Marile puteri, România şi Basarabia (1917 - 2019)

După Primul Război Mondial a fost organizată Conferinţa păcii, care s-a deschis la Versailles, în ziua de 18 ianuarie 1919. În acel moment, statul naţional unitar român era o realitate, ca urmare a Unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Patria-Mamă în anul 1918. Problema esenţială pentru guvernul român viza recunoaşterea acestei realităţi prin tratate internaţionale. Negocierile au fost îndelungate şi adesea dificile, dar s-au încheiat cu un rezultat pozitiv pentru România.

Prin Tratatul de la Versailles din 28 iunie 1919, Germania se angaja să respecte graniţele politico-statale stabilite la Conferinţa păcii. În ziua de 9 decembrie 1919, România a semnat, la Saint Germain en Laye, Tratatul de pace cu Austria, care recunoştea actul unirii Bucovinei din 28 noiembrie 1918. După lungi discuţii, s-a încheiat Tratatul de pace cu Ungaria, la Trianon, în ziua de 4 iunie 1920, prin care se confirma unirea Transilvaniei cu România.

 În privinţa Basarabiei situaţia a fost complicată de faptul că guvernul bolşevic nu era recunoscut de plan internaţional, iar reprezentanţii săi nu au fost invitaţi la Conferinţa păcii. La Paris şi în preajma Conferinţei se aflau unii diplomaţi ai fostului regim ţarist, dar aceştia nu aveau o calitate oficială. Acest fapt a influenţat desfăşurarea Conferinţei de pace, deoarece Rusia, care participase la război din iulie 1914 până în octombrie 1917, nu a fost prezentă la luarea deciziilor şi nu a semnat tratatele încheiate.

Relaţiile româno-ruse au cunoscut o evoluţie contradictorie în timpul războiului. Din august 1916, România şi Rusia erau state aliate în cadrul Antantei, armatele lor participând împreună la luptele din 1916-1917 împotriva Puterilor Centrale. La 13 ianuarie 1918, guvernul bolşevic a decis întreruperea relaţiilor diplomatice cu România, pe care o considera ostilă noului regim instaurat la Petrograd. Hotărârea Sovietului Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Federative Ruse din acea zi menţiona: „1. Toate relaţiile diplomatice cu România încetează. Legaţia română şi, în general, toţi reprezentanţii autorităţilor române se expulzează pe cea mai scurtă cale dincolo de frontieră; 2. Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică îşi asumă răspunderea de a păstra acest tezaur, pe care îl va preda în mâinile poporului român” [7, p. 16].

Guvernele României apreciau că între cele două state nu exista o stare de război şi au refuzat să dea curs solicitărilor Franţei de a interveni cu armata în sprijinul opoziţiei albgardiste, pentru a răsturna regimul bolşevic. Principala lor preocupare era recunoaşterea de către Rusia sovietică a actului Unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918. De asemenea, apreciau că tezaurul evacuat la Moscova – pe baza unui acord între cele două state, girat de Franţa – era un bun asupra căruia guvernul sovietic nu avea niciun drept şi trebuia restituit integral României [10].

La 28 octombrie 1920, a fost semnat, la Paris, Tratatul prin care Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia recunoşteau unirea Basarabiei cu România. În preambulul tratatului se preciza:

„Considerând că în interesul păcii generale în Europa trebuie asigurată încă de pe acum în Basarabia o suveranitate care să corespundă aspiraţiilor populaţiunii şi să garanteze minorităţilor de rasă, religie sau limbă protecţiunea ce le este datorită;

Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată;

Considerând că populaţia Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România;

Considerând, în sfârşit, că România din propria ei voinţă doreşte să dea garanţii sigure de libertate şi dreptate, fără deosebire de rasă, de religie sau limbă, conform Tratatului semnat la Paris la 9 decembrie 1919, locuitorilor atât din vechiul Regat al României, cât şi din teritoriile de curând transferate,

Au hotărât să încheie tratatul de faţă”. După această argumentare urma decizia: „Art. 1. Înaltele Părţi Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar”. Se preciza că „Înaltele Părţile Contractante vor invita Rusia să adere la Tratatul de faţă de îndată ce va exista un guvern recunoscut de ele” [3, p. 28].

Câteva zile mai târziu, la 1 noiembrie 1920, guvernele Rusiei şi Ucrainei au transmis guvernelor statelor semnatare ale acestui tratat următoarea notă: „Aflând că între Marile Puteri Aliate şi România s-a semnat Tratatul cu privire la alipirea la aceasta din urmă a Basarabiei, guvernele Republicilor Sovietice ale Rusiei şi Ucrainei declară că ele nu pot recunoaşte ca având putere înţelegerea cu privire la Basarabia făcută fără participarea lor şi că ele nu se consideră în niciun fel legate de tratatul încheiat pe această temă de alte guverne” [7, p. 69]. Tratatul de la Paris a fost ratificat de Marea Britanie, Franţa şi Italia, nu şi de Japonia.

Treptat, conducerea sovietică a schimbat tactica în privinţa politicii externe. Dorind să arate că promovează o politică paşnică, guvernul sovietic a acceptat Planul Briand-Kellogg, semnat la Paris în ziua de 27 august 1928, prin care statele semnatare se angajau să rezolve problemele dintre ele exclusiv pe cale paşnică, eliminând războiul din viaţa internaţională. Mai mult, Kremlinul a propus guvernelor din statele vecine Uniunii Sovietice să semneze un protocol privind aplicarea pactului respectiv. România, ca şi celelalte state invitate, a dat curs acestei solicitări şi a semnat, în ziua de 9 februarie 1929, Protocolul de la Moscova.

În ziua de 22 ianuarie 1934, la propunerea lui Nicolae Titulescu, statele Micii Înţelegeri au convenit să stabilească relaţii diplomatice cu Uniunea Sovietică. La 9 iunie 1934, printr-un schimb de scrisori între Titulescu şi Litvinov, cu conţinut identic, s-a anunţat stabilirea de relaţii diplomatice între România şi Uniunea Sovietică. În document se menţiona: „Guvernele ţărilor noastre îşi garantează mutual plinul şi întregul respect al suveranităţii fiecăruia din statele noastre şi abţinerea de la orice imixtiune, directă sau indirectă, în afacerile interne şi în dezvoltarea fiecăreia dintre ele”. Documentul nu prevedea şi integritatea teritorială, care ar fi însemnat recunoaşterea graniţei pe Nistru. Nicolae Titulescu a stăruit să obţină această recunoaştere prin tratative cu omologul său sovietic. După negocieri secrete, Titulescu şi Litvinov au semnat, la 21 iulie 1936, un protocol care cuprindea proiectul tratatului de asistenţă mutuală între România şi Uniunea Sovietică. În document se menţiona: „Guvernul URSS recunoaşte că, în virtutea diferitelor sale obligaţii de asistenţă, trupele sovietice nu vor putea trece niciodată Nistrul fără o cerere formală în acest sens din partea Guvernului regal al României, la fel cum Guvernul regal al României recunoaşte că trupele române nu vor putea trece niciodată Nistrul în URSS fără o cerere formală a Guvernului URSS. La cererea Guvernului regal al României trupele sovietice trebuie să se retragă imediat de pe teritoriul român la Est de Nistru, după cum, la cererea Guvernului URSS, trupele române trebuie să se retragă imediat de pe teritoriul URSS la Vest de Nistru” [8, p. 79]. Faptul că râul Nistru era menţionat de patru ori ca graniţă de stat între România şi URSS l-a determinat pe Titulescu să aprecieze că guvernul de la Kremlin recunoştea unirea Basarabiei cu România.

Maksim Litvinov nu avea mandat din partea guvernului său, drept care a cerut amânarea semnării acestui document. La 29 august a avut loc o remaniere a guvernului Tătărescu, în urma căreia Nicolae Titulescu a fost înlocuit cu Victor Antonescu. Atât preşedintele Consiliului de Miniştri, cât şi noul ministru au declarat că guvernul va promova o politică externă de continuitate. Pe de altă parte, Litvinov îi preciza lui Titulescu, în septembrie 1936, că „actul din 21 iulie 1936 nu mai este valabil între noi, căci considerăm că demiterea Dvs. în împrejurările cunoscute echivalează cu o schimbare a politicii externe” [11, p. 94].

Numele Basarabia avea să fie menţionat peste trei ani, în Pactul de neagresiune între Germania şi Uniunea Sovietică, semnat la 23 august 1939 de cei doi miniştri de externe, Ribbentrop şi Molotov. Acesta avea o anexă secretă prin care cele două state îşi delimitau spaţiul cuprins între Marea Baltică şi Marea Neagră. La articolul 3 se preciza: „În privinţa Europei Sud-Estice, Partea Sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea Germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii” [6, p. 6-7]. Documentul, semnat de cele două state (unul cu regim de extrema stângă, celălalt cu regim de extrema dreaptă), a marcat începutul înţelegerilor între Marile Puteri pe seama integrităţii teritoriale a României.

Peste o săptămână, la 1 septembrie 1939, a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, prin atacarea Poloniei de către Germania, apoi şi de Uniunea Sovietică, la 17 septembrie, care a ocupat teritoriile prevăzute în Pactul Molotov-Ribbentrop. În prima jumătate a anului 1940 a existat o anumită succesiune de evenimente, care sugerează coordonarea politicii Moscovei cu cea a Berlinului. Astfel, la 14 iunie, trupele germane au ocupat Parisul, iar a doua zi armata sovietică a intrat în teritoriile ţărilor Baltice, pe care URSS le-au anexat. La 22 iunie, Franţa a capitulat, iar la 23 iunie, Molotov l-a informat pe von Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, că a decis să rezolve problema Basarabiei, precizând că Uniunea Sovietică dorea să soluţioneze problema pe cale paşnică, dar România nu a răspuns la această ofertă. Ministrul de externe sovietic a ţinut să precizeze că dacă România nu va accepta soluţionarea pe cale paşnică a acestei probleme teritoriale, „Uniunea Sovietică o va rezolva prin forţa armată” [6, p. 315-316]. Totodată, a menţionat că revendicările sovietice se extindeau şi asupra Bucovinei, locuită de populaţie ucraineană. Răspunsul lui Ribbentrop a venit la 25 iunie: „1. Germania este fidelă acordurilor de la Moscova. Ea este deci dezinteresată de problema Basarabiei; 2. Pretenţia guvernului sovietic asupra Bucovinei este o noutate. Bucovina a fost mai înainte provincia Coroanei austriece; 3. În restul teritoriului român, Germania are puternice interese economice. Acestea cuprind atât zonele petrolifere, cât şi pământul agrar. Germania este interesată, aşa cum am explicat în repetate rânduri guvernului sovietic, ca aceste regiuni să nu devină teatru de război” [6, p. 528]. Ca urmare a acestei obiecţii germane, sovieticii au acceptat să-şi limiteze pretenţiile la partea de nord a Bucovinei, incluzând oraşul Cernăuţi.

La 26 iunie, după ora 22, Molotov i-a înmânat lui Gheorghe Davidescu, ministrului României la Moscova, o notă în care se menţiona: „Guvernul URSS propune Guvernului regal al României: Să înapoieze Basarabia către Uniunea Sovietică; Să transmită Uniunii Sovietice partea de Nord a Bucovinei, cu frontierele potrivit hărţii alăturate”. Guvernul sovietic aştepta răspunsul „în decursul zilei de 27 iunie curent” [12]. După primirea notei ultimative, Carol al II-lea a convocat Consiliul de Coroană, care s-a desfăşurat în ziua de 27 iunie. Punctele de vedere au fost împărţite, iar Guvernul român a transmis la Moscova că „este gata să procedeze imediat şi în spiritul cel mai larg la discuţiune amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la Guvernul sovietic. În consecinţă, Guvernul român cere Guvernului sovietic să binevoiască a indica locul şi data ce doreşte să fixeze în acest scop”.

Nemulţumit de răspuns, Molotov a înmânat lui Davidescu, în noaptea de  27/28 iunie (după ora 1.30), o nouă notă ultimativă în care se cerea Guvernului român: „1. În decurs de patru zile, începând de la ora 14, după ora Moscovei, la 28 iunie, să evacueze teritoriul Basarabiei şi partea de Nord a Bucovinei de trupele româneşti; 2. Trupele sovietice în acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de Nord a Bucovinei; 3. În decursul zilei de 28 iunie trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Albă”. Răspunsul era aşteptat „nu mai târziu de 28 iunie ora 12 (ora Moscovei)”. Guvernul român a declarat că „se vede nevoit” să satisfacă cererile sovietice.

A început astfel prăbuşirea statului naţional unitar român făurit în 1918. În urma acordului (dictat de Germania şi Italia, la Viena) în ziua de 30 august 1940, partea de nord-est a Transilvaniei a fost ocupată de Ungaria. La cererea lui Hitler, Guvernul român a fost nevoit să cedeze Bulgariei partea de sud a Dobrogei (Cadrilaterul), acordul fiind semnat în ziua de 7 septembrie 1940 la Craiova. Astfel, prin forţă şi dictat, România Întregită a fost sfărâmată prin voinţa celor trei Mari Puteri totalitare.

Din vara 1940 în faţa poporului român s-a ridicat problema fundamentală a existenţei sale şi anume refacerea graniţelor statale etnice. Pentru atingerea acestui obiectiv, generalul Ion Antonescu a decis ca România să se alăture Germaniei, la 22 iunie 1941, în războiul împotriva Uniunii Sovietice în vederea restabilirii graniţei de est şi nord-est prin recuperarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. În fond, la 22 iunie 1941, România replica faţă de agresiunea sovietică din iunie 1940. A afirmat-o cu claritate Grigore Gafencu în discuţia cu Molotov din 24 iunie 1941. Cităm din Jurnalul său: „La ora două primesc telefon de la Kremlin. Molotov doreşte să mă vadă [...] Molotov vine spre mine. Pare obosit. Îmi întinde mâna cu un gest simplu, liniştit. Îmi vorbeşte apoi pe un ton domol, cu îndurerare, uneori aproape cu blândeţe.

– Aş vrea să ştiu, domnule ministru, care e situaţia dintre noi. Trăiam, până ieri, în pace. Azi, trupele dvs. sprijină atacul banditesc al nemţilor împotriva noastră. Aş vrea să ştiu dacă îmi puteţi da o lămurire.

– Domnule vicepreşedinte, nu am primit nici o informaţie şi nicio instrucţie. Îmi închipuiam că Legaţia dvs. de la Bucureşti a trebuit să vă dea lămuririle cuvenite.

– Legaţia noastră nu cunoaşte decât faptele: participarea dvs. la agresiunea împotriva noastră. Din partea guvernului român, nu am primit nicio înştiinţare, nicio cerere, nicio declaraţie de război.

– În cazul acesta, trebuie să ne lămurim despre faptele pe care le cunoaştem. Aceste fapte implică o ruptură a legăturilor diplomatice dintre ţările noastre. Sunt convins că membrii Legaţiei sovietice din Bucureşti vor primi toate înlesnirile pentru a părăsi România. La rândul nostru, v-am fi recunoscători dacă aţi da dispoziţiile cuvenite pentru ca să ni se remită paşapoartele. [...] 

După câteva clipe de tăcere, se hotărăşte să-mi spună următoarele:

– România nu avea dreptul să rupă pacea cu URSS. Ştia că după reluarea Basarabiei, nu mai avea nicio pretenţie împotriva ei. Am declarat în mai multe rânduri, în termeni categorici, că doream o Românie paşnică şi independentă. Voinţa noastră, pe care am dovedit-o prin fapte, era să întărim raporturile dintre noi. Când Germania v-a dat aşa-zisa garanţie, am protestat împotriva acestei garanţii, fiindcă presimţeam că e menită să tulbure raporturile dintre URSS şi România. Această garanţie însemna sfârşitul independenţei dumneavoastră. Aţi intrat sub dependenţa Germaniei. [...] Răspund că nu se cade, în aceste clipe şi în aceste împrejurări, să intru într-o discuţie de politică generală. [...] Să-mi fie îngăduit să-mi exprim părerea de rău că prin politica ei din ultimul timp, URSS nu a făcut nimic pentru a împiedica, între ţările noastre, durerosul deznodământ de azi. Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin care ni s-a cerut nu numai Basarabia, dar şi Bucovina şi un colţ din vechea Moldovă, prin încălcările teritoriului nostru, care au urmat de atunci, prin actele de forţă care au intervenit pe Dunăre – chiar în timpul negocierilor pentru stabilirea liniei de demarcaţie – Uniunea Sovietică a distrus în România orice sentiment de încredere şi de siguranţă şi a trezit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa statului român este în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în altă parte. Nu am fi avut nevoie de acest sprijin şi nu l-am fi căutat dacă nu am fi fost loviţi şi dacă nu ne-am fi simţit ameninţaţi. Îmi îngădui să amintesc aceste fapte, fiindcă am avut prilejul, ca ministru de externe al ţării mele, să atrag, în mai multe rânduri, prin discursuri şi declaraţii publice, atenţia guvernului sovietic, faţă de care am urmat totdeauna o politică leală de pace şi bună vecinătate, că o Românie independentă în cuprinsul hotarelor ei neatinse este o chezăşie de siguranţă pentru URSS, ca şi pentru toate celelalte state vecine. Lovitura cea dintâi, care a zdruncinat temeliile unei asemenea Românii, chezăşie de siguranţă şi de pace, acoperire firească şi atât de folositoare unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată, din nenorocire, de guvernul sovietic. Urmările acestei nenorociri, pe care le deplângem astăzi, mă mâhnesc cu atât mai mult cu cât poporul român nu a dus niciodată, până azi, război cu poporul rus, şi nu sunt simţăminte duşmănoase între cele două neamuri.

Molotov a ascultat în tăcere traducerea interpretului. Apoi, cu aceeaşi linişte, cu acelaşi glas potolit, puţin mai apăsat doar şi căutând în mai multe rânduri privirea mea, a răspuns:

– În ce priveşte Basarabia, am părerea mea. Dacă aţi fi vrut, am fi putut găsi, din vreme, o înţelegere cu privire la ea, care ne-ar fi scutit de multe neplăceri. Azi însă, problema e alta. Vă gândiţi la teritorii. Şi nu vă daţi seama că sunt în joc independenţa şi însăşi fiinţa dvs. de stat. Noi nu v-am pus niciodată independenţa în primejdie. Dimpotrivă. Am luptat odată pentru ea¹. Ne datoraţi existenţa statului român liber. De atunci, până în zilele de azi, cele din urmă, v-am asigurat necontenit că suntem hotărâţi să vă respectăm ţara şi neatârnarea. Totuşi, v-aţi supus nemţilor. V-aţi alăturat atacului lor banditesc. Vă veţi căi. Germania a dovedit cu prisosinţă cât îi pasă de fiinţa şi de voinţa statelor mici. Chiar în cazul unei victorii germane, sunteţi pierduţi. România e în primejdie de a nu mai fi. Apoi, sculându-se de pe scaun, se îndreptă spre mine, cu mâna întinsă, se înclină uşor, foarte simplu, şi, trebuie să mărturisesc, mişcător” [4, p. 152-153].

După lupte grele, la 25 iulie 1941, Basarabia şi nordul Bucovinei au fost reintegrate în statul român, cu preţul jertfei a 24 396 ostaşi (morţi, răniţi şi dispăruţi) [2, p. 327-328]. Cele două provincii istorice – Basarabia şi Bucovina – au fost organizate sub forma unor guvernorate, beneficiind de o largă autonomie. Prin decretul din 19 august 1941, regiunea dintre Nistru şi Bug (Transnistria) a fost pusă sub administraţie civilă românească, fără a fi anexată la statul român.

La solicitarea lui Hitler, generalul (devenit la 21 august 1941 mareşal) Antonescu a acceptat continuarea războiului în Est, pentru înfrângerea Uniunii Sovietice. Ca urmare a alianţei cu Germania, România a ajuns în stare de război cu Marea Britanie (decembrie 1941) şi SUA (iunie 1942), care au constituit, împreună cu Uniunea Sovietică, Coaliţia Naţiunilor Unite. Evoluţia războiului din Est, iniţial favorabilă, a cunoscut o cotitură după înfrângerea de la Stalingrad (februarie 1943).

În acest context, atât opoziţia, cât şi guvernul de la Bucureşti au început negocieri secrete pentru încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite. Aceste tratative nu au condus la un rezultat pozitiv, deoarece SUA, Marea Britanie şi URSS au decis să acţioneze în comun, impunând Germaniei şi aliaţilor ei (inclusiv României), capitularea necondiţionată. Marea Britanie şi SUA au acceptat pretenţiile sovietice privind stabilirea graniţei cu România pe râul Prut, recunoscând astfel valabilitatea Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, precum şi a notelor ultimative sovietice din 26 şi 28 iunie 1940.

În martie 1944, trupele sovietice au intrat pe teritoriul României, ocupând Basarabia, Bucovina şi nordului Moldovei. La 14 aprilie, URSS – de comun acord cu SUA şi Marea Britanie – a transmis condiţiile de armistiţiu cu România: „1. Ruptura cu germanii şi lupta comună a trupelor române şi a trupelor Aliate, inclusiv Armata Roşie, împotriva germanilor, pentru restabilirea independenţei şi suveranităţii României; 2. Restabilirea frontierei româno-sovietice de după tratatul din 1940; 3. Repararea pagubelor provocate Uniunii Sovietice prin operaţiunile militare şi prin ocuparea teritoriilor sovietice de către România; 4. Înapoierea tuturor prizonierilor de război sovietici şi Aliaţi, cât şi a internaţilor” [3, p. 594]. În document se folosea, pentru prima dată cuvântul „tratat”, prin care se desemna ocuparea Basarabiei şi nordului Bucovinei. Evident, era un fals istoric grosolan. Mareşalul Antonescu nu a acceptat aceste condiţii, sperând într-un rezultat pozitiv la negocierile sovieto-române de la Stockholm.

Ofensiva sovietică pe frontul Iaşi-Chişinău, declanşată la 20 august 1944 şi ruperea frontului româno-german au determinat opoziţia să acţioneze energic. Prin actul de la 23 august 1944, mareşalul Ion Antonescu a fost înlăturat de la conducerea statului, iar România a ieşit din războiul purtat împreună cu Germania şi s-a alăturat coaliţiei Naţiunilor Unite. În Proclamaţia către români, Regele Mihai anunţa: „România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile ne-au garantat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne” [9]. În realitate, nu se ajunsese la niciun acord privind armistiţiul, iar Naţiunile Unite nu garantaseră independenţa şi suveranitatea României. În timp ce militarii români se desprindeau din frontul comun cu germanii, sovieticii îi tratau ca inamici. După 23 august şi până la încheierea armistiţiului, circa 150 000 de ostaşi români au fost luaţi prizonieri de sovietici, adică de cei pe care regele îi îndemnase pe români să-i primească „cu încredere”.

Convenţia de armistiţiu, semnată abia la 12 septembrie 1944, prevedea: „Se stabileşte frontiera de stat între Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice şi România, stabilită prin convenţiunea sovieto-română din 28 iunie 1940” [5]. Nu mai era vorba despre un „tratat”, ci de o „convenţiune”, dar şi aceasta era un fals grosolan, deoarece la 28 iunie 1940 nu a fost „stabilită” nicio frontieră între România şi URSS, ci a fost transmisă cea de-a doua notă ultimativă sovietică, prin care guvernul român era somat ca în decurs de patru zile să evacueze teritoriul Basarabiei şi nordului Bucovinei de trupele româneşti, urmând ca în acelaşi interval de timp aceste teritorii să fie ocupate de armatele sovietice. Ca urmare, la 28 iunie 1940, guvernul român a comunicat că „se vede silit” să satisfacă cererile sovietice.

În textul Convenţiei de armistiţiu se menţiona că documentul era semnat de reprezentanţii guvernului României pe de o parte şi de „reprezentantul Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), mareşalul Uniunii Sovietice R. I. Malinovski, autorizat pentru aceasta de către guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte”. Aşadar, guvernele celor două mari democraţii occidentale, care cunoşteau perfect condiţiile în care România a fost nevoită să cedeze o parte a teritoriului său în iunie 1940 şi care prin conducătorii lor – Winston Churchill şi Franklin Delano Roosevelt – declaraseră că nu recunosc nicio modificare teritorială survenită după 1 septembrie 1939 (declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial), ştergeau cu buretele propriile poziţii, plasându-se la remorca lui I. V. Stalin.

În fond, Convenţia de armistiţiu nu era una obişnuită, care să consemneze încetarea stării de război între taberele aflate în conflict, ci stabilea ocuparea statului român de către armata şi autorităţile sovietice. Erau incluse prevederi care stipulau noul statut internaţional al României. Cităm, cu titlu de exemplu, articolul 16, prin care se instituia cenzura totală nu numai asupra presei, dar şi a spectacolelor de teatru şi film: „Tipărirea, importul sau răspândirea în România a publicaţiilor periodice şi neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru şi a filmelor, funcţionarea staţiunilor TFF [Telefonul Fără Fir], Poştă, Telegraf şi Telefon vor fi executate în acord cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic)”. Anexa la acest articol introduce o prevedere agravantă, prin care României îi era interzisă o politică externă proprie: „Guvernul român se obligă ca transmiterile fără fir, corespondenţa telegrafică şi poştală, corespondenţa cifrată şi prin curier, precum şi comunicările telefonice cu ţările străine, ale Ambasadelor, Legaţiilor şi Consulatelor, aflate în România, să fie dirijate potrivit modului stabilit de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic)”.

Tratatul de pace din 10 februarie 1947, semnat de România pe de o parte şi Puterile Aliate şi Asociate de cealaltă parte, relua, într-o formă puţin modificată, textul Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944. Articolul 1 din acest tratat prevedea: „Frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”. Acum nu mai era nici „tratat”, nici „convenţie”, ci „acord”, dar la fel de fals ca şi cele anterioare.

Deşi războiul „cald” se încheiase de aproape doi ani, iar „războiul rece” începuse deja, liderii SUA şi Marii Britanii continuau să cauţioneze un fals istoric, pentru a-i face pe plac lui I. V. Stalin. Prin documente oficiale, marile democraţii occidentale – în care românii îşi puseseră mari speranţe – recunoşteau nu numai înţelegerea dintre Hitler şi Stalin, materializată în pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 (care se referea la Basarabia), ci şi în notele ultimative sovietice din iunie 1940, care priveau Basarabia, precum şi nordul Bucovinei. Astfel, cele două teritorii româneşti, precum şi ţinutul Herţa rămâneau sub ocupaţia URSS. În 1948, Uniunea Sovietică a ocupat şi Insula Şerpilor, fără ca marile democraţii occidentale să aibă vreo reacţie, deoarece – cu acordul lor – România se afla în zona de influenţă (ocupaţie) sovietică.

Pe lângă impunerea regimului stalinist, guvernanţii de la Moscova au procedat la divizarea teritoriilor româneşti ocupate, atribuind Ucrainei nordul şi sudul Basarabiei, nordul Bucovinei şi Insula Şerpilor. Pe de altă parte, în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost inclusă o parte a teritoriului de dincolo de Nistru, numită Transnistria.

Această situaţie s-a menţinut până în august 1991, când s-a înregistrat – ca să-l parafrazăm pe Alexandru Creţeanu – „ocazia pierdută”². Uniunea Sovietică a sucombat, iar liderii politici din Bucovina, Basarabia şi România ar fi putut încerca reunirea teritoriilor anexate în 1940. Dar ei nici măcar nu au pus această problemă. La 27 august 1991, Parlamentul întrunit  la Chişinău a adoptat Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, care s-a eliberat astfel de sub ocupaţia sovietică. Guvernul de la Bucureşti a recunoscut imediat independenţa acesteia, precum şi a Ucrainei, anunţând stabilirea de relaţii diplomatice cu aceste state.

Atât liderii de la Chişinău, cât şi cei din Bucureşti au aşteptat în vara anului 1991 un „semn” din partea marilor puteri, ca şi cum acestea ar fi trebuit să stabilească modul în care să acţioneze românii. În realitate, niciuna dintre acestea nu au avut pe agenda proprie problema unirii Republicii Moldova cu România. Este de semnalat totuşi că Senatul SUA a adoptat, la 28 iunie 1991, o Rezoluţie prin care hotăra ca administraţia americană „să susţină încercarea de revenire a Moldovei la România” [1, p. 261]. Numai că la Bucureşti şi la Chişinău nu s-a înregistrat o asemenea „încercare”.

O comparaţie între situaţia din 1918 şi cea din 1991 poate oferi o imagine asupra celor două generaţii de lideri politici. Documentele arată limpede că unirea Basarabiei s-a realizat într-un context intern şi internaţional extrem de dificil. La 2/15 decembrie 1917, Sfatul Ţării a proclamat Republica Democratică Moldovenească, stat autonom, egal cu celelalte state din cadrul Republicii Democratice Federative Ruse. La sfârşitul lunii decembrie 1917 şi începutul anului 1918, Basarabia se afla într-o situaţie complicată, ca urmare a faptului că militarii ruşi, care părăseau frontul din Moldova, trecând Prutul, recurgeau la acte de jaf şi violenţă împotriva populaţiei locale şi chiar la omoruri. Pe de altă parte, în sudul Ucrainei s-au constituit grupări bolşevice înarmate, care urmăreau să cucerească puterea politică în Basarabia. La rândul său, Rada naţionalistă de la Kiev declara că Basarabia făcea parte din Ucraina și urmărea să o anexeze.

Neavând o forţă militară care să asigure ordinea, viaţa şi bunurile locuitorilor, Sfatul Ţării a cerut sprijinul guvernului de la Iaşi. În acel moment, decembrie 1917-ianuarie 1918, România se afla într-o situaţie dramatică: două treimi din teritoriul său era ocupat încă din decembrie 1916 de Puterile Centrale; cei aproximativ un milion de militari ruşi care abandonau frontul, ca urmare a ieşirii Rusiei din război, reprezentau un adevărat pericol pentru viaţa şi avutul cetăţenilor, fapt ce a determinat guvernul român să le impună părăsirea Moldovei, unii dintre aceştia refuzând şi opunând rezistenţă; conducerea Rusiei, în frunte cu V. I. Lenin şi Leon Troţki, puseseră la cale extinderea revoluţiei bolşevice în România şi chiar a trimis la Iaşi un comando cu misiunea de a-i asasina pe regele Ferdinand I, Ion I. C. Brătianu şi pe alţi lideri politici (complotul a fost descoperit în ultimul moment de oficialităţile române); Germania şi Austro-Ungaria cereau insistent încheierea păcii separate, care însemna, de fapt, o capitulare etc.

Cu toate aceste condiţii dramatice, regele, guvernul şi comandanţii militari au dat dovadă de o largă viziune istorică şi de un autentic patriotism, asumându-şi misiunea şi riscul de a da curs solicitărilor venite de la Chişinău. La 7 ianuarie 1918 trupele române conduse de generalul Ernest Broşteanu au trecut Prutul, punându-se la dispoziţia Sfatului Ţării. Considerând că Basarabia aparţinea Rusiei, guvernul bolşevic a rupt relaţiile diplomatice cu România la 13 ianuarie 1918. Militarii români au instaurat, cu preţul jertfei lor, ordinea publică în Basarabia. În această luptă au fost ucişi 3 ofiţeri şi 300 ostaşi, iar 12 ofiţeri şi 309 soldaţi români au fost răniţi. La mijlocul lunii februarie, grupările bolşevice au fost silite să se predea sau să se retragă dincolo de Nistru. În ziua de 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România, punând capăt celor 106 ani de stăpânire rusească. Atunci românii au avut în fruntea lor patrioţi curajoşi, precum Fedinand I, Ion I. C. Brătianu, Alexandru Marghiloman, Ion Inculeţ, Pan Halippa, Ion Pelivan, Daniel Ciugureanu etc.

La 27 august 1991, entuziaştii participanţi la Marea Adunare Naţională au aclamat independenţa Republicii Moldova, nerealizând că, prin acest act, era anulată decizia Sfatului Ţării din 27 martie 1918. Nimeni nu a cerut măcar integritatea Basarabiei prin reunirea teritoriilor din sudul şi din nordul acesteia, oferite Ucrainei de conducerea sovietică. Ulterior, unii lideri basarabeni aveau să relateze că au discutat cu conducerea de la Bucureşti problema unirii, dar nu au fost încurajaţi în demersul lor. Esenţial este, pentru istorie, că ei nu au avut curajul să declare public şi să propună unirea Republicii Moldova cu România.

La rândul lor, oficialii de la Bucureşti nu au avut nici măcar o singură luare de poziţie oficială în favoarea unirii Basarabiei cu România. În august 1991, prin decizia de recunoaştere a independenţei Ucrainei şi Moldovei, regimul de la Bucureşti nu a ţinut seama de hotărârile de unire din 1918 adoptate la Chişinău şi Cernăuţi. Preşedintele şi prim-ministrul aveau să explice că nu aveau acordul marilor puteri pentru a susţine unirea Basarabiei şi nordului Bucovinei cu România, dar, de fapt, ei nici nu au întreprins vreun demers în acest sens.

Dacă ar fi citit cartea de istorie, atât liderii politici din Basarabia şi nordul Bucovinei, cât şi cei din România, ar fi ştiut că generaţia de la 1918 nu a avut nici sprijinul, nici acordul marilor puteri, ci şi-au asumat singuri răspunderea, dând dovadă de iniţiativă şi determinare. Marea masă a populaţiei, stimulată de preoţi şi învăţători, a susţinut cu fermitate unirea Basarabiei cu România. În 1991, singura dorinţă a basarabenilor a fost să scape de sub dominaţia sovietică.

În anii următori, guvernele de la Bucureşti au avut alte priorităţi: ruperea de vechiul sistem (Tratatul de la Varşovia, CAER) şi obţinerea integrării în NATO şi UE. Ele au acceptat toate condiţiile impuse de liderii de la Washington şi Bruxelles, între care încheierea unor tratate de bază cu vecinii. Ca urmare, în 1997 preşedintele României a semnat un tratat cu preşedintele Ucrainei prin care se recunoşteau graniţele existente, adică anexarea Bucovinei, sudului şi nordului Basarabiei, precum şi a Insulei Şerpilor de către Ucraina.

Liderii de la Chişinău au fost preocupaţi de conservarea puterii proprii, de „întărirea statalităţii Republicii Moldova”. Este semnificativ faptul că în campania pentru alegerile parlamentare din februarie 2019, niciun partid nu s-a prezentat cu un program în care să susțină necesitatea unirii Republicii Moldova cu România. Relaţiile Republicii Moldova cu România au cunoscut o evoluţie sinuoasă, optimiştii sperând că cele două state independente se vor „regăsi” în Uniunea Europeană.

Se cuvine menţionat faptul că Uniunea Sovietică şi apoi Federaţia Rusă au denunţat Pactul Molotov-Ribbentrop, nu însă şi articolul 1 din Tratatul de pace din 10 februarie 1947, după cum nici SUA, Marea Britanie, Australia, Bielorusia, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zeelandă, Ucraina şi Republica Sud-Africană, „state aflate în război cu România” (după cum se menţionează în preambulul acestuia) nu au făcut-o. La rândul său, Ucraina, care este beneficiara pactului Molotov-Ribbentrop, nu numai că nu a fost obligată să înapoieze teritoriile româneşti, dar este „curtată” de Uniunea Europeană şi de NATO. Guvernele de la Bucureşti, urmând politica trasată de SUA, susţin orientarea euro-atlantică a Ucrainei, pe care o consideră prietenă, nepunându-şi măcar problema apărării românilor din această ţară, supuşi unui agresiv program de deznaţionalizare.

Din acest excurs istoric rezultă limpede că Marile Puteri, indiferent dacă aveau regimuri dictatoriale (Uniunea Sovietică, Germania) sau democratice (SUA, Marea Britanie, Franţa) şi-au urmărit întotdeauna propriile interese. Ca urmare, ocuparea Basarabiei s-a realizat cu complicitatea Marilor Puteri, iar speranţa celor care cred că unirea se va înfăptui cu sprijinul acestora este o gravă iluzie.

Referințe bibliografice:

1. Anghel Ion M., Poziţia României faţă de Basarabia – scurte consideraţii, în Politica externă şi diplomaţia României pe parcursul unui secol de la înfăptuirea României Mari. Vol. I, București, 2018.
2. Armata română în al Doilea Război Mondial. Eliberarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei (22 iunie-26 iulie 1941). Coordonatori col. dr. Alesandru Duţu şi conf. univ. dr. Mihai Retegan, Bucureşti, 1996.
3. Documente privind istoria României între anii 1918-1944. Coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, 1995.
4. Gafencu Grigore, Jurnal. Iunie 1940-iulie 1942. Ediţie Ion Ardeleanu şi Vasile Arimia, Bucureşti, 1994.
5. „Monitorul oficial” din 22 septembrie 1944.
6. Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia, Chişinău, 1991.
7. Relaţiile româno-sovietice. Documente, Vol. I. 1917-1934. Redactor responsabil al ediţiei române Dumitru Preda, Bucureşti, 1999.
8. Relaţiile româno-sovietice. Documente, Vol. II. 1935-1941. Responsabil volum Costin Ionescu, Bucureşti, 2003.
9. „România liberă” din 24 august 1944.
10. Scurtu Ioan, Tezaurul României de la Moscova. Note şi mărturii despre activitatea Comisiei comune româno-ruse (2004-2012), Bucureşti, 2014.
11. Titulescu Nicolae, Basarabia, pământ românesc. Ediţie Ion Grecescu, Bucureşti, 1992.
12. „Universul” din 4 iulie 1940.

Note:

¹ Aluzie la războiul din 1877-1878.
² În 1957 diplomatul român Alexandru Cretzeanu a publicat la Londra cartea The Lost Oportunyty, în care se referea la „ocazia pierdută” de liderii politici de la Bucureşti de a negocia din vreme şi a scoate România din războiul purtat alături de Germania lui Hitler, pentru ca astfel să evite ocupaţia sovietică.