Romul Munteanu. „Europeanul” din Călanul Mic

Apreciat de mulți ca unul dintre cei mai iluștri critici literari români din secolul al XX-lea, Romul Munteanu, născut, crescut și copilărit în localitatea Călanul Mic, cu toate că întreaga activitate și-a desfășurat-o departe de urbea natală, simbolizează emblema satului său. 

Într-un număr pe 1998 din „Viața Armatei”, revistă de cultură editată de Ministerul Apărării Naţionale, Nicolae Baboi, cunoscut sub pseudonimul de Radu Voinescu, care i-a fost doctorand eruditului critic, istoric literar și editor, relevă că la Salonul Internaţional de Carte de la Oradea (septembrie 1997), cu prilejul lansării unei cărţi a prozatorului Marius Tupan, acesta s-a prezentat ca „un european din Călanul Mic”. Cu aluzie certă la volumele Literatura europeană în epoca luminilor (1971), Cultura europeană în epoca luminilor (1974), Metamorfozele criticii europene moderne (1975), Clasicism și baroc în cultura europeană din secolul al XVII-lea, vol. I-II (1981-1983), Introducere în literatura europeană modernă (1996), Iluminism și romantism european (1998).

Întreaga sa operă reprezintă un punct de reper însemnat în cercetarea unor teme de importanță din literatura europeană. „Două lucruri sunt de observat în legătură cu această operă”, apreciază președintele Uniunii Scriitorilor, prof. dr. acad. Nicolae Manolescu, „întinderea şi varietatea cunoştinţelor, pe de o parte, aspectul cultural al criticii, pe de alta, interesată mai puţin de originalitatea ideilor decât de circulaţia lor”¹. A adus, de asemenea, o contribuție imensă literaturii române din calitatea de director al editurii Univers. „Prestigiul adevărat, pe deplin de seriozitatea şi bogăţia ştiinței lui, Romul Munteanu îl va dobândi ca director al Editurii Univers după 1971. Niciodată, nici înainte, nici după, nu s-au tradus mai multe cărţi esențiale şi necesare din toată literatura lumii decât sub direcţia lui Romul Munteanu, în ultimele două decenii de până la Revoluţie. Aceasta este şi opera lui cea mai de seamă. Şi, să nu uităm, în condiţiile cenzurii”².

Prozatorul Silviu Guga subliniază referitor la Romul Munteanu că „titlurile din bibliografia lui, dar şi coordonarea Editurii Univers aproape două decenii – când era necesar să fim puşi în contact cu scriitori şi opere de valoare din lumea întreagă – sunt atuurile faimei sale”³. Tot de la acesta aflăm că începuturile vieții sale literare au primit încurajarea lui Romul Munteanu, pe care multă vreme l-a judecat greșit.

Provenit din familie de intelectuali, cu orgini chiabure, tatăl de profesie preot, mama învățătoare, dar scoasă din învățământ, Silviu Guga a fost dat, după absolvirea şcolii primare din satul Băţălar, în 1954, la Şcoala medie de băieţi, numită în anul următor Şcoala medie mixtă nr.1, astăzi Colegiul „Decebal”. După absolvirea studiilor liceale, s-a pregătit pentru admitere la Facultatea de Litere a Universității București, unde se ținea însă cont de „dosar”. „Părinţii mei au primit o sugestie de la un văr al lui Romul Munteanu, trebuia găsită «o pilă», cuvântul l-am învăţat mai târziu. «Pila» indicată era chiar Romul Munteanu, prezentat ca decan al Facultăţii de Limbă şi Literatură Română (era, de fapt, doar prodecan, dar pe atunci habar nu aveam de funcţiile astea) de la Universitatea „C. I. Parhon” din Bucureşti şi având relaţii până sus, la ministrul învăţământului. El putea să şteargă din dosar ce trebuia şters”⁴.

În vara anului 1962, după promovarea examenului de maturitate, părinții l-au prezentat lui Romul Munteanu. Întâlnirea cu acesta n-a avut loc la Bucureşti, aşa cum își imagina, ci la Deva. „Convorbirea cu el a fost mai simplă decât mă aşteptam, pentru că nu mi-a verificat cunoştinţele, am vorbit despre «viaţa literară» din Deva, despre «opera» mea. I-am mărturisit ceea ce părinţilor nu le-am spus, că nu vreau să merg la Bucureşti ca să mă fac profesor, ci scriitor, poet, prozator, critic literar, orice. Când m-am lăudat că debutasem în revista «Tribuna» a spus că mă invidiază şi mi s-a părut atunci că îşi bate joc de mine. De la Deva am venit cu trenul împreună şi numai atunci m-a întrebat ce-mi place să citesc şi a rămas surprins de lectura mea «bogată», mi-a recomandat ca să ajung şi eu scriitor să nu mă las influenţat de niciun scriitor.”

Avea adresa lui și trebuia să-l caute la hotelul „Negoiu”, conform înţelegerii la coborârea în halta Călanul Mic, înainte de primul examen, dar nu l-a mai căutat. „Îmi pierise curajul de a aborda o personalitate ce depăşea «fala Călanului». Am căzut la admitere, notele obţinute mi s-au părut mici, la probele orale mi s-a părut că profesorii nici nu mă ascultau şi nota era invariabil 7, la scris un supraveghetor, când se predau lucrările, pe câteva le-a bifat cu creionul la un colţ, mi-a bifat-o şi pe a mea. Am bănuit că e un semn ca să fiu favorizat, dar la afişarea rezultatelor mi-am dat seama că am fost defavorizat.” În cele din urmă a fost admis la Filologie în Timişoara.

Ajuns profesor la Călan şi coordonând cenaclul literar „Radu Stanca”, a avut ambiţia să invite ca membri de onoare personalităţi literare recunoscute. Romul Munteanu n-a acceptat. L-a reîntâlnit în Sibiu, cu ocazia colocviilor revistei culturale Transilvania şi a încercat să-l „înduplece” amintind de vorbele mamei sale, că e „fala Călanului”⁵. „Se considera, la sfârşitul anilor ’70, că el n-a ajuns să aibă „fală naţională” şi m-a întrebat cu ce se poate făli Călanul. I-am răspuns că se făleşte cu biserica din Streisângiorgiu, cu fonta care a ajuns, prelucrată la Petroşani, materialul Coloanei Infinitului a lui Brâncuşi la Târgu Jiu şi cu Romul Munteanu. A râs cu poftă, dar eu eram dezamăgit”⁶. În felul acesta, Silviu Guga a ajuns să-l considere printre cei ajunşi a fi o mândrie naţională, cărora nu le mai pasă de unde au plecat. „Cât de nedrept l-am judecat pe Romul Munteanu mi-am dat seama când i-am citit cartea sa de memorii O viaţă trăită, o viaţă visată.”⁷

Scrisă cu o sinceritate aproape sfâșietoare, cartea a însemnat pentru autor o terapie sufletească, dincolo de rememorarea întâmplărilor, de multe ori autoflagelat disecate. „Memoriile mele nu sunt literatură, ci acte de confesiune şi justificare a unei vieţi, trăite în singurătate sau ca un spectacol public, adeseori scandalos, absurd şi dramatic.”⁸

Satul şi casa părintească constituie pentru Romul Munteanu locuri fixe trasate în memoriile sale, care-l apropie în unele locuri de Ion Creangă. „Acolo am trăit şi am visat, acolo am fost mereu încolţit de realitate, după care alunecam cu uşurinţă în cele mai ademenitoare forme ale reveriei adolescentine. Acum, în Casa dintâi sunt alţii. Când am văzut-o ultima oară era goală. La fereastră înflorea acelaşi liliac, iar grădina era pustie.”⁹ Odaia din Călanul Mic se transformă astfel într-un simbol, faţă de care trăieşte sentimente de vinovăţie.

Mihaela Malea Stroe, cu referire la „casa dintâi” a ilustrului critic, observă că e mereu prezentă de-a lungul traseului său trăit „păstrând în ea imaginea vie a părinţilor, cântecele religioase ale tatălui-cantor şi cântecele de moarte ale mamei – fin şi discret receptor al solitudinii existenţiale şi al finitudinii vieţii”¹⁰.

Într-un interviu acordat lui George Arion și publicat în „România literară”, rememorează cu aceeași intensitate fragmente din copilărie, de unde putem deduce cât de mult și-a iubit satul. „Mintea şi-a găsit o altă formă de «derulare» în acest spaţiu relativ întunecat, astfel încât pot să mă mişc rapid pe apele Steiului din lunca de la Călan şi mă văd pe valea din apropierea casei părinteşti, de unde se zăresc dealurile pe care, de Paşti, coborau pentru prima oară în an vitele, pentru ca apoi să urce din nou, şi cealaltă pantă care duce spre pădure, unde mergeam şi eu odinioară cu alţii de seama mea şi păzeam vacile în vreme ce învăţam pentru examene, chiar şi în studenţie.”¹¹

Florentin Popescu îl descrie mic de statură, puțin rotofei și întotdeauna într-o ținută ireproșabilă, „impunea respect din prima clipă în care îl întâlneai. Nelipsit din mâna dreaptã îi era și bastonul pe care îl mișca cu eleganță, ca și geanta tip diplomat pe care o purta în cealaltă mână și din care, de îndată ce se urca la catedră, scotea câteva fișe pe care își notase mai înainte ideile ce avea de dezvoltat în prelegerea așteptată cu nerăbdare și curiozitate de mulțimea de studenți ce umpluseră băncile amfiteatrului”¹².

Era văzut adesea la restaurantul Uniunii Scriitorilor din România, la cel de la Casa Universitarilor sau în alte localuri boeme din capitală. Aceste ieșiri au fost înțelese ca o evadare din solitudine, „un refugiu amăgitor din fața multelor gânduri și probleme care nu-i dădeau pace”¹³. Același Florentin Popescu nota în anul 2005, „profesorul Romul Munteanu trăiește însingurat, părăsit de prieteni și sărac în casa lui de pe strada Gramont, în tovărășia cărților pe care nu le mai poate citi singur”¹⁴.

Memoriile sale O viaţă trăită, o viaţă visată, publicată în primă ediţie în 1994 la Editura Globus şi retipărită în 2001 la Editura Libra, continuată cu volumul Viaţa în ceaţă sau Cântecul lebedei, apărut la aceeași editură, pe care a vrut, iniţial, să-l intituleze Anotimpul orb,¹⁵ reflectă perfect singurătatea şi drama marelui cărturar din Călanul Mic. „Paginile acestor două volume reprezintă o oglindă ce înfăţişează experienţele de viaţă, trăită sau visată, o viaţă rememorată de o conştiinţă neobosită în faţa scrisului, o viaţă ce recompune existenţa nu tocmai fericită şi uşoară. Între cele două capete, viaţa autorului se dezlănţuie cu urcuşurile şi coborâşurile sale, coborâşuri ce predomină în al doilea volum, când autorul trăieşte drama singurătăţii. A dus o luptă acerbă cu existenţa în fiecare zi, confruntându-se cu lipsuri materiale, dar şi cu spaima de a rămâne orb, lucru inevitabil la un moment dat.”¹⁶

Mediul în care şi-a petrecut copilăria în „casa dintâi” a avut un rol esențial în formarea sa. Imaginile mamei sale, mereu bolnavă, a bunicii, o femeie mică şi tăcută, a tatălui, gospodar și foarte inteligent, care l-a învăţat primul să scrie şi care îi rezolva problemele de matematică, a bunicului, înţelept și puternic, îi rulează intens în minte. Îşi aminteşte cu la fel de mult drag de dascălii pe care i-a avut la Şcoala Primară din Batiz, în mod special de Aurel Panţuru, cel care a reușit, cu greu, să-i convingă pe ai săi să îl trimită mai departe la Școală Normală din Deva. Un rol hotărâtor în acest sens l-a avut bunicul său, care observase că nepotul nu era bun de muncile câmpului. Doar de preot nu îşi aminteşte cu plăcere, din cauza corecțiilor fizice pe care acesta obișnuia să le aplice elevilor, astfel începe să îşi piardă credinţa, cu toate că tatăl său era cantor la biserică.

În anul 1938 intră la Şcoala Normală din Deva, unde dă piept cu viaţa prin regimul sever de disciplină. În biblioteca școlii face cunoștință cu operele lui Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, George Bacovia, pe care nu îi studiase la cursuri. În aceeași perioadă de timp a avut și încercări poetice. A debutat în ziarul „Horea” din Deva (1945) cu un grupaj de poeme și câteva articole despre țărani. La biblioteca uzinei „Victoria” din Călan a făcut cunoştiinţă cu volumele semnate de Lev Tolstoy, Feodor Dostoievsky și cu romanele traduse de Jul Giurgea¹⁷. În timpul studenției, Dumitru Popovici devine modelul său intelectual¹⁸. La terminarea studiilor a rămas la catedra de literatură a facultăţii din Cluj, mai întâi ca preparator şi apoi ca asistent.

Pe timpul studiilor superioare „stă cu chirie într-un subsol neîncălzit, apoi se mută într-un cartier sărăcăcios unde doarme într-o bucătărie. Condițiile deficitare îl fac să se adapteze cu dificultate, se descurca greu la cursurile de franceză, latină, filologie romanică. Dar dorinţa de a ieşi din anonimat era mai puternică decât toate obstacolele”¹⁹.

În schimb, viaţa sentimentală este bogată, „are relaţii cu diverse colege din Cluj, se împrieteneşte cu o studentă din anul I, Silvia, care o să joace un rol important în viaţa sa în curând. Asta pentru o scurtă perioadă, căci în 1952 este chemat să îşi satisfacă stagiul militar”²⁰. Relația „a fost ceva îngrozitor, care mi-a deviat viaţa pentru întreaga mea existenţă”²¹. Pentru a nu fi numit profesor de literatură română la Academia politico-militară, s-a logodit cu Silvia, care însă avea să-l părăsească mai apoi pentru un maior de aviaţie²².

În timpul vacanţelor venea adesea acasă la Călanul Mic, unde îşi reîncepea tevatura amoroasă cu fete din zonă. Doina, fiică de preot, apoi Anişoara, alături de care a întreţinut o relaţie pe care toţi o vedeau încununată cu o căsătorie²³. Nu a durat mult însă: „se îndrăgosteşte de Maia Nicolae, o studentă frumoasă de la Institutul Pedagogic, făptură pe care o consideră în paginile jurnalului ca fiind demonică în comparaţie cu Anişoara, considerată un înger”²⁴. Mariajul dintre ei s-a stins la fel de repede. „Firea tinerei soţii, condiţiile mizere, precum şi situarea profesiei soţului pe primul loc sunt auspiciile nefaste sub care debutează căsătoria. Acest mariaj nepotrivit cu o femeie frumoasă, dar care nu îl iubea, a avut o influenţă nefastă asupra vieţii sale.”²⁵ A cunoscut-o mai târziu pe Elvira, redactor la revista „Reklam Verlag”, alături de care a întreținut o relaţie de aproximativ patru luni, apoi pe studenta Helga. „Viaţa amoroasă culminează cu o asistentă medicală ce rămâne însarcinată în acelaşi timp cu soţia sa.”²⁶

Nu s-a considerat un soţ bun, nici un tată iubitor, după cum mărturiseşte, fiind preocupat aproape tot timpul de cărţile sale, care au impus o documentare laborioasă. „Memoriile le-a scris în casa de la Drăghici, la Câmpina în casa familiei Tomescu, şi în liniştea apăsătoare a casei sale de pe strada Gramont din Bucureşti.”²⁷

Lansarea ediției a doua, revizuită și adăugită a volumului de memorii a avut loc la doar o zi după împlinirea vârstei de 75 de ani, 19 martie, şi a reunit mulţi dintre prietenii săi apropiați. Cu toate acestea, criticul Romul Munteanu „se compară cu mortul căruia i se aduce ultimul omagiu, simţindu-se străin şi trist”²⁸.

În paginile volumului memorial, satul natal, Călanul Mic, îi apare înfăţişat în toate anotimpurile: „acum, pe dealul din satul meu natal încolţeşte iarba”²⁹, ,,vara zdrăngăneam dintr-o tablă îndoită şi spuneam că este o batoză cu care aleg grâul”³⁰, ,,grădina acoperită de toamnă”³¹, ,,mi-amintesc de iernile de la ţară când ningea mult”³².

Alex Ștefănescu publica în anul 2010 un articol tulburător despre acest „erou uitat”, din care simt nevoia să citez un fragment semnificativ: „trăiește în București, imobilizat în casă și orb, un intelectual de o valoare incontestabilă, care a făcut servicii prețioase culturii române, dar aproape nimeni nu se interesează de soarta lui: Romul Munteanu. Aproape nimeni nu îl invită la emisiuni TV, preferând să aducă în prim-plan femei dezbrăcate care se aplaudă între ele, când reușesc să ghicească al doilea nume al lui Napoleon. Aproape nimeni nu-i citește cărțile, deși ar putea găsi în ele mai multă erudiție și inteligență decât în acelea ale autorilor la modă. Aproape nimeni nu îl menționează în lucrările de sinteză, pentru că în momentul de față nu conduce instituții și nu face parte din sindicate ale succesului literar”³³. Tot el mai remarcă și că Romul Munteanu „a avut o viață greu de înțeles de altcineva decât el însuși, a ajuns la performanță intelectuală, dar a cunoscut și decăderea”³⁴. O concluzie la care ar putea să ajungă oricine îi citește memoriile.

Datorită implicării sale în viața culturală a poporului român, a contribuției pe care a adus-o din calitatea de editor sau din cea de cercetător, personalitatea lui Romul Munteanu va rămâne să dăinuiască peste secole. 

Note:

1 Nicolae Manolescu, Profesorul Romul Munteanu, în „România literară”, anul 44, nr. 12, 25 martie 2011, p. 3.

2 Ibidem.

3 Silviu Guga, Fală locală şi mândrie naţională (În memoria lui Romul Munteanu), în „Algoritm literar”, anul II, nr. 4, 2011, p. 2.

4 Ibidem.

5 Ibidem.

6 Ibidem.

7 Ibidem.

8 Romul Munteanu, O viață trăită, o viață visată, Editura Libra, 2001, p. 15.

9 Ibidem.

10 Mihaela Malea Stroe, Romul Munteanu. O viaţă trăită, o viaţă visată, în „Unu”, anul VII, nr. 7-8 (77-78), iulie-august 1996, p. 11.

11 George Arion, interviu cu Romul Munteanu, Am ieşit din scenă ca un personaj mediocru, în „România literară”, anul 36, nr. 7, 19-25 februarie 2003, p. 17.

12 Florentin Popescu, Vocația și destinul unui cărturar, în „Pro Saeculum”, nr. 8, 2005, p. 83.

13 Idem, p. 84.

14 Idem, p. 85.

15 Lacrima Johanna Bădescu, O viață în beneficiul culturii – Romul Munteanu, în Studii umaniste și perspective interculturale. Cercetări ale doctoranzilor în filologie. Conferință internațională Târgu-Mureș, 14-15 aprilie 2011, p. 215.

16 Idem, p. 216.

17 Idem, p. 217.

18 Ibidem.

19 Ibidem.

20 Idem, p. 218.

21 Romul Munteanu, op. cit., p. 41. 

22 Lacrima Johanna Bădescu, op. cit.

23 Idem.

24 Idem.

25 Idem.

26 Idem, p. 219.

27 Ibidem.

28 Idem, p. 20.

29 Romul Munteanu, op. cit, p. 91.  

30 Idem, p. 64.  

31 Idem, p. 130.  

32 Idem, p. 114. 

33 Alex Ștefănescu, Eroul uitat, în „Cultura”, anul V, nr. 12, 1 aprilie 2010, p. 12. 

34 Ibidem.