Despre originea satelor Toqsobeni și Telenești de pe Prut

În anul curent, 2018, se împlinesc 420 de ani de la prima atestare documentară a localității Toqsobeni și a toponimului Telenești. Drept confirmare, prezentăm un scurt fragment din cartea „TOQSOBENI”, editura U.P.S. „I. Creangă” din Chișinău, lucrare care include și elemente de antropologie și arheologie lingvistică. 

Îmi exprim toată gratitudinea față de criptografii slaviști, pentru ingeniozitatea și profesionalismul manifestat la traducerea unui atare text indescifrabil, după părerea noastră. Deoarece, atât alfabetul slavon, cât și cel rusesc nu dispun de grafemul [x], în textul ce urmează în limba română, cu grafie latină, îl redăm prin echivalentul lui [cs], reproducând, astfel, și originalul din textul documentului istoric.

Chiar numai în baza unei scurte analize a numelor de familie, atestate în zapis (Alivan, Toma, Mănoilă, Procop, Măciucă, Petrea, Vasile, Drăgan, Cozma, Zane și Verășciac),  putem destul de ușor să constatăm că toate aceste nume sunt autohtone, românești. Excepție însă face numele de familie Verășciak, de origine rusească veche. Numele parvenitului medelnicer, ce figurează în zapis, este cu sensul lexical de „intrus, venetic”, chiar dacă vedem că avansase în funcție la Telenești.

Termenul Verășciak provine de la o poreclă care înseamnă „om guraliv, ce vorbește tare de-i sare saliva din gură”. Acest cuvânt exprimă o meteahnă, un cusur al unei persoane cu anumite caracteristici umane concrete, trăsătură ce a produs o curiozitate celor din jur. A fost utilizat ca poreclă, pentru a exprima o generalizare a trăsăturilor morale, proprii persoanei care vorbește tare și mult. Este și pentru noi o curiozitate, nu doar că este legată de  arealul geografic unde i s-ar fi dat această poreclă, ci anume pentru a demonstra că, devenită nume de familie, a fost străină mediului nostru.

Cele mai cunoscute dicționare explicative ale limbilor rusă și ucraineană, începând cu cel al lui Vl. Dali [2] sau al folcloristului rus N. Tupikov [3] (autor al unui dicționar de  nume rusești arhaice), ne demonstrează că este unul propriu antroponimiei slave de est. A apărut în zona de sud-est a Rusiei Medievale și mai apoi s-a răspândit până în Belarus, având o frecvență de apariție de zeci și sute de nominalizări. Această poreclă, devenită antroponim, a  rezistat de-a lungul veacurilor ca nume de familie la cele trei popoare: rus, ucrainean și belarus, păstrându-se în inventarele antroponimice. Mai mult decât atât, sunt atestate și câteva sate Vereșciaki, ca toponim provenit din antroponimul Vereșciak (деревни и хутора Верещаки, в Брянской области России, деревни в Тернопольской и Черкасской областях Украины,  хутор в Витебской области Белоруссии). Termenul respectiv există și în câteva proverbe ucrainești, care de asemenea exprimă sensul de meteahnă umană „…кричит, верещить, против дiда не мовчит! sau altul alegoric…жаба кричит, верещить, а кухарь на рожнi ii тащить” [4].    

Dar cum s-a strecurat cuvântul dat în limba română? Este o întrebare arhiimportantă a ipotezei noastre despre întemeietorii satului Toqsobeni! Oare era posibil ca în mediul etnolingvistic și grafologic toqsobenean, la anul 1598, să fi existat nativi ruși, vorbitori ai unei alte limbi, dar utilizatori ai unor „subtilități de limbaj zeflemitor”? Când ne propunem să aflăm despre influența slavă asupra mediului etnolingvistic românesc, înțelegem că acest fenomen nu s-a manifestat prompt și nici doar într-o perioadă limitată de timp. Unele nume din zapisul nostru, cum ar fi Alivan, Drăgan și chiar Zale, sunt antroponime vechi ale slavilor de Sud, intrate la noi prin secolele  VI-XII, d. Hr., într-o epocă fără frontiere. Altele au pătruns însă odată cu întemeierea statelor românești, cu organizarea cancelariilor și a bisericii ortodoxe, cum ar fi ocină, dedină, diac, zapis. 

Influența slavă asupra limbii române nu a fost doar din vechea slavă sau slavonă bisericească și cărturărească, ci și din limbile slave vecine: bulgară, sârbo-croată (limbi în care își au explicația semantică  originea locurilor pitorești din preajma Toqsobenilor: Ponoara, Gârla Mică și Mare, Hârtopul, Toloaca, Bârnătoaia). Și, de ce nu, în cazul nostru, medelnicerul teleneștean Verășciak, ce avuse cândva un străbunic guraliv, dar, oricum, copărtaș și el la importantul contract, estimat la 160 de zloți tătărești,  „scris în Telenești, în anul 7106 iunie 16”. Explicăm cum a apărut și acest sătuc, alipit Toqsobenilor, Teleneștiul de pe Prut, astăzi doar o lungă și șerpuită ulicioară, aflată în partea de miază-zi a Toqsobenilor.

Din toate cele relatate până acum, conchidem că antroponimicul Verășciak este adus, asemenea celorlalte nume de familie neobișnuite pentru onomastica toqsobeneană și atipice arealului românesc, prin migrare din bazinele râurilor Nipru–Don: Bodali, Bunciuc, Balamatiuk, Bliduk, Cadenuc, Ciuvaga, Ciurca, Diug, Dulap (Dulat), Griniuc, Gomenciuk, Gumaniuc, Kovaliciuk, Krasnoper, Karaghiaur, Koșman, Kazacenco, Iachimciuc, Socol (Socalî), Onoico, Pelin, Pavliuk, Lacman,  Murusak, Turcuman, Teron, Vlașaniuc, Vidmichi. Voi evidenția din acești toqsobeneni și un alt nume, Gumaniuc, pe care îl regăsim la renumitul savant orientalist László Rásonyi într-o lucrare din anii 1930, reeditată la Ankara în 1993. Printre marii boieri din Moldova și Muntenia, Rásonyi  identifica și omologa în antroponimia românească, numele etnic de origine cumană, Quman [5].

Mai mulți cercetători au căzut pradă ușoară acestui contract de vânzare „scris în Telenești” și, drept rezultat, au creat o favoare târgului Telenești, pentru prima atestare documentară. Numai nume de persoane indicate în zapis ar fi vreo zece, chiar cu „mulți alți buni megieși” în calitate de martori, admitem vreo trei-patru, în total să fi fost cam 14-15 persoane!

Așadar, reiese că acești oameni dintr-o mahala a satului Miclăușeni (azi Gherman, raionul Ungheni) se întâlnesc cu vecinii lor din Telenești–Tocsăbeni, aflat la 1,2 km. Se îmbarcă pe ceva rapid și încăpător pentru 15 oameni, pleacă nu știu de ce la 130 de km distanță, până la târgul Telenești și semnează un contract de vânzare-cumpărare, după care revin acasă teferi și nevătămați, ba chiar și mai beau aldămașul, că de!, aveau valută, zloți tătărești!

Nici prin cap să-mi fi trecut în anii copilăriei că acea ulicioară a satului, parcursă de mine de zeci și sute de ori, când mă duceam la verișorii mei să mă joc și care mai era numită haios „La șapte Mărioare!”, va deveni obiect de cercetare. Anume acolo am localizat acel mic apendice al Toqsoabei, amplasat exact între Micleușeni și Tocsăbeni, dar locuit la început de aceiași qâpcegi, numai că „tele-ș-…eni?!”. Noțiunea de tele ar fi fost forma inițială a denumirii care a căpătat în limba karakalpacă forma de telengen, iar la ruși s-a numit telega [6]. În română ne-a  mai rămas un regionalism arhaic, telegari, iar forma inițială, cel mai probabil, a fost… tele-șeni (derivat de la rusismele telejka–teleșka și teleșniki – „cei ce confecționau aceste căruțe”). Tele-șenii erau din oastea auxiliară a toqsobanilor (токсобици), pe căruțe cu roți foarte mari, cu care transportau proviziile necesare campaniilor militare. Ei  aveau instalate și corturi pe ele, unde dormeau. Se mai ocupau și de  transport, ei înșiși  confecționau aceste căruțe. Pe acea uliță, cu ani în urmă, mai erau rămași locuitori care purtau numele de familie Kovaliciuk. Mă întreb de ce abundența de nume Rotaru din sat nu s-ar explica prin transmiterea acestei profesii băștinașilor de pe loc sau nou-veniților de origine românească? [7].

Nu considerăm sută la sută că cele 74 de nume de familie Teleaga, atestate în 26 de localități ale Republicii Moldova și în altele peste 200 din România, ar avea la originea etimologică cuvântul telegar. Când s-a întâmplat transpoziția de la tele-șeni spre Telenești, noi nu am putut afla deocamdată. De aceea, îi îndemn pe cei care „s-au fript” cu târgul Telenești să plece la mănăstirea Golia, întrucât această mănăstire a deținut într-o perioadă pământurile Teleneștilor-toqsobenean și poate vor afla acolo, sau poate totuși îl vor găsi pe acel inexistent boier Telea. Dar dacă nu pe Telea, atunci cu certitudine pe Dumea, de la care a apărut și cel de-al treilea toponim al Tocsăbenilor, Dumeștii. Acest toponim treptat a substituit toponimul Telenești, în secolul al XVIII-lea.

Numele Toquz-oba, de la care provine și toponimul TOQSOBENI, cu zeci de variante lexico-semantice, include în sine nu o singură pagină, în care forma structural-gramaticală [t] apare în paralel cu forma [d]. La începuturi sintagma toquz oba se pare că a apărut la hotarele sec. VII-VIII, fiind o combinare dintre turanicul tocuz, ce însemna „cifra nouă”, cu cuvântul  oba, care desemnează originea lui mongolă, ceea ce ar fi însemnat „neam, trib”. Așadar, atunci când a apărut, ar fi însemnat „a celor nouă neamuri, cele nouă neamuri sau triburi”. În unele cronici chinezești de atunci este transcris în forma tqsoba. Neamul TOQSOBA, cu nedespărțitul lui semn (tamga), ceea ce pe înțelesul nostru ar fi blazonul familiei (în cazul acesta al neamului), este reprezentat de două cercuri alăturate, cu cel din dreapta având și un punct în centru și care cu timpul a devenit o liniuță ce întretăia cerculețul în partea lui dreaptă de jos – ОQ, generând litera rară [Q]. Cu litera [Q] este forma corectă de transcriere a acestui fonem specific limbii qâpcege și este al doilea semn – tamga, pe care mitologicul Kun-han i le-a dat uneia din semințiile turanice pentru a se deosebi de celelalte. Felul cum se pronunță la noi prin filiera franceză se deosebește radical de sunetul lui tătăresc. În limba română ar putea fi reprodus  printr-o îmbinare din trei litere – [khî]. Considerăm că tot astfel trebuie să fie motivat fonetic și sunetul din toponimicul TOQSOBENI [8].

Cuvântul doqâz dispune de următoarele derivate lexico-gramaticale: doqâzau, doqâzar, doqâzbay, doqâzlâq, doqâz-sofi, doqsânyil ș. a. Acest cuvânt este atestat și în limba tătarilor crimeeni cu sensul de „drapel cu nouă eșarfe” sau „membru al uniunii celor nouă neamuri nobile”, sau „membru al uniunii celor nouă eșarfe sacre”, dar în loc de [d]  se pronunță [t] – tocuz. Voi veni în sprijinul ideilor menționate aici cu proverbe semnificative în ce privește numărul nouă toquz cu varianta doquz,  pentru a arăta sensul de largă folosință, de unde provine și sensul de cifră:  „Doquz ulum bolgașî, oturaq bâr qartâm bolsân” (Decât să am nouă feciori, mai bine să am un bătrân neputincios); „Doqsansâz  torgay șârlamaz, toymay oksâz cârlamaz” (Pitulicea nu ciripește până nu trec cele nouăzeci de zile ale toamnei, orfanul nu cântă până nu se satură). 

Pe planul doi al argumentării situăm alte toponime, denumiri ale teritoriilor locuite în trecut  de către qâpcegi sau, în prezent, de către urmașii lor direcți, tătarii. În această ordine de idei, venim cu argumentul că limba și neamul tătarilor de astăzi își are în proporție de 90% originea qâpceaqă, restul 10% fiind mongolă, rusă, greacă etc. [9]. Expunem mai pe larg lucrurile în recenta noastră carte „TOQSOBENI”.

Referințe bibliografice:

1. Documente privind istoria României, vol. XVI, p. IV, p. 228-229, București, 1952.

2. Даль В., Толкoвый словaрь живoго великорyсского языкa, СПб.-М, 1903-1909.

3. Тупиков Н. М., Словaрь древнерусских личных собственных имен, СПб, 1903 .

4. Грiнченко Б., Словарь украiнскоi мови, 1909, Kiev.

5. Rasonyi Lâszlö, TARİHTE TÜRKLÜK (Üçüncü Baskı), Ankara 1993.

6. В. А. Иванов, Г. Н. Гарустович, Я. В. Пилипчук, Cредневековые кочевники на границе Eвропы и Aзии, Уфа, 2014.

7. Akmolla Güner, qırımtatarca ve romence dıllerınde yazar, Kostence, Romanya, İLAȘCU YURIE - doktor-konferansçı, Kișineu, Moldavya, Qipçaq  atalarimiznin  izlarini qarap kettik toqsoben’ge ve onda qazah askerlerinin mezarlarini taptiq! EMEL / IDEAL nr. 56 / ekim / oct. 2017, p. 24-27, ISSN 1011- 9876.

8. Акмолла Г. (Румыния), Илашку Ю. (Молдова), Искали следы кипчаков, нашли могилы казахских солдат // http://e-history.kz/ru/publications/view/3448.

9. Akmolla G., Cântecele emigrației tătare crimeene, Constanța, 2015.