Doliu senin; Cuțitul cel blând; Veverițele din Wilmington; Ziua frunzei de nuc; De veghe; Trupul poemului; Urma focului; Ușa; Fântâna; Fereastra; Depărtarea; O piatră necunoscută; Annabel Lee; Povara poemului; Ulise; Doar lumina
Pentru tiparDoliu senin
Trei luni am stat pe gânduri
În alte două vieți am alungat frica
S-au aprins luminile în picurii de negură
Un înger încovoiat îmi bate la ușă
Casa e goală ca un cuvânt alungat
Trag nădejdea unei scări să urc la cer
Acolo într-un culcuș de oglinzi
Poate s-a oprit mama pe o splendidă pajiște
Poate mi-a lăsat un semn al trecerii
Un bănuț pentru vama tăcerii
O mână caldă pentru încălzirea raiului
Că e frig și în lumină acum
Mi s-a promis o țară departe
Fără îngeri, fără diavoli
Nici măcar ușieri galanți
Nu are țara aceea înduioșată de spaimă
În mijlocul ei un singur om
Doar unul singur a rămas
Să făurească o scară de urcat la cer
Ceilalți au coborât în pământ
În zile cu lumină lină
Așa am rămas pe gânduri
Și nu știu încotro s-o apuc.
Cuțitul cel blând
Am un cuțit frumos
Cu plăsele din piatră uitată
L-au găsit groparii
Lângă oasele unui strămoș
Cercetat pentru vechime
L-am pus după icoana Sfântului Gheorghe
Parcă spunea:
Nu vă paște nicio primejdie
Până mă apără sfântul
Priveam cu uimire
Cuțitul fără glorie, fără sânge
Că nu purtase niciun război
De Paști l-am coborât din cui
Să tăiem pasca sfințită a Cuvântului
A curs puțin sânge din pâinea aleasă
Cei de la masă, vreo doisprezece
Au gustat din pelinul memoriei
Au tăcut cum tace piatra
În fruntea mesei cel lucitor
A spus rugăciune
Pentru cuțitul cel blând
Care oricând ar putea reteza
Colțul lunii
Ori Creasta Cocoșului din muntele privirii
În blândețea lui de cuțit
El este pândit
Doar de adierea firelor de iarbă
Veverițele din Wilmington
Seară de seară ele rodeau temelia cerului
Rădăcina copacului. Pe o scară de mătase
Seară de seară urcau la cer
Să ducă îngerilor alune și ghindă
Le ștergeau masa cu coada lor stufoasă
Cu ghearele lor mici și foarte periculoase
Scriau pe peretele din partea dreaptă a raiului
Legi cu litere mici greu de înțeles
Le văd și acum
Cum zboară prin cer ca printr-un tufiș lăstărit
Se joacă cu îngerii de-a popoarele
Cu mingi de cârpă
Să le fie și mai dragă copilăria
Nu au teamă de nimeni
Numai de aurarul din colț
Care vrea să le pună cercei în urechi
Cuceritorii le-au adus anafură de la Roma
Vin bun din pivnițele regilor
Mătăsuri din palatele imperiale
Dar ele
Le-au ros lemnul corăbiilor
S-au topit anii după legea lui Jefferson
Sirenele unui popor sună în larg
Pe plajă urma ultimului băștinaș
Dinspre mare navele sângelui
Aduc îngeri negri
Care au uitat jocul cu mingea de cârpă
Au pus capcane în care a căzut
Și Dumnezeu când umbla pe pământ
Apoi
Veverițele din Wilmington
Sprintene cum sunt
Mai rod la temelia pământului.
Ziua frunzei de nuc
Ziua aceea era dăruită frunzei de nuc
Luminii de seară când apar aricii
Văduvei în doliu ce luminează umbra
Casei de lemn retrasă în fotografii
Ziua aceea solemnă ca un butuc de arin
Mi-a adus oaspeți cu mâinile aspre
Învățau să repare cerul cu un clește
În care pocneau alunele fierbinți
Veverițe și păsări de departe
Viespi închiriați de la îngeri
Bufnița din visul călătorului
Locuiau în ziua melancoliei
De cine îți este dor, omule
Mă întreabă paianjenul
În timp ce lucra la pânza zilei
Ca răspuns a început ploaia
Ce a șters toate întâmplările
Din ziua dăruită frunzei de nuc.
De veghe
Stau la căpătâiul mamei, afară ninge
Suspinul ei greu cutremură două veacuri
E noapte, îngerul rătăcitor m-atinge
Și-mi pune pe masă câteva leacuri
Sunt frunze din rai, adânc de rugăciune
Și-un colț de pâine muiată-n vin
Flacăra vie a vieții fără tăciune
Cu șirul de neamuri fără declin
Somnul nu vine în plină noapte
Treaz lângă mama ce a adormit
Are pe față viața din șoapte
Cele cu care am fost zidit
Un suflet tandru și aspru la vrere
Cuibărit în ușa casei de lemn
Stau la căpătâiul mamei, tandră avere
Rămasă ardere de untdelemn
Viscolitul decembrie cu naștere divină
Poartă suferința cioplită cu dalta
După un colind somnul fără vină
Mi l-a luat pe tata
Stau la căpătâiul mamei, afară ninge
E noapte, doar îngerul păzitor m-atinge.
Trupul poemului
Ce trup frumos ai, poemule
Ești ca o stalactită adorată
Ca un crivăț din negura ferestrei
Ca zăpada caldă din piatră
Umbra iernii este, omule frumos
Rătăcită-n steaua din cupole
Făptura din oglindă înflorește
Sângele din frigul unei case
Ca o femeie ești, poemule viclean
Mă duci cu firul spre margine de lume
Mă părăsești în visul unui an
Dar mă renaști ca pasărea din spume
Ce trupuri dezmierdate, femeia din poem
Domenică și tandră, dar mai ales suspin
De purpură e casa din blestem
Poemul din femeie un leac pentru venin.
Urma focului
S-a făcut că râul curgea invers
Apa limpede își căuta izvorul
Unde să-l afle după atâta mers
În care a căzut și zborul
Unei păsări singure pe lume
Fără cuib în care să-și petreacă
Nopțile ascunse fără nume
Doar cu semnul secetei din apă
Un copac uitat într-o pustie
Cheamă umbra păsării să steie
În odihna din ce va să fie
Din cărbunii stinși țâșnind scânteie
Fără de lumină doar cu urma
Focului din veacuri peste munte
Râul urcă dar se vede turma
Celor însemnați cu stea în frunte.
Ușa
Cum o deschizi se face drum spre cer
Unde poienile sunt de cuvânt și ceară
Dinspre pământ pe calea cea de fier
Un vânt iernatic bate peste țară
Cea de brânduși și alte amânări
Ascunsă în icoană ca o pradă
E veac mocnit păzit de lumânări
Deschide ușa, țara să se vadă!
Mult ponegrita, dusă în ispită
Convoaielor ce țin de funeralii
Un veac pierdută, în altul regăsită
Apoi cântată în cer de eulalii
Deschide ușa să primească țara
Lumina necesară la ospețe
Nu poți fugi de țară în afară
Nici moartea n-are cum să ne învețe
Cum ne stingem, dar mai ales când
Să uităm povestea din cuvânt
Țara rămâne rânduri peste rând
Și peste viață și peste mormânt
Deschide ușa să se facă cer
Și cerul să renască din ruină
De vara e cuprinsă de un ger
Veni-va iarna cu a sa lumină.
Fântâna
Sap o fântână să ajung la apă
Pâmântu-i greu, povară care
Apasă pe lumina trecătoare
De zorii se umbresc. Apoi se crapă
De ziuă într-o pădure deasă
Pe unde trec convoaiele în cânturi
Venite pe hotar din patru vânturi
Să prindă liniștea, ce nu se lasă
Zăvorâtă, prinsă-n clește
Ci se răsfiră-n lume ca parfumul
Îmbătător ca raiul unde drumul
De întrebări nu se sfârșește
Ci aprig ne-nconjor neobosite
Iluminând odăile deșarte
De ne măsoară calea mai departe
Prin ochii unor stranii site
Prin care trece omul și îngână
Cântecul mai veșnic ca o moarte
Umbra își trage seva dintr-o carte
Noi mai săpăm la tainică fântână.
Fereastra
S-a deschis ochiul viclean al lumii
Stă la pândă într-o sâmbătă precară
Lumina neagră sporește fața humii
Cine privește prin fereastra de ceară
Fiu dornic să pui printre simțuri
Ce leagănă inima ca o corabie
Osia vântului, tun fără ghinturi
Sfânta povară a lumii din sabie
Uite acolo se deschide-o fereastră
Cu rame din solzi de argint
Cântec rebel de inimă albastră
Abur de sirene care ne mint
Se-nchide ochiul, se retrage marea
Sirenele s-au îngropat în cânt
Fereastra se sparge, se aude chemarea
Și ultima bătaie de vânt.
Depărtarea
Poetului Ioan Dragoș
Plecat peste mări și țări
Ca un poem fără rimă
Îmi dau seama că nu am stofă
De cuceritor
Stofă avea Domnul Eminescu
Așa cum l-a îmbrăcat definitiv
Bunul Nichita
Las aici saci albi
În care mormăie arhiva ținutului
E atât de strâmt în spațiul plecării
Că abia încap aceste cuvinte
Deschid dosare gri
Cu semnături de primari
Prefecți cu scris orgolios
Arhitecții aerului
Faimoși contabili ai viselor
Stau împreună spălați de păcate
Toate ispitele zac în arhive
Când farmecele deschid cetatea Ninive
Mi-am pregătit pentru drum
Cufărul cu vise sălbatice
Și sufletul adorat doar de Lună
Totuși prietene
Depărtarea este curajul sigur
Că am ieșit din pielea
În care mi-a fost dat să trăiesc
Depărtarea poate fi
Un manifest pentru viață.
O piatră necunoscută
fratelui Vasile
Plec departe, foarte departe
Să lustruiesc o piatră necunoscută
Una poroasă ca foșnetul unui mister
Las în urmă un râu fără izvor
Deasupra un cer preacurat
Unde nu locuiesc îngeri
Ci doar urma unui avion împăiat
Las acasă mormântul tatălui
Și mama
Care m-a certat pentru nucile verzi
O soră și un frate
Ce răsădesc ulmi prin ostroave
E seara Luminației
Morții s-au ridicat din morminte
Ca niște arbori de purpură
Drum bun! Mi-a spus umbra preotului
Care mi-a mângâiat creștetul în pruncie
Plec curajos ca o frunză
Care nu cade în bătaia vântului
E toamnă lungă
Luna mi-a spart geamul cu lumina tăcută
Oare acolo, departe
Luna din sat va veni după mine?
Plec departe
Poate voi bea absint cu dragul Edgar Poe
La taverna cu blesteme
Las acest poem în singurătatea lui
Până mă întorc
El se va înscrie singur
Cu un al înțeles.
Annabel Lee
Într-o casă de corali cu luna la geam
Locuia spaima de ore târzii
Lângă chipul ascuns
Al miresei de marmură
Cu sânge negru
Stă scris numele
Preafrumoasei Annabel Lee
Acolo poetul se ceartă cu îngerii
Cu moartea înainte de a fi
Zeiță cu două trupuri
Printre alge și pești
Ceremonia nunții amânate
Și foșnetul șalului
Preafrumoasei Annabel Lee
Am lăsat în urmă țări întinse
Cu vuiet de codru și mănoase câmpii
Să cobor în regatele mării
Unde veghează demoni și serafimi
Trupul de gheață
Și steaua mohorâtă
A preafrumoasei Annabel Lee
Drum rătăcit peste munți tociți
Păsări mici din peșteri pustii
Din larg vin corăbii cu mirodenii
Pe țărm poetul narcotic
Așteaptă sosirea
Într-o noapte cu lună
A preafrumoasei Annabel Lee.
Povara poemului
Anevoios se scrie poemul într-o țară departe
E precum ai căuta prieteni printre străini
Mierea metaforei devine amarul aromelor
Orașele se prefac că sunt bătrâne
Dar firele de iarbă străpung creierul unui aeroport.
Un obelisc îmi ridică privirea spre cer
În parc mă întâlnesc cu umbra unui veteran
Dintr-un război ascuns.
Regula simplă a puterii este plictisitoare
Nimeni nu înjură – nici măcar crezul poetic
Un fel de conspirație între cameristă și Prometeu.
Străzile sunt pustii
Singurătatea fără pașaport trece prin vama memoriei.
În locul oamenilor au pornit statuile
Să cumpere marfa expirată a veacului.
E iarnă, cuvintele au devenit ovale
Rugăciunile se spun singure în biserici de piatră
Alături, casele ca în Far West
Au ferestre prin care nu privește nimeni
Ce țară e asta, cu ușile deschise
Și cu un vultur ce a uitat să zboare?
Ulise
Am două oceane sub pleoape
Pești uriași stau sub geam
Ca profeții. Parcă-mi spun:
Cămașa aceasta e prea mare
Dăruiește-o poetului din Nord
Care a cucerit lumea
Plecând dintr-o bucătărie
Cu un bulgăre de sare amară
A dovedit Steaua Polară.
Doar lumina*
lui Augustin Buzura
Despre privirea mea nu spune nimănui
Că am văzut prea multe-n viață
Mi-a rămas lumina cât un cui
Pedeapsa loviturii dinspre ceață.
Mi s-a luat lumina, cu ce drept
Să n-am puterea de-a privi în față
Frumosul lumii, marele adept
Grădina cu miracol de verdeață.
Stau singur între personaje
Create sau aievea din cetate
Am coborât sublimele etaje
Ale tăcerii. Văd că nu se poate
Decât să mângâi piatra cu o mână
Dar nu-i mai văd la față pe inepți
Scrisul mi-a rămas la îndemână
Averea mea dintre coperți.
Să nu spui nimănui că n-am privire
Că număr vremea cum aș fi mereu
Cel dăruit pentru uimire
Când mă privește numai Dumnezeu.
Că doar pe El îl văd acum
Când vine seara cu lămpașul
Să îmi vegheze bunul drum
Că doar lumina îmi va fi urmașul.
*În numele unei vechi prietenii, în ultima vreme vorbeam telefonic cu Augustin Buzura aproape săptămânal. Îi aduceam aminte de Maramureș. Într-o seară, cu emoția cuvenită, i-am citit acest poem de conjunctură. Nu i-a displăcut, deși vorbeam de condiția lui din ultimul an. Ca cea a lui Borges.