Gheorghe PÂRJA. Miracolul la modul trecător

Poezia română de azi este bogată datorită diversității poeților contemporani, astfel încât e dificil să o circumscrii unor fenomene categorisite cu strictețe. Faptul acesta demonstrează vivacitatea ei. E nevoie de toți poeții în diversitatea lor. Ei ne dau posibilitatea să vedem lumea în care trăim, ei potrivesc cuvintele care acoperă și descoperă incertitudinile condiției noastre umane. În acest context, împletirea tradiției cu modernitatea și cu postmodernitatea devine cât se poate de incitantă și interesantă. Este și cazul lui Gheorghe Pârja, poetul cu sufletul larg deschis spre Basarabia, deschidere demonstrată și în volumul „Ochii Basarabiei” (Biblioteca Județeană „Petre Dulfu”, Baia Mare 2018), întrunind articole și interviuri scrise în perioada 1991–2018 și publicate în cotidianul „Graiul Maramureșului”, unele dintre materiale fiind trăite chiar la fața locului, în Republica Moldova. Drumul lui Gheorghe Pârja spre poezie începe prin fascinația sau, mai exact, prin „slăbiciunea” (expresia îi aparține), pentru Ion Alexandru, cel din Infernul discutabil, și Gheorghe Pituț. Conta mult pentru aspirantul la gloria literelor și grupul de tineri creatori din care făcea parte și despre care avea să afirme în Călătoria îngerului prin Nord (Editura Proema, Baia Mare, 2008, 170 p.): „Credeam în scris și doream cu ardoare să fim scriitori… În grupul tinerilor din Sătmar se citea Faulkner și Dos Passos… Rilke, Trakl. Rimbaud, Baudelaire. Cu Blaga era lupta noastră tăcută. Cu aprecieri diferite descopeream poeții generației lui Nichita: Ilie Constantin, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Ileana Mălăncioiu, George Alboiu, Adrian Păunescu (cel din Ultrasentimente)” (p. 16). Comunicarea cu tinerii scriitori sătmăreni îi consolidează curiozitatea sporită față de poezia lui Nichita, căci toți erau la curent cu noile experimente lirice. Acesta s-a dovedit a fi punctul incipient al întâlnirii poetului maramureșean cu poezia lui Nichita, poezie percepută, în acele timpuri de restricții, drept „o descătușare tematică. El închipuia un Olimp capricios, un nou spectacol, al lumii lirice. Pe care îl percepeam suficient de difuz, dar ludicul poetului ne plăcea” (p. 17). Peste ani reconstituirea celor doua călătorii ale poetului Nichita Stănescu prin Maramureș (Sighetu Marmației, Desești, Fânteușu Mare, Bogdan Vodă, Săliștea de Sus, Borșa), alcătuind substanța volumului amintit și marcând împlinirea a 75 de ani de la naștere și a 25 de ani de la trecerea poetului în eternitate, va fi, de fapt, o mărturie a ceea ce înseamnă menirea scriitorului adevărat în cetate. Iar cât privește punerea în valoare a înaintașilor, a colegilor de breaslă, aceasta scoate în evidență nevoia de continuitate, de solidaritate, într-un plan extins, uman, în aceasta constând sensul artei pe care o profesează și poetul de la Desești. A nu renunța la reperele morale și spirituale, ci a te implica în vederea perpetuării lor, iată o misiune care pare a fi, pentru unii, din ce în ce mai greu de înțeles. Să fie de vină timpurile în care trăim și pe care ne obișnuim să le caracterizăm din perspectiva unui individualism tot mai accentuat?  Să fie la mijloc fenomenul globalizării, care implică nevoia de adaptabilitate? Poate că n-ar fi rău să ne întrebăm din când în când ce e cu adaptabilitatea omului de azi. Între aceste puncte cardinale, care sunt și ale poeziei lui Gheorghe Pârja, e lesne să deslușim o tendință de evaluare penetrantă și constantă a realității exterioare, dar și a ceea ce se întâmplă cu sufletul uman. O lume în care protagonistul se simte străin își face tot mai mult loc în versurile sale pline de imagini ale disoluției, o primă reflecție asupra omului constituind-o cea asupra naturii lui Dumnezeu. Poetul se îndreaptă spre faptele zilei de pe pragul „unei case trainice”: „Unde este o casă trainică / Ai oricând imaginea raiului poveste / Și oricând este mai domoală calea / Spre faptele zilei”. Rădăcina neamului din care face parte scriitorul este adânc împlântată într-un univers  în care „stelele au sunet de liră” și unde „poate ar trebui să privim chiar în umbra pietrei / Cea spălată de ape și de zborul vulturului”. Aflat sub semnul învierii, acest univers pătruns adânc de spiritul religios maramureșean ni se deschide astfel: „Ca o mănușă neagră trag peste mine / această zi de Aprilie ./ Argintul viu picură peste ușa mormântului. / S-aude în valea cu podbal un glas de copil / Apoi vocea călugărului / Apoi dangătul de clopot… La o răscruce mă așteaptă mirajul. / Orizontul cărunt. / Apoi ceața coboară dintr-o caleașcă cu îngeri. / Vine și surdul să învețe cântecele nopții. / Și ciungul își întinde mâna după odoare. / Crucea a luat foc. Pelerinii se opresc. / Într-o clipă înalță o imensă biserică. / Bătrânul bărbos cântă: / Lumea asta nu-i a mé, ceielaltă nici așé! / Se crapă de ziuă. / Pasărea neagră bate cu ciocul în fereastră. / E semnul Învierii. / Deschideți porțile să intre Împăratul Măririi! // Un om trist, călare pe asin, apare din colbul pustiei” (Deschiderea porților). Legătura directă cu cosmosul transpare în dialogul hibrid dintre o percepție intelectualizată și o alta reală, neaoșă a cosmosului în care maramureșeanul se știe armonios încadrat. Există în poezia lui Gheorghe Pârja o reflexivitate alimentată din acest dialog, o reflexivitate pe cale de a se constitui într-o filozofie sui generis. Nu spunea și filozoful francez Michel Onfray că „literatura e o cale de acces spre filozofie”? Gheorghe Pârja ține cu dinadinsul ca o eventuală filozofie a poeziei românești de azi să păstreze sursele de alimentare ce vin dinspre filozofia populară, cea care la începutul secolului al XX-lea, bunăoară, și-a găsit loc în creația lui Brâncuși. Apărarea valorilor de indiferența care se abate asupra lor în timpurile de față ține de necesitatea păstrării memoriei, într-o epocă în care apar tot mai multe cărți ce ne îndepărtează de realitate.   Cuvintele sunt înhămate la carul unui timp împovărat: „Cuvintele noastre vor trage la car / Pe drumurile cele mai grele”, scrie autorul Poemelor Ieronimei, cel care reflectă asupra  haosului și asupra naturii. Noțiunea de haos introduce ideea unei posibile opoziții binare între principiul luminii și haos, al ordinii și al dezordinii, al binelui și răului. Poetul își îndreaptă privirea, mai exact spus, sufletul său poetic, către cer, la modul rilkean, în felul acesta extinzându-și aria conținutului expresiei poetice: „Nu pot dormi pe ape, nici pe foc / Iarba s-a prelins prin mine și prin cer / Cât de aproape e pocnetul armei de vânătoare / Când iubita doarme domestic în blana de jder” (Blana de jder).

Adecvarea limbajului la lumea din care venim și, deopotrivă, la cea spre care ne îndreptăm vizează, de fapt, marele deșert al omului în lumea modernă și cea postmodernă. De aici numeroasele „dublete”, suferința anteriorității proiectându-se asupra a ceea ce urmează să se întâmple. Reconstituit din perspectiva unui „veac dospit în burta unui cal mort”, un portret al potențialului poet se desprinde din astfel de rânduri: „Primește, Doamne, năravurile îngerilor tăi / Ce scriu poeme pe blană de cârtiță / Rătăcesc prin păduri putregăioase/ Cățărați pe o locomotivă de ferigi” ( Se zidește neliniștea).

Cheia căutării frumuseții în spațiul de acasă constă în imaginația bogată a poetului; aceasta nu vizează simpla putere de ornamentare, poetismele fiind recuzate. Matricea vie pentru imaginația sa creatoare se păstrează în tainițele plaiului maramureșean, în care o toamnă ostilă poeziei lasă, din loc în loc, spații restrânse unui traseu iluminat: „În octombrie se trezește zeul poemului…/ Pururi urmat de cavaleria luminii”. Este o lumină inventată, ca dovadă a conștiinței  erodării sensurilor, fapt care circumscrie demersul poetic al maramureșeanului nostru într-un context evident postmodernist,  din care, însă, nu lipsește Dumnezeu: „ Să nu creadă poetul Ion Mureșan / Că la mine în Valea Mătrăgunii / Este foarte multă lumină / Nici naturală, nici opalină / Este doar lumina pe care am inventat-o eu / Din creionul chimic, din cărbune / O lumină din ochiul lui Dumnezeu”. E și lumina diversificată, iscată din lucruri reale și înfrățită cu un transcendental desecretizat („Să nu creadă poetul / Că lumina e tot secretul.” Lumina). „Zile ca niște actori în roluri desuete / terorizați de bucuria textului”, „sentimente exilate în mușcătura de șarpe”, orașul confuz „ca un strigăt de naufragiat”, republica pustie a poemului, poemul viclean descoperind erorile sufletului, femeia cântând despre disperare sau despre o mare primejdie, uitând să cânte despre iubire (aluzie la paradisul pierdut), steaua de toamnă gata coaptă ca o gutuie, toate sunt orientate spre un armistițiu între cer și pământ. Anotimpul iernii îi declanșează memoria unui naufragiu, dar și sentimentul revenirii la începuturi: „Îmbrac cămașa iernii doar acasă / pădurile mă urcă spre Gutâi / pe unde-aș fi cămașa mă apasă / Și mă întoarce-n cântecul dintâi” (Cămașă de iarnă). 

Gândul la dragoste implică și gândul la moarte: „Am vrut să te apăr cu brațele, cu pieptul / Să-ți spun că mai tare este iubirea / „Aruncă piatra în mare” – mi-a spus înțeleptul / și acolo moartea îi va strivi alcătuirea” (Cântec de pază). Sau în altă parte: „Noaptea strivea trupul ca unghia Satanei / În casa luminată de ochiul șarpelui / Din streșini picura lapte de pasăre / femeia neagră venea pe un cal îngropat în cenușă / A dat cu banul: / Au ieșit amândouă fețele: cap și  pajură / Dragoste și moarte / Femeia de pe osoaie privea prin fereastra neagră/ Spre lumea albă a Literei / Spre zăpada imaginară” (Descântec de dragoste și moarte).

Undele unui anumit fel de manierism răzbat prin versuri precum sunt cele de mai jos: „Anotimpurile îmi aparțin – mai ales iarna / Când trece granița în blăni de samur / Maestrul de vânătoare”, sau cele dintr-o altă poezie, Prăbușirea podului, dedicată trecerii tatălui său în lumea celor drepți: „Inima apei începu din nou să bată/ Putea trece tatăl meu ca un rege de gheață/ Într-o caleașcă de aur trasă de păuni”. Ceea ce destramă senzația prețiozității pe cale de a se întrupa este nota dramatică ce se strecoară, făcându-se mereu prezentă, în imagini memorabile: „Albine de iarnă ieșeau din urdinișuri / Mireasa neagră împărțea frunze de oleandru…”. Este un timp greu de suportat, lichefiindu-se, devenind solid: „Orele trec greu / Ca smoala prin urechile acului”.

Într-o altă perspectivă, cea de departe de meleagurile natale, după aflarea poetului timp de mai multe luni în Statele Unite ale Americii,  „mierea metaforei devine amarul aromelor, orașele se prefac că sunt bătrâne, dar firele de iarbă străpung un aeroport”. Congruența, aproprierea rămân dincolo de cadrul percepției armoniei universului maramureșean, în care se regăsește autorul de până la experiența aflării sale în Occidentul transoceanic. Privirea, altă dată acaparată de priveliști de pe Valea Sacră, de unde „coboară culegătorii de afine ce poartă în coșuri sufletul muntelui fără venin”, acum este prelungită  artificial: „Un obelisc îmi ridică privirea spre cer”. „Singurătatea fără pașaport trece prin vama memoriei”, „rugăciunile se spun singure în biserici de piatră / Alături, casele ca în Far West / Au ferestre prin care nu privește nimeni”, e un alt fel de singurătate decât cea resimțită în Cartea din Valea Mătrăgunii (Editura Echim, Sighetul Marmației, 2000), în care peste singurătatea orașului crește iedera „ca o umbră grea peste lume” și „vremuri sterpe se adună în cupa de epocă și doar cuvintele sticlesc „ca niște cuțite de vânătoare”, cu anotimpul unei toamne ciudate, în care poeții exilați în Cuvânt așteaptă în puterea nopții să vină un tren în provincie”, într-o provincie, în care „și fluturii au devenit suspecți”. Toate acestea m-au făcut să-mi amintesc de Federico Garcia Lorca, cel înfrățit cu peisajul din Andaluzia aridă și rurală  și care, aflat un timp la New York, îl va lua drept aliat, sau „complice”, pe poetul american Walt Whitman, construind un dialog hibrid cu el pentru a-și apropria, la modul poetic, acele realități dure din perioada anilor 1929-1930, în care poetul hispanic s-a aflat pe continentul nord american: „Prin East River şi Bronx,/ cântau băieţii arătându-şi centurile,/ cu cercul, uleiul, / urduful, ciocanul./ Nouăzeci de mii de mineri scoteau din stânci argintul/ şi desenau copiii, scări şi perspective./ / Dar niciunul nu dormea,/  niciunul fluviu nu voia să fie,/ niciunul nu iubea marile / runze,/ niciunul limba plăjii, albastră/…. bătrân frumos, Walt Whitman,/ n-am încetat să privesc barba ta plină de fluturi,/ nici umerii tăi de pluş, roşi de lună,/ nici pulpele tale de-Apolo neîntinat,/ nici vocea ta ca o coloană de scrum…” („Odă la Walt Whitman”).  „Aliatul” lui Gheorghe Pârja este credința în puterea verbului poetic, adevărul cuvântului fiind căutat cu infinită prudență. Iar raportarea la real exprimă voința de a regăsi în cuvinte sentimentul prezenței. O modernitate negativă care procedează nu atât la afirmații noi, cât la refuzul acestora. Refuzul poetismelor, refuzul sentimentalismelor, refuzul discursului edificator și patetic. Poezia se resetează din propriile sale mijloace, în timp ce autorul dezghioacă sâmburii tradițiilor, care vin, deopotrivă, din cultura poeziei universale, dar și din cultura populară a Maramureșului, ale cărei esențe caută să le surprindă. Nu se întreabă ce ar putea și ce ar trebui să facă. Parcă ni s-ar spune: Poezia este aceasta și nimic altceva. Poetul o descoperă în fiece clipă a vieții. Atâta timp cât este un spațiu al căutărilor, poezia este o experiență la care poetul nu renunță. Funcția sa constă în a parcurge din nou condiția umană în toată integralitatea ei, axată, în primul rând, pe un sentiment al iubirii, însă fără a omite lipsurile, deficiențele care suscită creația, deoarece inclusiv din acestea se iscă miracolul, chiar dacă la modul trecător, sau mai ales pentru că e la modul trecător. Sensibilitatea orientată spre funcționarea scriiturii, a gândului, dar și a subiectelor legate de metafizic și etic, fascinația negativității, a fragmentarismului, vorbesc despre faptul că alternanța valorilor într-un peisaj literar este întotdeauna posibilă. Prezența tradiției colorează într-o anumită măsură viziunea poetică asupra lumii.

Gheorghe Pârja regretă undeva în consemnările sale că Nichita Stănescu nu a valorificat îndeajuns în creația sa Maramureșul, oamenii lui, de care era fascinat. În acest sens, autorul Singurătății sonore (Editua Limes, Cluj-Napoca, 2005) parcă ar dori să-l revanșeze pe neuitatul Nichita, printr-o poezie în care  coexistă pașnic tradiția poetică și cea neo-modernă, anunțând expresia postmodernă.