Proiectul prozastic al lui Alecu Russo: pledoarie ideologică și intenționalitate artistică

Configurat într-o perioadă cultural-literară și socială de proporții renascentiste, genul epic românesc din prima jumătate a secolului al XIX-lea nu se constituie nici pe departe într-un tablou omogen. În virtutea noilor imperative artistice și a firescului impuls recuperator, domeniul întrunește o impresionantă varietate tematică și formală, impusă prin efortul scriitorilor pașoptiști Constantin Negruzzi, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu ș.a., a căror finalitate comună consta în edificarea spațiului literar autohton, caracterizat printr-o explicabilă precaritate și incoerență. În această conjunctură literară, proiectul prozastic al lui Alecu Russo se distinge printr-o evidentă individualitate artistică. Evaluându-i formula stilistică, Tudor Vianu îl include, alături de Ion Heliade-Rădulescu și Nicolae Bălcescu, în categoria scriitorilor retorici. În acest sens, redutabilul critic literar constată că „oricât de deosebite ar fi temperamentele lor individuale, coincid prin acea tendință activă, practică și militantă a scrisului lor, menită să cucerească pentru poporul român și pentru statul în formare bazele unei vieți noi de libertăți naționale și de sporită conștiință de sine” [4, p. 27].

Angajat în elaborarea operelor epice la puțin timp după revenirea din străinătate în țară, Alecu Russo își definește un sistem de valori propriu, asumat cu demnitatea și temeritatea militantului care s-a autointitulat „ostaș al propășirii”, confirmând pe tot parcursul biografiei sale scriitoricești că o literatură constituie reflexul identității naționale, conceptul fiind exprimat în deschiderea prozei de călătorie Piatra Teiului, subintitulată Legendă. Fragment dintr-o călătorie în munții Moldovei, cu care debutează în anul 1840. Animat de imperativele formulate de Mihail Kogălniceanu în Introducție (la „Dacia Literară”) și adresate colegilor săi de generație, tânărul prozator expune pasional (cu evidente aluzii la unele compuneri epice ale lui Vasile Alecsandri și Costache Negruzzi) un eventual program de elaborare a literaturii naționale, care, în viziunea sa, poate fi edificată doar axându-se pe realitățile autohtone: „Ce-mi pasă mie, moldovan ruginit, de scenele voastre din Italia, de serile voastre pariziene, de amintirile voastre din străinătate, de fantomele voastre nemțești, de comediile voastre imitate și de povestirile voastre traduse și adaptate! Zugrăviți-mi, mai curând, o icoană din țară, povestiți-mi o scenă de la noi, pipărată ori plină de poezie, o mică scenă improvizată, căci bunul și răul, simplul și emfaticul, adevărul și ridicolul se întâlnesc la fiecare pas. O să găsiți în nevinovatele credințe populare oricâtă fantezie voiți, iar în năravurile amestecate ale claselor de sus stofă destulă. Și în loc să-mi plimbați prin Iași un personagiu de-al lui Balzac, care s-ar îneca în glodul de la noi, dați mai bine eroului vostru o giubea largă, un anteriu din vremurile cele vechi și bune, în vorbire o lăudăroșie naivă, în felul de a se purta o asprime firească și puneți în juru-i viața orientală alcătuită din despotism casnic și din trai patriarhal. Apoi, pe un divan, ori în căruță de poștă, ori în rădvan, dacă-i dă mâna, faceți-l pe acest moldovan să lucreze, faceți-l să se miște prin țara lui. Imitația necugetată ne strică mintea și inima și încet-încet va ruina și patriotismul – dacă este patriotism! Imitația, care ne face să disprețuim ce e național și pământul nostru, ne încarcă creierul de idei cu neputință de pus în legătură cu lucrurile vieții zilnice (s.n. – M.A.)” [2, p. 35].

Narator subiectiv, memorialist prin excelență, Alecu Russo își structurează discursul în virtutea ideilor, emoțiilor, amintirilor sale – „cele mai depărtate aduceri-aminte, aducerile-aminte ale tinereții și ale copilăriei”. Creația sa, întreținută de un pregnant sentiment romantic, reunește compoziții neuniforme, secționate, enunțuri spontane și prolifice, alternând în același context diverse formule epice (descriptive, lirice, narative, jurnaliere, eseistice etc.) – toate reverberații ale unei receptivități și sensibilități accentuate. Prozatorul își propune să-și sincronizeze ideile cu emoțiile, să solidifice ocurențele ideatice și sentimentale într-un demers unitar, cum procedează în fragmentul extras din Studie moldovană, unde relevă, prin prisma unui paseism pregnant, condiția dramatică a congenerilor săi, elaborând la această temă un excelent eseu: „Suntem de ieri, putem încă să ne rememorăm câteva din obiceiurele copilăriei noastre... adivărat că am fost copii amfibii (în doi peri), ne-am născut în Moldova și am supt străinătatea, capul ni-i cap de neamț, de franțuz, dar inima ne-a rămas tot de moldovan; avem o datorie firească de a arunca câteva flori pe mormântul grabnic a părintelui nostru trecut; va veni vremea, dacă n-a și sosit, în care și noi, tinerii de la 1835, tinerii și bonjuriștii suri de astăzi, vom fi chemați bărbărie, vom fi giudecați nu după ceea ce am făcut, dar după ceea ce ar fi trebuit să facem, vom fi osândiți nu după greutatea vremilor, dar după patima nădejdilor partizilor și a opiniei mulțimii, opiniei, armă nouă, ca și cuvântul cu care am îngropat părinții noștri, și care la rândul nostru are să ne dizgrume...! Noi, încale, ne măgulim că am prefăcut Moldova în 16 ani... așa... încât mii de ani n-a prefaci-o” [2, p. 105].

Impregnată cu idei, această țesătură epică inedită în epocă face dovada unui deziderat urmat cu fidelitate. Demersu-i, ancorat deopotrivă în universul interior și în realitățile exterioare, neuniform ca organizare (în comparație cu narațiunea structurată, gen Negruzzi), este totuși articulat în planul percepției și al opticii autorului în raport cu cele evocate: toate sunt reflectate în perspectiva unei intense trăiri afective, a unui flux rememorativ, ceea ce și imprimă textelor coeziune internă și fluiditate. Expus într-o manieră confesivă și întrunind diverse senzații (vizuale, auditive, olfactive), compus din secvențe întrerupte de pauze psihologice, tabloul rustic din Amintiri este amalgamat de un lirism dens și exuberant, pigmentat cu tonuri impresioniste – efecte ale revelațiilor și ale trăirilor emotive, de care este copleșită instanța textuală în operația de reconstituire a vârstei paradisiace și a efigiei sale de copil hipersensibil: „Cât de dulci sunt amintirile bătăilor de inimă, cât de învăpăioase sărutările tinereții înflorite... însă nu desfătează inima, nu descântă durerile lumei, nu mângâie de înșelăciunile vieții ca dulcele soare al copilăriei, alinit prin depărtare, ca soarele ce se vede prin o ceață subțire. Dar serile satului meu, când luna se rădică asupra părului, și cumpăna fântânei se părea un cocostârc cu pliscul întins... ce sări senine! Într-amurgul se apropia cârdurile, aducând miroasele câmpurilor cu ele, turmele de oi zbierând cu ciobanii fluierând; focurile se aprindea dinaintea caselor; fumul stuhului se împrăștia în văzduh cu mirosul teilor ce venea de la pădure; moșnegii spunea de turci și de tatari, de moșul Adam cu barba până în brâu, ce ținea plăghiile pe genunchi, de Ileana Cosinzeana, de frații din lună, de lupte și de năvăliri: vedeam în lună chip de om rănit, culcat pe un pat frumos de scoarțe și de lăicere, și sângele bolborosind îi pica alăturea într-un cuibăr spart; iar pe fratele ucigaș, osândit din porunca lui Dumnezeu, până se va umplea cuibărul, a bè sângele nevinovat ce nu încetează a curge de la începutul lumii... Auzeam picătura sângelui; zăream frații amândoi, unul lungit, al doilè cu capul plecat și cu părul zburlit. De atuncea nu m-am uitat la lună vreodată fără a-i vedè” [2, p. 86].

În secvența imediat următoare, autorul schimbă registrul epic, prezentând, într-o formulă stilistică extrem de comprimată și într-un ritm expansiv, o veritabilă legendă a Măriucăi, o nuveletă cu inflexiuni tragice, compusă din elemente variate (descriptive, narative, lirico-sugestive): „Bătrânii spuneau de aceste, fetele și flăcăii vorbeau de Măriuca... Măriuca! șasesprezece ani, față de trandafir și de spumă de lapte, ochi de mură, cămășuică de omăt cu altițioare subțiri, ca o creastă de rândunică, și inimă de lăcrimioară; mult iubită, mult sărutată de un nufăr frumos de pe iaz; ea era drăguliță tot satului... dar nuferii sunt înșelători ca unda mirătoare în care se nasc! Al nostru se duce la moscălie cu făgadă de întoarcere; lăcrimioara se veștezi... părinții o alungară... Un an, doi, trei ani, de sub părul satului, Măriuca se uita la drumul mare bătut de ochii ei; drumul aducea numai dorul; într-o zi, Măriuca clăti din cap ca o frunzuliță vântuită, se culcă la piciorul părului, cu ochii la drum, și adormi pentru totdeauna!...” [2, p. 86].

Variațiile epice se întâlnesc frecvent în proza autorului care dezvăluie coordonatele unei lumi reconstituită prin fluxul rememorativ, sau descoperită, investigată și explicată. Naratorul lui Alecu Russo întreține un viu dialog cu naratarul, căruia îi explică, argumentează și pe care îl problematizează, adresându-i întrebări. Remarcând polifonia acestei opere, Teodor Vârgolici notează: „Cu o dexteritate desăvârșită, modernă, inovatoare în proza românească din prima jumătate a secolului al XIX-lea, Alecu Russo reunește armonios rememorarea lirică și pamfletul, meditația și umorul, descrierile de natură și dialogul, confesiunea și interogația, tonul grav și exuberanța narativă, jurnalul intim și legenda populară, însemnările de călătorie și poemul în proză” [3, p. 10]. În proza de călătorie Piatra Teiului, portretul vestimentar al daco-romanului, călăuza călătorilor prin munții Moldovei de Nord, este extins și ia proporțiile unei imagini generalizate – a întregului popor român. Fragmentul se compune din alternanțe ale elementelor descriptive cu interogații retorice și meditații ale autorului pe tema ignoranței contemporanilor în raport cu valorile populare autentice: „Un chimir lat de piele de căprioară, cuprinzând tot ce este trebuincios munteanului: un cuțit frumos, o lulea, o pungă și un amnar lung legat de cingătoare c-o curălușă ori un lănțujel de fier – strânge în jurul coapselor o cămașă lungă, cu mânici largi, cusută la gât cu arnici felurit colorat și căzând peste ițari groși. O traistă cu merinde i-atârnă de gât, opinci, un baltag și un suman scurt, aruncat în voie pe umăr, îi întregeau îmbrăcămintea. Nu-i asta oare o îmbrăcăminte primitivă, pitorească și îndămânoasă, obiect de mirare pentru rarii călători care ne cercetează? Căci totul e nevinovat, simplu și frumos în poporul acesta incult; el însuși și obiceiurile-i de om primitor și cu inima deschisă, credințele-i și eresurile-i din vremi păgâne amestecate cu tainele creștinismului; viața-i aspră și zbuciumată; bunul lui simț, cu învățăminte cuminți pe care, deși lipsit de învățătură, i-l dau obiceiurile patriarhale; tradițiile din vremuri mai bune și deprinderile-i libere. Nu-i oare rușine ca niște străini să-și fi aruncat mai întâi ochii asupra poporului nostru, pe când ai noștri petrec copiind pe străini și calcă în picioare și nu bagă în seamă o comoară așa de bogată?” [2, p. 48-49].

Evocatoare, reflexivă, interogativă, sentențioasă, proza lui Alecu Russo excelează între beletristic și publicistic, scriitorul relevându-și
predispozițiile pentru meditație și eseu, dar și pentru fertilizarea energică a stilului artistic. În Amintiri, Tudor Vianu îi remarcă „notația delicată și exactă, comparația neașteptată, senzația culeasă din regiunile mai ascunse ale sensibilității (…)”[4, p. 27]. Relieful stilistic neuniform al acestei creații se explică prin faptul că scriitorul și-a ajustat discursul la oscilațiile memoriei sale afective, precum denotă acest fragment din Amintiri: „Vântul primăverei a bătut; peste dealuri, peste văi, peste ani, dorul leagănului mă agiunge; spre codru mi se întorc ochii, și zăresc umbra părului copilăriei mele, care își întinde ramurile ca niște brațe ce își scutură florile pe inima mea, ca o ploiță răcoroasă” [2, p. 85].

Dezinvolt, focalizându-se pe expunerea ideatică și expresia stilistică, scriitorul pașoptist își coagulează demersul încorporând în prozele sale structuri narative autonome, care se intercalează firesc în textul de bază (legendele toponimice în Piatra Teiului și Stânca Corbului, mărturisirea bătrânului boier în Soveja, istoria expusă de părintele Acati etc.). Este ceea ce remarcă Liviu Papadima în afirmația că „proza românească de până la «Junimea» acoperă o arie mai largă decât cea pe care o rezervăm astăzi «scrierilor de ficțiune» și că adesea ea prezintă forme amalgamate sau intermediare în raport cu proza non-ficțională (de tipul narațiunilor istoriografice, de pildă) sau cu proza explozivă, non-narativă (de tipul studiului, al eseului, al dezbaterii, al pledoariei, în general, al textelor de factură descriptivă sau argumentativă)” [1, p. 141-142]. Izvorâtă dintr-un ardent sentiment patriotic, marcată de retorismul unui romantism incipient, creația lui Alecu Russo se pliază exact pe tendințele unui timp literar traversat de incertitudini și imprecizii. Aria tematică, structura formală a compunerilor sale ilustrează ritmul devenirii narațiunii artistice românești. Elogiind trecutul, dar și deschis primenirilor prezentului, „ruginitul modern” (Mihai Cimpoi) își organizează scriitura la modul firesc, sincer, netrucat, conjugând, într-o manieră stilistică excelentă, ideea și emoția.

Referințe bibliografice:

1. Papadima Liviu, Literatură și comunicare. Relația autor-cititor în poza pașoptistă și postpașoptistă, Iași, Polirom, 1999.
2. Russo Alecu, Opere, Ediție îngrijită, studiu introductiv, tabel cronologic, note și comentarii de Teodor Vârgolici, Chișinău, Știința, 2015.
3. Vârgolici Teodor, Portrete și analize literare, București, 100+1 GRAMAR, 2001.
4. Vianu Tudor, Arta prozatorilor români, Chișinău, Hyperion, 1991.