Vitalitatea limbii române
Pentru tiparS-au făcut diferite cercetări asupra graiurilor vorbite de populaţiile româneşti din afara graniţelor ţării, precum şi asupra limbii literare utilizate de unele dintre acestea în presa scrisă şi în diverse publicaţii literare şi ştiinţifice. Aceste populaţii s-au stabilit în epoci diferite şi din cauze diferite în zonele în care trăiesc astăzi, iar graiurile lor se identifică aproape în totalitate cu graiurile locale dacoromâne din imediata vecinătate. Românii din Bulgaria stabiliţi în aria Vidinului vorbesc un grai de tip oltenesc (folosesc, de exemplu, perfectul simplu mai frecvent decât perfectul compus)1. Cei din fosta Iugoslavie prezintă particularităţi bănăţene şi, incidental, ardeleneşti şi olteneşti (de exemplu, optativul cu (v)reaş)2. Vorbirea românilor din Ungaria nu se depărtează de graiurile dacoromâne învecinate: bănăţean, crişean, maramureşean3.
Se înţelege de la sine că româna vorbită de populaţiile româneşti minoritare din ţările vecine a fost influenţată de limbile naţionale oficiale, bulgara, respectiv sârbocroata şi maghiara. Cum e şi firesc, vocabularul a fost, în primul rând, cel mai afectat. Pe lângă un număr mare de cuvinte noi (unele exprimând noţiuni şi obiecte noi, altele substituind cuvinte vechi româneşti), s-au produs şi numeroase calcuri, s-au creat construcţii frazeologice şi chiar unele turnuri sintactice noi. Mai rar a fost atinsă fonetica, aceasta menţinându-se, în general, în limitele variantelor tolerate de sistemele fonologice ale graiurilor dacoromâne. Compartimentul care asigură individualitatea limbii, morfologia, a rămas neatins. Din câte ne putem da seama, la românii din ţările vecine nu se află nicio normă morfologică neromânească. Dacă totuşi se observă că, în unele cazuri, trăsăturile sintetice ale morfologiei se reduc în favoarea celor analitice (e vorba, evident, de flexiunea nominală), trebuie spus că aceasta e o tendinţă generală a românei populare.
Există, după cum se ştie, câteva comunităţi româneşti şi în Statele Unite ale Americii, mai ales în Detroit, Cleveland, Philadelphia, precum şi în preriile şi marile oraşe canadiene. Acestea s-au constituit din migraţia în valuri succesive de ţărani din Transilvania, Banat, Maramureş şi chiar din Bucovina, începând cu ultimele decenii ale secolului trecut până către 1930. Stabiliţi, de regulă, în centre urbane, românii americani au trecut, mai toţi, de la agricultură şi oierit la industrie şi comerţ. Şi-au făcut biserici, cluburi, şcoli duminicale (la care generaţiile mai noi învaţă limba părinţilor), scot ziare, reviste, unde se străduiesc să folosească româna literară din ţară4. În graiul acestor comunităţi, fie în cel vorbit, fie în aspectul scris, se recunosc particularităţi ale graiurilor dacoromâne din aria transcarpatică, uşor arhaizante. Influenţa englezei americane e puternică, mai ales la generaţiile mai noi. Pe lângă vocabularul românesc general sau regional (cunoscut în Transilvania şi Banat), au pătruns numeroase cuvinte englezeşti care denumesc obiecte şi noţiuni noi pentru vorbitori (din domeniul tehnic şi de civilizaţie urbană, de viaţă socială, economică, culturală etc.). Cuvintele englezeşti sunt, în general, adaptate la specificul morfologic al graiului românesc. E posibil ca numărul lor foarte mare să impună cu vremea foneme în felul spirantelor interdentale th şi dh. Gramatica nu este însă în niciun fel atinsă de influenţa limbii oficiale. Nu se poate vorbi, prin urmare, de o transformare a românei din America într-o limbă mixtă, într-un amestec lingvistic5. Fizionomia unei limbi e dată în primul rând de structura ei gramaticală, care, în cazul românei, pare greu penetrabilă de o influenţă externă.
Am distins deci două tipuri de comunităţi lingvistice româneşti: primul, format din populaţiile existente în Bulgaria, Iugoslavia şi Ungaria (teritorii învecinate cu România), al doilea, din populaţiile stabilite în ultimul secol, prin emigrare, pe un teritoriu foarte depărtat de România. Aceste populaţii au menţinut, direct sau indirect, contactul cu ţara de origine.
În ambele grupuri, evoluţia limbii s-a petrecut, nestingherit, aproape la fel: s-au conservat particularităţile graiului dacoromân originar (sau din vecinătatea imediată), iar aspectul literar a urmat, în linii generale, cursul românei literare naţionale (e cazul limbii ziarelor şi publicaţiilor din Iugoslavia, Ungaria, Statele Unite, Canada).
Sortită să fi folosită cu statut alogen, româna acestor comunităţi e supusă unor continue influenţe din partea idiomurilor oficiale: împrumută cuvinte, operează numeroase calcuri, preia unele clişee lingvistice, se lasă ademenită de unele particularităţi de articulaţie, dar conservă intactă flexiunea, trăsăturile gramaticale, precum şi partea cea mai rezistentă a vocabularului, cea moştenită din latină. Toate aceste comunităţi au conştiinţa că vorbesc româneşte şi că reprezintă etnii româneşti, aşadar, se recunosc ca părţi integrante în unitatea spirituală românească.
Al treilea grup de graiuri româneşti utilizate în mediu străin îl reprezintă cele din Republica Moldova. Zicem „mediu străin”, termen impropriu în acest context, pentru că româna multă vreme nu a funcţionat acolo, de facto, ca limbă oficială în stat. Aspectul ei literar, caracterizat, între altele, prin promovarea unor particularităţi ale graiurilor locale, e supus, ca şi graiurile vorbite, unei presiuni din partea limbii oficiale – rusa.
După cum se ştie, unii lingvişti s-au prefăcut că acceptă punctul de vedere oficial privind statutul de limbă romanică diferită de română al idiomului local din Basarabia. Acceptarea aceasta era fals motivată de perspectiva pe care ar avea-o graiul din această provincie de a se dezvolta ca limbă distinctă. Lingvişti demni de toată stima s-au chinuit să demonstreze, fără nicio dovadă serioasă, că „moldoveneasca” este a 11-a limbă romanică, de fapt a 14-a, pentru că se susţinea totodată – şi trebuia să se susţină – că limbi romanice diferite de română sunt şi cele trei dialecte din sudul Dunării: aromâna, meglenoromâna şi istroromâna.
Este meritul lui Carlo Tagliavini de a fi arătat cel dintâi, într-o comunicare ţinută la cel de-al VIII-lea Congres de Filologie Romanică de la Florenţa, din 1956, în acord cu gândurile inexprimabile ale celor mai mulţi lingvişti români, că pretinsa „limbă moldovenească nu este decât româna literară scrisă cu un alfabet rusesc uşor modificat (adică în chirilice moderne, diferite de chirilicele vechi din paleoslavă, folosite timp de mai multe secole de toţi românii), cu unele concesii în favoarea unor forme dialectale moldoveneşti, cunoscute, de altfel, şi în interiorul graniţelor României”6.
Dintre dialectologii români autori de manuale în care sunt descrise variantele teritoriale ale limbii române, unul singur, după cunoştinţele noastre, Paul Lăzărescu, include graiurile din Basarabia în cadrul general al subdialectului moldovean, căruia îi consacră un studiu unitar în volumul colectiv coordonat de Valeriu Rusu, Tratat de dialectologie românească (Craiova, Scrisul românesc, 1984, p. 208).
Există indicii că nici lingviştii de la Chişinău n-au crezut vreodată, cel puţin unii dintre ei, că în Basarabia am avea de-a face cu altă limbă decât româna. De exemplu, în Scurt dicţionar etimologic al limbii moldoveneşti, publicat în 1978, pentru cuvintele moştenite sau formate pe teren românesc nu se face nicio referire la română, ci numai la idiomurile din sudul Dunării şi, evident, la limbile romanice occidentale; se subînţelege clar de aici că pentru autorii dicţionarului limba din Moldova nu e altceva decât limba română.
Termenul limba moldovenească, folosit astăzi constant chiar în mediile culturale din Chişinău, nu trebuie să ne surprindă, deşi i se dă o conotaţie politică evidentă. El e cunoscut încă din vremea cronicarilor din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea. Grigore Ureche vorbeşte de „limba noastră moldovenească” (Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. P. P. Panaitescu, E.S.P.L.A., 1955, p. 61), Miron Costin – de „limba moldovenească sau românească” (Opere, ed. P. P. Panaitescu, E.S.P.L.A., 1958, p. 212), iar D. Cantemir – „despre graiul moldovenesc”, toţi înţelegând însă că „moldovenesc” se identifică cu „românesc”. Cantemir scrie răspicat că „valahii şi ardelenii au acelaşi grai cu moldovenii” (Descrierea Moldovei, trad. de P. Pandrea, Editura Minerva, 1973, p. 279). După Cantemir, nici aromânii nu vorbesc o limbă aparte, ci tot un grai românesc: „Un grai mult mai stricat au cuţovlahii, care locuiesc în Rumelia, la hotarul cu Macedonia” (ibid., p. 280). Aceleaşi idei le cultivă şi stolnicul Constantin Cantacuzino, care pe aromâni îi uneşte cu dacoromânii în mai multe privinţe: „Sunt dară aceşti cuţovlahi... oameni nu mai osebiţi, nici în chip, nici în obicine, nici în tăria şi făptura trupului, decât rumânii ceştia, şi limba lor românească ca acestora, numai mai stricată şi mai amestecată” (Istoria Ţării Rumâneşti, în Cronicari munteni, I, ed. îngrijită de Mihail Gregorian, E.P.L., 1961, p. 45).
Care e locul pe care îl ocupă graiurile din Basarabia în peisajul dialectal românesc? După părerea noastră, întemeiată pe datele oferite de Atlasul lingvistic român, Basarabia nu reprezintă o arie dialectală unitară, nu poate fi considerată al şaselea subdialect al limbii române. Foarte rar se poate contura câte o particularitate de grai basarabean, cu izoglose care să se suprapună peste graniţele administrative ale republicii. În astfel de situaţii e vorba de fapte total nesemnificative pentru caracterizarea graiului (de ex., baistruc „copil din flori”, în ALRM, I, h. 292, răspândit în toată Basarabia). Nici în Atlasul lingvistic al Moldovei, întocmit de dialectologii de la Chişinău, nu apar trăsături care ar izola lingvistic Basarabia de celelalte regiuni nordice ale dacoromânei. Chiar în punctele cu grai moldovenesc mult îndepărtate spre est de Republica Moldova se recunosc caractere generale ale vorbirii româneşti din aria de est şi cea de nord ale dacoromânei. În unele cazuri, se întâlnesc chiar trăsături din zona Transilvaniei şi a Crişanei, ca, de exemplu, conjunctivul cu şi, dentalele palatale t’, d’ provenite din k’, g’ (înt’ină < închină) etc., explicabile, în bună măsură, prin transhumantă pastorală şi prin migraţiuni, din cauze felurite, de populaţie din Transilvania până departe, dincolo de Prut şi Nistru.
Reproducem aici un text ilustrativ din com. Recea, jud. Bălţi, din volumul Texte dialectale (1943, p. 182) al lui Emil Petrovici: „Când m-au dus la ruş, acoló la Kiu, ápu-acoló uóili iará gramadî şî niel, şî uáii, şî biérbiec. Da ieu li-ã spus cum îi la noi. Şî m-am apucat şî li-am muls şî iii sî nará cum îi la noi. Iii o spus cî numa brândzî vangercî fac, di ŝei galbânî. În altî parti, în Kirsõski gubierni, acoló fag brândzî vangercî. Acoló-s tăţ moldovieni, grăiesc ca şî la noi” (a. 1936).
Zona Basarabiei (inclusiv Bucovina) s-ar putea segmenta în trei mari arii: de nord, de mijloc şi de sud, fiecare dintre ele grupându-se cu ariile respective din dreapta Prutului. În aria de nord se întâlnesc şi unele particularităţi maramureşene, iar în cea de sud, trăsături specifice Munteniei. Toate aceste arii, a căror existenţă e justificată şi de istoria socială a Moldovei, pot reprezenta graiuri locale ale subdialectului moldovean. Deci în Basarabia nu se vorbește al şaselea grai dacoromân.
În Basarabia vocabularul pare înţesat de cuvinte ruseşti din sfera modernă a civilizaţiei, de calcuri, construcţii frazeologice şi multe cuvinte (mai exact clişee lingvistice) neadaptate (sau adaptate parţial) la morfologia graiului. După părerea noastră, acestea din urmă vor dispărea de îndată ce limba română va funcţiona temeinic ca limbă oficială în stat şi se va primeni continuu cu inovaţiile din limba naţională. În general, Basarabia, ca toată Moldova, merge cu aria nordică a dacoromânei.
În încheiere, arătăm că gramatica graiurilor româneşti din afara graniţelor ţării e rezistentă, nealterată, unitară, se identifică cu gramatica limbii comune. Influenţele nu au intervenit deloc în morfologia limbii noastre. Faptul acesta s-ar explica, după noi, prin aceea că opoziţiile gramaticale ale românei se exprimă printr-un număr mare de mărci pozitive, ceea ce conferă rezistenţă gramaticii în condiţiile bilingvismului. Sunetele noi care au apărut devreme în română, africatele şi fricativele, vocala ă, sunt utilizate la finală în distincţii morfologice şi asigură posibilităţi interne românei pentru adaptarea fără dificultăţi a numărului imens de cuvinte din limbile cu care a venit în contact în cursul istoriei, în primul rând cu limbile slave de sud.
Dacă prin contactul românei cu limbile balcanice sau cu cele din apropierea Balcanilor (slava, turca, maghiara, greaca) a putut fi verificată rezistenţa structurilor ei latineşti, deşi s-a dezvoltat izolat de celelalte idiomuri romanice, acest lucru trebuie înţeles ca o dovadă a vitalităţii tendinţelor originare latineşti, a capacităţii de asimilare a elementelor nelatine. La aceeaşi concluzie se ajunge şi prin examinarea trăsăturilor graiurilor româneşti târzii vorbite în medii alogene. Unitatea latinei dunărene, favorizată de unitatea politică a Daciei, unitatea românei comune (faza de dinaintea separării dialectale), unitatea graiurilor dacoromâne reflectă, de fapt, unitatea spirituală a românilor. Indiferent de locul unde le-a sortit istoria să vieţuiască, românii, vorbindu-şi limba părintească, au conştiinţa etnicităţii lor. Factorul conştiinţă – în sensul foarte larg al cuvântului – este determinant în menţinerea limbii. Atât timp cât românii (ne referim la cei din afara graniţelor ţării) au conştiinţa apartenenţei lor etnice reale (chiar şi numai la o provincie românească), nu se poate vorbi de dispariţia limbii, oricât ar fi de puternică presiunea limbii ruse.
„Limba Română”, nr. 5-6 (17-18), 1994, p. 28-33
Comunicare prezentată la sesiunea ştiinţifică
„Limba română şi varietăţile ei locale”, Bucureşti, 31 octombrie 1994
1 T. Teaha, Aspecte ale graiului românesc din sudul Dunării // „Omagiu Rosetti”, EA, 1965, p. 895-898; V. Nestorescu şi M. Petrişor, Graiul românilor din Bregovo (reg. Vidin, Bulgaria), Craiova, 1969 (litografiat); A. Hartular, Graiuri româneşti în medii alogene // Tratat de dialectologie românească (coord. V. Rusu), Craiova, Scrisul românesc, 1984 (mai departe: Tratat).
2 Radu Flora, Graiurile româneşti din Banatul iugoslav // FD, 1, 1958, p. 123-141 (cu 5 hărţi); idem, Rumunski banatski govori u zvetlu lingvističke geografije (Les parlers roumains du Banat à la lumiére de la géographie linguistique), Belgrad, 1969.
3 Rodica Bogza Irimie, Sistemul supranumelor la românii din Ungaria, Budapesta, Editura Didactică, 1979; Ana Borbély, Cercetări asupra graiurilor româneşti din Ungaria, Budapesta, 1990; Victor Iancu, Cum vorbesc românii din Ungaria, Compress, 1994.
4 Gr. Brâncuş, Despre limba unei gazete româneşti editate peste hotare // „Omagiu Iordan”, 1958, p. 113-118; Edith Iarovici, Unele aspecte ale influenţei limbii engleze asupra limbii românilor din S.U.A., AUB, XVI, 1967, p. 223-239; Anca Belchiţă Hartular, American langue mixte or langue mélangee, RRL, 1975, p. 459-460.
5 Cf. Al. Rosetti, Langue mixte et mélange de langues // „Acta linguistica”, V, 1945-1946, Copenhague, p. 79 ş.a.
6 Carlo Tagliavini, Originile limbilor neolatine. Introducere în filologia romanică, versiune românească îngrijită şi coordonată de Al. Niculescu, Bucureşti, 1977, p. 289.