei artistului, ulterior este necesară o validare din exterior – documentarea, timpul și energia pe care le investește autorul în proiect, „conlucrarea” activă cu mediul exterior, fiindcă cele mai spectaculoase descoperiri artistice se produc în zona de interferență a universului interior cu lumea înconjurătoare. Iar dacă proiectul este sugerat din exterior, este necesară o „recunoaștere” din interior unde, spre surprinderea autorului, pot fi „activate” niște zone creative de a căror existență nu bănuise anterior. Dar nu este exclus nici eșecul, în ambele cazuri. De altefel, fiecare autor trăiește în vecinătatea unui „cimitir” al proiectelor eșuate, majoritatea fiind cele care au provenit din... interior.

Dar care este marja de creativitate de care se poate bucura un autor atunci când este obligat să respecte materialul factologic, când biograficul limitează imaginația și libertatea de creație?

Oricât de incredibil ar părea, aceste două cărți, deși bazate pe documente, au avut un efect revelator pentru resursele imaginative ale subsemnatului; ele mi-au oferit șansa de a-mi vedea realizat un prtoiect ambițios din tinerețe. Ce-i drept, cu alte mijloace… După absolvirea Universității fusesem repartizat la radio, în redacția de literatură și muzică, unde urma să fiu angajt în secția de teatru radiofonic. Dar, în lipsa unui loc vacant, redactorul-șef, Vanda Zadnipru, mi-a propus să lucrez temporar în secția de muzică ușoară. Acolo, în jumătate de an am lansat emisiunea „Orizont-club”, am inaugurat primul TOP-TEN și în curând am devenit un nume cunoscut în mediul tinerilor pasionați de muzica rock. Dar am nutrit mereu speranța că voi reveni în secția de teatru și voi realiza proiectul la care visam – un spectacol radiofonic… documentar, o istorisire dramatică, organizată după legile ficțiunii, dar cu voci reale, fapte reale, înregistrări documentare realizate cu participarea unor personaje din lumea reală. Acest proiect era inspirat de teza mea de licență, în care mă arătasem preocupat de „potențialul gnoseologic” al documentului în film, TV și radio, îndeosebi sub aspect estetic. Atunci nu am reușit să-l realizez, deoarece mi s-a propus să fac studii post-universitare la Cursurile Superioare de Scenaristică și Regie de la Moscova și ar fi fost păcat să ratez această șansă, dar iată că oferta Editurii „Arc” mi-a permis să revin la ideea din tinerețe și să încerc o simbioză a investigației documentare cu organizarea ficțională a narațiunii.

A fost o întâmplare fericită.

Mai curând o „legitate” care și-a așteptat ceasul. Zic „legitate”, fiindcă a fost pregătită de niște premise („cauze”) care, la un moment dat, și-au făcut efectul. Am spus-o și cu alte ocazii că în ROCKul, „NOROC”-ul & NOI și-au găsit rostul niște ramificații „întrerupte” ale destinului, niște oportunități sau preocupări ale autorului care nu au fost valorificate la timpul lor: politica, managementul, scrierea dramatică, cercetarea științifică, pedagogia, jurnalismul, pasiunea pentru sinergetică și, nu în ultimul rând, muzica.

Poate în primul rând?

Ai dreptate, muzica a intrat în viața mea când eram copil. Mă așezam pe prispă, puneam pe genunchi o carte cu cotorul spre mine și ba o închideam, ba o deschideam, așa ca să semene cu o armonică, și mă „acompaniam” în timp ce cântam Zărzărică, zărzărea. După armonică a urmat acordeonul, la care am cântat după auz, apoi basul în fanfară și contrabasul în orchestra de estradă și în taraful Universității. Nu am devenit un profesionist, dar muzica a revenit periodic în viața mea, în scrisul meu și de fiecare dată a lăsat urme adânci. Prima mea piesă radiofonică, A patra latură a triunghiului, este inspirată din viața lui Serghei Rahmaninov. Un șlagăr molipsitor este „personaj” secundar în piesa radiofonică Melodia de după perete, iar în nuvela O piesă clasică de popularitate personajul central este o compoziție de jazz. Dar cea mai spectaculoasă și mai solicitantă revenire a muzicii în viața mea a durat zece ani…

… și și-a găsit expresie în această dilogie: ROCKul, „NOROC”-ul & NOI și Mihai Dolgan. De ce au plâns ghitarele?. Dar cititorii și recenzenții au remarcat faptul că muzica ți-a permis și o radiografie a regimului în care au activat protagoniștii cărților. Iată ce menționa Octavian Țâcu la lansarea cărții: „Istoric vorbind, plânsul ghitarelor trimite la ziua de 2 august 1940, când a început proiectul sovietic de construcţie a unei identităţi distincte în stânga Prutului. S-a vorbit că noi nu am rezistat împotriva tentativelor de rusificare, de deznaţionalizare – nu este adevărat. Rezistenţa noastră a fost continuă. Iar „Noroc”-ul lui Mihai Dolgan a fost un fel de vârf de lance al acestei rezistenţe”. În ultimul timp au început să apară şi în spaţiul cultural basarabean cărţi în care este atacat regimul comunist. Am impresia că volumele tale fac parte din această serie…

Posibil, dar eu nu mi-am pus scopul să atac regimul. Ce rost are să lupți cu un cadavru? Mult mai interesant mi-a fost să povestesc despre oamenii care au rezistat și au supraviețuit în condițiile regimului, păstrându-și demnitatea umană și realizându-și potențialul creativ.

Citind volumul Mihai Dolgan. De ce au plâns ghitarele?, m-a copleşit un val de emoţii... Poate pentru că l-am cunoscut pe Mihai Dolgan; l-am admirat în scenă, dar şi în stradă, antrenat în discuţie cu Andrei... Mă retrăgeam la câţiva paşi, îl admiram! Am înţeles că era un OM SIMŢITOR LA ONOARE… Voiam să se descopere în carte partea cealaltă, cea nevăzută a lui Mihai: cum scria scrisori, cum era scrisul lui, ce sentimente a trăit şi pentru alte femei-muze, cine l-a făcut să plângă şi de ce a ales să vorbească cu papagalul?!

Emoțiile sunt efectele unor cauze sau cauzele unor efecte. Deci nu pot fi „extrase” din context sau din lanțul cauzal. Îndrăznesc să presupun că pentru un artist emoțiile „neproductive” nu au mare valoare. Iată de ce mă interesează emoțiile care „lasă urme”. Artistul caută expresie artistică pentru emoțiile sale în opera pe care o creează, iar opera, la rândul ei, trezește emoții în sufletele ascultătorilor, privitorilor, cititorilor.

Nu am îndrăznit să intru în zona intimității lui Mihai și nici să fiu indiscret nu mi-am permis, dar cred că emoțiile povestite îşi pierd farmecul, ca și muzica povestită. Iar despre partea „nevăzută” ce aș putea spune? Că ar putea fi doar intuită și doar de un artist de calibrul lui Mihai.

Îţi mulţumesc pentru aceste cărţi preţioase pe care le-ai scris, valoroase prin recuperarea unui segment foarte important din istoria culturii noastre, cum a devenit reconstituirea fenomenului „Noroc”. Totuşi suntem încă la început de cale în scrierea unor astfel de cărţi, în realizarea unor astfel de proiecte.

În pofida unui concept predominant care presupune păstrarea patrimoniului prin conservare, eu aș pleda pentru păstrare prin DE-conservare, ceea ce presupune integrarea valorilor artistice ale trecutului în spațiul extra-patrimonial, ca să devină nu doar parte a memoriei colective, dar și un element „activ” al vieții sociale, astfel ca trecutul să devină prezent. Iată de ce cărțile despre care vorbim sunt „acompaniate” de două CD-uri cu cele mai reprezentative piese compuse de Mihai Dolgan.

Ce ai învăţat scriind despre destinul lui Mihai Dolgan sau ce ar trebui să învăţăm din acest destin, din lecţia de viaţă şi mai mult din LECŢIA DE CURAJ care a fost şi pe care ne-a oferit-o Mihai Dolgan?

Prin destinul său artistic Mihai Dolgan ne șoptește discret că uneori viața îți oferă o singură șansă și trebuie să faci tot posibilul și imposibilul pentru a o valorifica. Să ne imaginăm despre ce am fi discutat acum dacă atunci când i s-a propus să fondeze „Noroc”-ul, Mihai Dolgan ar fi spus: mulțumesc, dar mai târziu, după ce voi absolvi Școala „Ștefan Neaga”...

Ce rol a avut familia Dolgan în realizarea cărţilor? Cum s-a oferit să te ajute?

Aș putea spune că, prin implicarea membrilor acestei minunate familii, majoritatea celor peste 60 de protagoniști pot fi considerați „membri ai familiei Dolgan” și coautori ai acestei dilogii. Dar primul a fost Mihai, care prin sinceritatea confesiunilor și încrederea pe care mi-a acordat-o, m-a încurajat și mi-a insuflat speranța că proiectul are șanse de izbândă. De un mare ajutor mi-a fost Lidia Botezatu, „șefa arhivei” familiei. Atitudinea ei binevoitoare față de proiectul meu a fost un semnal și pentru alți membri ai „Noroc”-ului și „Contemporanu”-lui să fie la fel de cooperanți. Îi mulțumesc lui Alexandru Cazacu pentru că m-a ajutat s-o găsesc pe Doina, fiica lui Victor Legaci (solistul vocal din prima componență a „Noroc”-ului) și Valentinei Butnaru, de la care am aflat telefonul Valentinei Garbuzov, fosta soție a lui Vasile Verdeș, primul ghitarist al „Noroc”-ului. Constantin Rusnac m-a dus acasă la Serghei Ciuhrii, iar el, la rândul lui, m-a îndreptat spre Nistor Gălușcă, singurul camarad de arme al lui Mihai Dolgan, care a mai rămas în viață. Îi sunt deosebit de recunoscător lui Mircea Amorțitu, nepotul lui Mihai. Datorită lui le-am cunoscut pe Maria și Eugenia, surorile lui Mihai Dolgan și am avut posibilitatea să ajung în Vladimirești, Petrovca, Sângerei, iar apoi să fac legătură cu mulți dintre muzicienii care au activat împreună în formațiile conduse de Mihai Dolgan.

Ştiu că după apariţia unor astfel de cărţi apar mulţi oameni nemulţumiţi. A fost şi cazul tău?

Fiecare dintre cei care au trăit fenomenul „Noroc” ar putea să scrie o carte și aceasta se va deosebi de cele pe care le-am scris eu. Dacă cineva e nemulțumit de cărțile mele, să scrie altele, mai bund. Voi fi primul și cel mai atent cititor.

Ce ai omis intenţionat din manuscris şi de ce?

Nu am omis nimic. Ba am scris mai mult decât prevedea contractul cu Editura „Arc”.

Pe alocuri ai fost delicat, ai cruţat nume de persoane care nu pot încă făcute publice…

Nu e nici meritul, nici vina mea. Așa au decis protagoniștii cărții, care au reconstituit în fața microfonului fenomenul „Noroc”.

Totuși cine a distrus legenda „Noroc”? Cine a făcut ghitarele să plângă, cine le-a luat cântecul?

Dragă Antonina, interzicerea „Noroc”-ului a fost ceva firesc. Știi ce i-a spus Dumitru Cornovan, primul etnic român din dreapta Nistrului ales în funcția de secretar al PCM (în 1961), lui Leonid Culiuc, ministrul culturii de atunci? „Dacă nu semnezi tu ordinul de lichidare, va veni altul în locul tău și îl va semna”. Despre lucrurile firești și previzibile nu este interesant nici să scrii, nici să citești. Dar iată apariția acestei formaţii a fost un miracol, lansarea întâmplându-se nu în virtutea unor condiții favorabile, ci în pofida condițiilor total nefavorabile – într-un regim totalitar, opresiv, izolat de lumea (și gândirea) liberă. Dacă aș recurge la limbajul dramaturgilor, aș putea spune că prin apariția „Noroc”-ului a avut loc „o deviere de la normalitate”. O astfel de deviere se mai numește „eveniment declanșator”, care se produce contrar așteptărilor și, de regulă, este un pretext narativ „productiv”, adică promite (și chiar garanteză) o istorie captivantă. Am acceptat să scriu pentru că mi-a fost interesant să dezleg enigma fenomenului pe nume „Noroc” și mă bucur nespus că ulterior am descoperit și alte întrebări ce mi-au stimulat „apetitul narativ”.

Ai putea să ne divulgi aceste necunoscute?

Doar una, care vizează proveniența socială a membrilor grupului „Noroc”. Deși suntem obișnuiți să asociem rock-ul cu cultura muzicală urbană, primul grup rock din URSS a fost compus în exclusivitate din flăcăuani adunați din satele Moldovei. De ce?, m-am întrebat. Și am înțeles că nu este suficient să-ți cumperi o ghitară „de firmă” ca să faci rock autentic. Mai e nevoie de ceva care nu se poate nici vinde, nici cumpăra.

Dacă ar fi să alegi un fragment la care ții mai mult, care ar fi acesta?

L-a ales Vasile Gârneț, dar îmi place și mie: „N-aș vrea să forțez comparația și să afirm că „ne-a trezit” ghitara lui Sașa Cazacu, dar pentru mulți dintre noi renunțarea la baianul rusesc și îmbrățișarea ghitarei electrice occidentale a avut o semnificație care depășea cu mult cadrul strict muzical. A fost un eveniment.

Mihai Dolgan (prin faptul că a trecut de la contrabas la acordeon, iar apoi la orga electrică), Valentin Dânga (care, de dragul jazzului, a trecut de la trombon la pian), Ion Suruceanu (care s-a lăsat de fagot pentru a deveni solist vocal) și, mai ales, Alexandru Cazacu, care a optat pentru ghitara electrică – toți ne-au trimis un mesaj extrem de important și revoluționar: schimbarea e posibilă. Alegând un nou instrument, Alexandru Cazacu a ales un nou destin. Și pentru el, și pentru NOI…

De fapt, Alexandru Cazacu s-a dezis de baian nu pentru că era rusesc, ci pentru că aparținea trecutului, universului patriarhal, din care a vrut și el, am vrut și noi să evadăm spre altceva – spre modernitate.

Ei au schimbat „registrul”, noi urma să schimbăm… regimul.

Și l-am schimbat.”

Mulțumesc! Inspiraţie pentru încă mulţi ani înainte şi cărţi la fel de interesante!