Repere biobliografice

Academician GRIGORE BRÂNCUȘ

(n. 20 martie 1929, Peştişani, jud. Gorj), lingvist şi filolog

A făcut studii liceale la Târgu Jiu (la Liceul „Tudor Vladimirescu”, între 1940 și 1948) şi studii universitare la Facultatea de Filologie a Universității din București (între 1948 și 1953). Din 1950 până în 1999 a fost cadru didactic la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. În 1999 a devenit profesor consultant, iar în 2010 a primit titlul de profesor emerit al universității bucureștene. A obținut doctoratul în filologie în anul 1968, sub conducerea acad. Alexandru Rosetti, din 1990 fiind conducător de doctorat.

În 10 martie 2006 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar din 15 noiembrie 2011 este membru titular al Academiei.

În 1958-1959 şi 1965 a făcut studii de specializare în Albania, iar în 1968 şi 1969 a fost lector de limba română la universităţile din Amsterdam şi Gröningen (Olanda).

A fost distins cu Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române (în 1976).

Personalitate de prim rang a lingvisticii româneşti actuale, acad. Grigore Brâncuş este autor al unor lucrări de referinţă în diverse domenii – istoria limbii, gramatică, dialectologie, lexicologie, filologie, istoria limbii literare, toponimie, antroponimie, stilistică –, ce privesc forme multiple de manifestare a românei la toate etapele de evoluție a acesteia. Este cel mai bun specialist român în cercetarea fondului autohton al limbii noastre. A inițiat compararea structurilor frazeologice și semantice comune limbilor română și albaneză, conturând, în felul acesta, specificul românei deopotrivă între limbile romanice și între idiomurile vorbite în Balcani. A studiat elementele străvechi, lexicale și de structură gramaticală, moștenite de română din limba latină. Are contribuții remarcabile în domeniul dialectologiei românești, corelând constant faptul lingvistic dialectal nu doar cu limba literară, ci și cu limba populară, cu etnografia, cu toponimia și antroponimia. Structura morfologică a românei actuale și componentele de bază ale lexicului românesc i-au reținut de asemenea îndelung atenția. Iar cercetarea etapelor de evoluție a formei elevate a limbii noastre naționale și reevaluarea operei unor mari reprezentanți ai lingvisticii, ai filologiei și ai literaturii românești s-au concretizat în studii aprofundate și în ediții de referință.

Lucrări reprezentative: Vocabularul autohton al limbii române (1983); Istoria cuvintelor. Unitate de limbă și cultură românească (1992; reed. în 2004); Gramatica limbii române. Morfologia (1998); Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române (1995; reed. în 2009; versiune albaneză în 2009); Concordanţe lingvistice româno-albaneze (1999); Istoria limbii române (2002); Studii de istorie a limbii române (3 vol., 2007, 2008, 2013); Expresia populară în ciclul „La lilieci” de Marin Sorescu (2014).

Ediții critice importante: B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae (3 vol., 1972, 1974, 1976); B. P. Hasdeu, Istoria critică a românilor (1984; reed. 1999); B. P. Hasdeu, Studii de lingvistică şi filologie (2 vol., 1988; reed. 1999); Ion Creangă, Opere (în colaborare cu Elisabeta Brâncuş, 2014).