Un strigăt de alarmă

Memoriul lui Pantelimon Halippa, fost președinte al Sfatu­lui Țării, adresat președintelui S.U.A., Richard Nixon, prin care solicită eliberarea românilor basarabeni de sub dominația sovietică

Domnule Președinte,

Situații grele apasă asupra oamenilor de seamă, asupra conducătorilor omenirii. Prin poziția lor politică, fără ca să vrea, trebuie să se îngrijească de soarta mase­lor, de soarta noroadelor lor, de a tuturor noroadelor lumii, cerându-le dreptul cel mai elementar – libertatea de a dispune de soarta lor.

Azi, cu toate că nu dispun de forța politică din trecut, însă prin faptul că numai cu 50 de ani în urmă am fost conducătorul acestor mase, al poporului român basarabean, prin mandatul pe care acel popor mi l-a dat atunci, conștiința mea de om al poporului, de reprezentant al lui, mă obligă ca din nou să-mi ridic glasul pe lângă conducătorii de state și de mari puteri, ca să se facă dreptate poporului basarabean, din care fac și eu parte.

Pe aceste considerente, subsemnatul Pan Halippa, fost președinte al Parlamentului Basarabiei, al Sfatului Țării din Chișinău, și fost ministru al Basarabiei și ministru la diferite departamente în mai multe guverne ale României, fost deputat și senator, în situația în care se găsește poporul Basarabiei, îmi iau însărcinarea în numele româ­nilor din Basarabia (provincia românească dintre Prut și Nistru), care ținut se află în prezent încorporat la Rusia sovietică și care în prezent este denumită Republica So­vietică Socialistă Moldovenească, ca să vă prezint următorul memoriu cu doleanțele poporului basarabean.

Încă din cele mai vechi timpuri ale istoriei, poporul român, zămislit pe aceste meleaguri, la întretăierea intereselor și drumurilor multor popoare dornice de aca­parări de teritorii, la granița dintre cele două lumi – latinitatea și lumea slavă, în­tre Europa și Asia, și unde, peste noi, românii, au năvălit toate popoarele răsăritului, care, în lăcomia lor de a ocupa Constantinopolul cu strâmtorile Bosfor și Dardanele, precum și Roma cea cu un trecut de remarcabilă cultură, acele popoare hrăpărețe au trecut peste noi și ne-au jefuit până la sânge, precum și unele popoare ale nordului și apusului, care nu se lăsau mai prejos, au năvălit și acestea asupra noastră. În fața acestor năvălitori, poporul român și-a apărat cu vrednicie glia și neamul de-a lungul secolelor. Nu prea am avut timp de tihnă. Vitregă ne-a fost soarta, dar ce puteam face? Că aici ne-am pomenit din moși și strămoși, pe aceste meleaguri bătute de vitregia vremurilor și a neamurilor nesățioase, încă din epoca neolitică și până în zilele noastre. În ultimele secole am fost subjugați și trecuți din mână în mână, când sub stăpânirea Turciei, când sub stăpânirea Rusiei, când sub cea a Austriei, și liniște nu am avut niciodată, deși noi, românii, suntem un neam pașnic.

Din încleștarea seculară dintre Rusia, Turcia și Austria, departe de frații noștri de gintă latină – francezi, italieni și spanioli – care ar fi putut să ne ajute măcar din când în când, în anul 1775, Bucovina ne-a fost răpită și alipită la Imperiul Habsburgic, iar în anul 1812 ni s-a sfârtecat și Moldova, care a fost împărțită între Turcia și Rusia, partea de răsărit a Moldovei fiind încorporată în Imperiul Rus. Mult sânge și lacrimi a vărsat sărmana noastră Moldovă. Dar poporul român din Moldova de Răsărit, botezată de Rusia cu numele de Basarabia, niciodată nu s-a împăcat cu gândul că să rămână pentru vecie destrunchiată în cele trei părți, răpite de cele trei puteri – Austria, Rusia și Turcia.

Iată însă că la orizont a apărut lumină și pentru noi, moldovenii, a venit anul 1917, când, în urma revoluției ruse, s-au destrămat marile imperii și după principiile enunțate de marele bărbat de stat, fostul președinte Wilson al Statelor Unite ale Americii: „Dreptul popoarelor la autodeterminare”, noi, românii din Basarabia și Bucovi­na, ne-am dobândit libertatea.

În virtutea acestui principiu, primit cu entuziasm de toate popoarele lumii, pri­mii am fost noi basarabenii, care ne-am declarat ieșiți din Imperiul Rusiei și am votat unirea la Patria-mamă România. După Basarabia a urmat apoi Bucovina și apoi Transilvania cu Banatul și Crișana, formând cu toate provinciile România Mare – ținta de secole a poporului român. Pacea de la Paris, din 1920, nu a făcut decât să consfințească hotărârea popoarelor care și-au luat soarta în mâinile lor și și-au făurit viitorul.

Dar nu prea mult a trecut de la urgia fostului război mondial și nori negri au apărut din nou asupra Europei, prin înscăunarea în Germania și Italia a regimurilor fasciste, care în continuu au început să amenințe pacea lumii.

Rusia, care de secole întregi căuta să pună mâna pe mica Românie sau măcar pe o parte din teritoriul acestei țări, în anul 1940, în bună înțelegere cu guvernele fasciste ale Germaniei și Italiei, repetă actul de rășluire din teritoriul României, care un secol înainte l-a mai săvârșit și, în urma a două note ultimative din 26 și 27 iunie 1940, adresate guvernului român, răpește României părțile de nord și răsărit ale Moldo­vei – Basarabia și Bucovina.

În acel timp de dezechilibru politic în Europa, când țările garante ale Români­ei – Franța și Anglia – se găseau în situația de dezastru, puse la pământ, România, cu micile sale forțe militare, nu s-a putut împotrivi colosului militar de la răsărit al Rusiei sovietice, care, de la înființarea statului sovietic, totul a sacrificat numai pentru armament de agresiune, astfel că din nou Basarabia și în plus și Bucovina de Nord, și Ținutul Herței au căzut pradă lăcomiei Rusiei, dezrădăcinându-se de la trunchiul nostru, de la poporul român.

Hitler și Mussolini au avut interesul ca în acel moment să se îmbrățișeze cu Stalin al Rusiei, să ne fărâmițeze ginta noastră, să ne dea pradă Rusiei, pentru ca tot ei să ne mobilizeze în războiul contra Rusiei, cu promisiunea ca să luptăm pentru a ne reîntregi țara cu teritoriile pe care tot ei au consimțit să ni le răpească.

Nu a fost în firea noastră, a românilor, dorința de a ne război cu Rusia, însă am fost mânați în ultimul război contra Rusiei sovietice fără voia noastră, în primul rând, de către Germania lui Hitler, pentru a ne avea alături de ea ca sursă de materiale petrolifere și numai în al doilea rând pentru a ne recuceri ceea de ce Rusia sovietică ne-a lipsit cu brutalitate.

Dar, atunci când României i-a venit momentul potrivit, la 23 august 1944, poporul român a știut să iasă din coaliția hitleristo-mussoliniană și să întoarcă armele contra acelora care au colaborat cu Stalin la răpirea Basarabiei și Bucovinei, împotriva Germaniei lui Hitler, alăturându-se Puterilor Aliate – Statelor Unite ale Americii, Angliei, Franței și Rusiei Sovietice, state cu care România a avut numai relații de bună prietenie.

Este știut de toată suflarea românească că dacă Rusia sovietică nu ar fi atentat la tronul României, niciun român nu s-ar fi ridicat împotriva Uniunii Sovietice, ci, din contră, mulți români ar fi venit, sub diferite forme, în ajutorul Rusiei sovietice.

Prin urmare, afirmațiile minciunoase ale Uniunii Sovietice că România a pornit cu război împotriva acesteia sunt lipsite de orice temei; românii s-au dus în război numai pentru a-și reîntregi țara cu ceea ce le-a fost răpit chiar de Rusia lui Stalin. Și dacă printre cei care afirmă că România a declarat război nedrept Uniunii Sovietice sunt și mii români, aceștia sunt puțini la număr, sunt dintre cei care au vrut să pescuiască în apele tulburi de atunci, să-și câștige un fotoliu guvernamental.

Dar încă în timpul războiului, la Conferința de la Yalta, prin împrejurări haine, am fost aruncați în brațele Rusiei sovietice, întocmai cum șoarecele a fost aruncat în ghearele pisicii, tocmai în brațele acelui stat rusesc care de secole nutrea ideea de a ne avea încorporați, fără voia noastră, în teritoriul Imperiului Rus. Pacea de la Paris din 1946, pe lângă că a confirmat înțelegerea de la Yalta, ne-a sortit o situație cum nu se poate mai grea: pe lângă alte condiții extrem de grele fixate, ni s-a mai răpit un teritoriu (Bucovina), care niciodată nu a aparținut Rusiei. Pace dreaptă a fost aceasta, când Rusia sovietică a acaparat teritorii întregi ale unor state libere și pașnice? Această nedreptate, săvârșită la Paris în 1946, este strigătoare la cer. Dar cui trebuie să ne plângem, Domnule Președinte?

Dacă după raptul din 1940 din Basarabia s-au refugiat în România circa 20 000 de cetățeni basarabeni, în anul 1944 numărul refugiaților basarabeni s-a ridicat la peste 500 000 de cetățeni români, care au venit să se salveze în România.

Nu le-a fost ușor fraților noștri din România ca să ne primească la sânul lor, în acele momente de grele încercări pentru ei, din cauza războiului, dar au facut-o, pentru care bunătate nu avem cum să le mulțumim.

Guvernul sovietic, care prin declarația sa oficială, publicată în presa sovietică (ziarul „Izvestia” din primele zile ale lunii aprilie 1944) și radioul sovietic prin Agenția TASS, deși a declarat solemn că în urmărirea inamicului Germania hitleristă nu urmărește cuceriri de teritorii și nici amestec în treburile interne ale altor state, respectiv și în România, dar Uniunea Sovietică nu numai că ne-a răpit din teritoriul țării Basarabia și Bucovina, dar cu de la sine putere a arestat foarte mulți cetățeni ro­mâni refugiați din Basarabia și i-a deportat în U.R.S.S., în Siberia, unde cei mai mulți și-au găsit și moartea acolo, pe mulți dintre ei i-a condamnat la zeci de ani de muncă silnică, pentru simpla vină de a fi fost „colaboratori ai unui stat străin”, adică ai Ro­mâniei, pentru „trădare de țară”, adică trădarea țării sovietice, pe acei care niciodată nu au fost cetățeni sovietici, și pentru „spionaj”, în favoarea României, pentru vina de a se refugia în țara gintei lor latine, de grozăviile ocupației străine.

Cetățenilor basarabeni și bucovineni refugiați în România guvernul român le-a acordat cetățenia română în formă, dar încă nici azi soarta acestor români veniți din Basarabia și Bucovina nu este clară. E de ajuns ca guvernul sovietic să formuleze și azi cereri pentru predarea unor cetățeni români refugiați din Basarabia și guvernul român este pus în situație de a se conforma. Cetățenii basarabeni sunt oameni dez­moșteniți de soartă, ei se găsesc în România ca într-un ghetou, oricând la dispoziția guvernului U.R.S.S., orice s-ar spune, realitatea aceasta este.

Dar, problema Basarabiei și a Bucovinei nu poate fi considerată ca soluționată, din punctul de vedere al dreptului internațional, al principiului de autodeterminarea noroadelor și al drepturilor omului.

În privința cetățenilor basarabeni și bucovineni refugiați în România sau în alte state, problema nu poate fi închisă, până ce teritoriile răpite nu vor fi alipite la matca lor – România. La timpul său, guvernul român și îndeosebi Conferința de Pace de la Paris din 1946 trebuia să acorde mai multă atenție acestei categorii de cetățeni; ei sunt refugiați politici și ca atare trebuia să li se aplice legile speciale ce îi privesc pe refugia­ții politici, întocmai cum se aplică cetățenilor refugiați greci, spanioli etc., cărora, în urma războiului intern din acele țări, li s-a acordat dreptul de a emigra în orice țară unde cred ei că pot fi în buna lor siguranță, cu condiția ca aceștia să nu desfășoare po­litică contra statului respectiv; trebuie să li se elibereze pașapoarte Nansen, pentru a nu fi expuși la represalii. Socotelile celui de-al Doilea Război Mondial nu s-au încheiat cu respectarea principiilor drepturilor popoarelor la autodeterminare și a garantării drepturilor omului, ci s-au acordat privilegii deosebite tocmai Rusiei sovietice, care, în colaborare cu guvernul lui Hitler și al lui Mussolini, sunt în egală măsură vinovați de dezlănțuirea celui de-al Doilea Război Mondial, că dacă nu ataca Germania hitleristă, în mod sigur ar fi atacat Uniunea Sovietică, cum a și fost parțial în 1940 cu Basarabia și Bucovina, cu Finlanda și cu celelalte țări baltice, cu Polonia.

Ca favorizată pe urma celui de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică, în ultimii ani, a luat inițiativa de a se ține o conferință mondială pentru securitatea europeană, la care inițiativă, după comanda dată de la Moscova, au aderat toate statele ce fac parte din Tratatul de la Varșovia.

Este clar și ușor de înțeles că, prin acest tratat, care se va încheia, Uniunea Sovietică dorește să i se consfințească, de către acest suprem for mondial, privilegiile căpătate după cel de-al Doilea Război Mondial, să i se consfințească actualele granițe și influențe asupra altor state vecine. Această victorie a U.R.S.S. asupra tuturor celorlalte Mari Puteri din lume ar însemna un prim pas sigur, după care vor urma și alți pași, mai pretențioși, pentru acapararea de noi teritorii. Infiltrarea U.R.S.S. în pitonul țărilor arabe este un exemplu grăitor.

De fapt, nu este un secret că U.R.S.S., respectiv Rusia, încă din cele mai vechi timpuri, încă de la constituirea primelor cnezate ruse, nutrește idei de expansiune  și acaparare de teritorii și de robi. Începutul de expansiune și acaparare l-a făcut sub lozinca: unirea creștinătății într-un mănunchi, pentru a lupta împotriva păgânismului, – deci lozinca creștinismului, ortodoxismului.

Al doilea pas de expansiune și acaparare l-a făcut sub lozinca panslavismului, de unire a slavilor din sudul și estul Europei sub un singur sceptru; Petru cel Mare și împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei au încercat să înfăptuiască actul. Dar, spre regret, nici această lozincă n-a dat rezultate, și apare o nouă lozincă: unirea proletariatului din lume împotriva capitalului, adică lozinca comunismului, care nu se desfășoară după cum prevăzuse Marx și Engels, ci sub indicațiile lui Lenin, și el tot un rus fi­ind. Dar, vederile spre unire comunistă prind greu de tot, deși multe state doresc să construiască socialismul, există multe partide comuniste în Europa care vor viață comunistă, dar nu însă după modelul și sub hegemonie rusească, ci în alt mod; nu prin cotropiri de țări și teroare, ci în mod liber.

Pentru că și sub această lozincă nu merg lucrurile bine în favoarea Rusiei și în mod urgent, Rusia se grăbește. În ultimul timp, Uniunea Sovietică a lansat o a patra lozincă: securitatea europeană.

Ideea securității europene în viața politică mondială se frământă de zeci de ani, imediat după Primul Război Mondial, încă în cadrul fostei Ligi a Națiunilor, dar la care nu s-a ajuns la niciun rezultat favorabil, tot din cauza Rusiei sovietice, care nu poate cădea de acord asupra problemelor: definirea agresorului și problema dezarmă­rii, definirea problemei autodeterminării popoarelor și drepturile omului etc. Rusia sovietică luptă împotriva unui imperialism, pentru ca să întărească un alt imperialism – nu capitalist, ci altul, comunist, sub egidă și titulatură moscovită.

Dar, este știut că nici această lozincă nu va putea da rod, pentru mai multe motive:

– Cum poate să existe securitate europeană, atunci când inițiatoarea ideii, Uni­unea Sovietică, are subjugate, sub amenințarea sabiei și a automatului, teritorii străi­ne – Basarabia, Bucovina – de la România; apoi toate cele trei țări baltice: Lituania, Letonia, Estonia; apoi teritorii din Finlanda, Polonia, Slovacia. Cât privește teritoriile din Asia, nici nu mai știm câte și de la ce țări; apoi armatele sovietice se află în afara granițelor ei, ținând sub ocupație Cehoslovacia, Ungaria, Germania etc., – în afară de dictatul politic asupra multor state vecine și îndepărtate.

Se poate oare compara atitudinea Uniunii Sovietice de țară care a acaparat teritorii și încă mai vrea, după cel de-al Doilea Război Mondial cu celelalte state aliate: Sta­tele Unite ale Americii, Franța și Anglia, care după cel de-al Doilea Război Mondial nu numai că n-au mai ocupat noi teritorii și n-au subjugat țări, ci, din contra, au ajutat statele din coloniile lor să devină libere și independente? Deci, au renunțat la teritorii.

Sunt 27 de ani de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, iar U.R.S.S. încă n-a intrat în granițele ei cu forțele ei armate, ci ține țări sub ocupație, ca în vremea luptelor. În interiorul U.R.S.S., până în cele mai mici localități, se găsesc depozite de armament de război și numai la cel mai mic semnal, întreaga armată sovietică a și pus mâna pe arme și poate mărșălui. Aceste metode netezesc calea unei securități europene?

Mii de tineri studenți și elevi mai emancipați, care au încercat să-și revendice problemele naționale, din Basarabia și Bucovina, sunt arestați și deportați în localități unde nu li se știe nici adresă, nimic, și nici ei nu mai pot comunica cu locurile natale. Securitate europeană poate fi această viață, sub scutul rus al lui Ivan al III-lea cel Groaznic?

Ce fel de securitate europeană poate să fie aceasta, care vine să consfințească situații de țări divizate în părți și ținute sub dominație politică și a armelor celor mai moderne rusești, asupra popoarelor care-și cer dreptul la viața lor liberă? Cerem securitate europeană în plin înțeles al cuvântului.

Domnule Președinte, prin mine, strigătul de alarmă al poporului din Basarabia și Bucovina se îndreaptă către Dumneavoastră și către guvernul Statelor Unite ale Americii, care ocrotiți cu numele Americii atâta lume oropsită, vă rugăm să veniți ca să ne luați și pe noi sub ocrotirea Dvs.

Suntem încredințați, Domnule președinte, că veți reuși în a ne elibera, pentru că principiul de bază pe care stă marea națiune americană în raporturile ei cu lumea întreagă, dreptul fiecărei națiuni la autodeterminare, este tot ce poate fi mai sfânt și mai măreț. Acest principiu cerem să ni se aplice și nouă, românilor din Moldova de Răsărit și de Nord – Basarabia și Bucovina, care, după statisticile sovietice, numără peste 6 milioane de români, împrăștiați în ținuturile Bucovinei de Nord, Basarabiei și în ținuturile de dincolo de Nistru.

Această populație cere să fie ajutată ca să-și recapete libertatea de a decide sin­gură soarta ei, de unire la țara de gintă latină — România, care în prezent se află sub ocupație rusească.

Cu profund respect și recunoștință,
ss Pan Halippa,
fost președinte al Parlamentului Basarabiei, la Chișinău,
fost ministru al Basarabiei și ministru
în mai multe guverne românești,
deputat și senator român

România, București
str. Alex. Donici, nr. 32, sector 2
1 august, 1969