Niște nostalgici

1. Nostalgie rusească

La finele anilor ’80, majoritatea populației Uniunii Sovietice nu mai spera că va ajunge să trăiască în comunism. Despre „viitorul luminos” și îndeplinirea planurilor cincinale n-avea rost să vorbim. În ideologia partidului-stat (sau statului-partid) nu mai credea nici măcar politbiroul. În scopuri politice, sub Boris Elțîn, Kremlinul a respins în bloc trecutul. Neoliberalii l-au înlocuit cu mitul unei uverturi prerevoluționare, descrise ca un fel de epocă de aur. Ulterior, Vladimir Putin a recuperat ideologic complexul militar-industrial, victoria asupra Germaniei, expansiunea hegemonică sub pretextul „eliberării noroadelor asuprite”. Reabilitarea lui Stalin, ca strateg și modernizator, a constituit un element central al propagandei ruse. Cât despre victimele stalinismului, acestea continuă a fi ignorate.

În prezent, societatea rusă suferă de o amnezie parțială, o descompunere a memoriei, care a devenit capricioasă și selectivă. Rușii preferă să se identifice cu un regim criminal, nu cu victimele acestuia. Astfel, Kremlinul are în continuare mari dificultăți cu detașarea Federației Ruse de trecut. Practic, nici nu și-o dorește. În Rusia nu există niciun monument național ridicat de către statul rus pentru victimele stalinismului și niciun efort comemorativ național. EI au suferit o gravă criză de identitate; au evitat chestiunea dificilă a responsabilităților; au preferat refularea trecutului la periferia memoriei colective, iar astăzi regretă din tot sufletul prăbușirea URSS. NOI am salutat dezagregarea imperiului ideocratic bolșevic; am ales libertatea, dar nu am reușit să ne reglăm conturile cu trecutul și am rămas profund traumatizați de efectele invaziei sovietice și de stalinism.

În anii 1990, dificultățile cotidiene îndurate în URSS încă mai dăinuiau în mintea mulțimilor: magazine prin care sufla vântul; cozile permanente, deși nimeni nu era sigur că va apuca să pună ceva în sacoșă. Cu toate acestea, în Federația Rusă comuniștii reprezentau o forță politică. Sociologii ruși explicau relativa popularitate a Partidului Comunist prin inerția, deprinderea și disciplina electorilor în etate. Observatorii scenei politice se îndoiau că Partidul Comunist va rămâne cap de afiș la alegeri. Influența comuniștilor urma să dispară „de moarte naturală”, concomitent cu electoratul acestora. Totuși, diversele guverne neoliberale se simțeau amenințate de o eventuală revanșă comunistă.

În deceniile următoare, comuniștii au pierdut o mare parte din ponderea lor politică. Paradoxal, însă nostalgicii roșii, din contra, s-au reanimat. La alegerile prezidențiale din 2000, contracandidații comuniștilor le-au
preluat retorica. Pentru mobilizarea rușilor discursul despre trecutul glorios era mai eficient decât cuvântările despre liberalism, economia de piață și valorile democrației. Iar ideocrații Lumii Ruse au lansat sloganul „Назад в СССР!” [Înapoi în URSS!]. La finele lunii octombrie 2018, Rusia a sărbătorit cu mare pompă, printr-un concert solemn organizat de Kremlin, centenarul komsomolului, creat în 1917 și dizolvat în 1991. Cântece sovietice de epocă. Câteva lacrimi tandre prelinse pe obrazul publicului compus din înalți funcționari și mari patroni. O bună parte dintre actualii conducători și oligarhi au trecut, efectiv, prin komsomol, care avea sarcina să contribuie la formarea nomenclaturii PCUS.

La ora actuală, tot mai mulți fanatici ai retrospectivei vorbesc și scriu despre viața fericită din URSS. Există pe Internet mii de fotografii neretușate din „epoca de aur” făcute de către profesioniști. Însă nostalgicii apelează la vederile agitației vizuale sovietice. De regulă, niște postere desenate: truditorii vizitează magazinele doldora de mărfuri, sindicatele oferă foi de odihnă la stațiunile balneare sau cheile de la noile apartamente. Situația seamănă cu jocurile Tolkien, cu legile și relațiile unei lumi inventate. Numai că acei jucători sunt conștienți de lumea lor ireală, pe când majoritatea nostalgicilor după URSS consideră că EI studiază „adevărata istorie”. Internetul e plin de rețele de socializare, forumuri, site-uri, grupuri pe Facebook și conturi Twitter, unde se întâlnesc fanii comunismului de sorginte bolșevică. EI fac schimb de amintiri – diverse mituri și fabulații, care s-au transformat deja într-o realitate separată, existentă doar în mintea lor, având puțin comun cu ceea ce a fost Uniunea Sovietică. Realitatea inventată devine tot mai persistentă, migrând intactă de la un forum la altul. Fanii URSS, la o beție, își aduc aminte de tinerețe; de acele timpuri minunate când iarba era mai verde și apa mai udă, soarele mai strălucitor și lumea din jur mai solidă. Iar acum, oriunde te-ai uita, numai tinerime sfrijită.

Constatăm că nostalgicilor simpli, de la orașe și sate, nu le este dor de coadă la alimentara, de subotnik și voskresnik, de ședințe de partid și sindicate, de pedepse aplicate pentru devierea de la linia partidului. Lor tare le plăcea statul puternic, care domina popoarele de la Marea Baltică până în Asia Centrală, din Carpați până în Kurile și Kamceatka. EI regretă statul învingător de care se temeau adversarii de orice fel. Le pare rău că progeniturile lor nu mai fac armata în trupele dislocate în Germania, dispuse să ajungă la Canalul Mânecii într-o săptămână. De fapt, obiectul nostalgiei rusești nu e comunismul, ci imperiul, pe care propria ideocrație l-a falimentat.

De-a lungul istoriei, imperiile s-au descompus frecvent, mai ales în secolul XX. Nu cred că la ora actuală francezii și englezii visează să ducă din nou mostre de civilizație în Africa sau Indochina. Puțin probabil că vreun austriac n-are somn și plânge nopțile după marele Imperiu Austro-Ungar. Comparativ, problema rusului e diferită. Țara sa nu a înregistrat realizări pe plan național, precum Anglia sau Franța. Rusia s-a format de-a lungul secolelor ca imperiu. Ea și-a început expansiunea în Orient încă înainte de a-și fi căpătat trăsăturile minimale de stat național. Toate succesele înregistrate de Rusia au fost imperiale, inclusiv Marea Victorie, comemorată la 9 mai. Altceva mai nou, pentru a se putea lăuda, rușii nu au.

În spațiul ex-sovietic, perioada anilor ’90 a corespuns căutării febrile a unei noi identități naționale. Astăzi, Uniunea Sovietică încă mai există în mintea multor nostalgici, mai ales a „rușilor de profesie”, eșuați prin fostele colonii ale imperiului spulberat. Regretabil, însă la Chişinău, Tiraspol, Bălți și Comrat, nostalgicii după URSS plutesc în ceaţă, contra curentului. Declarativi, ei vor să ne convingă că roşii sunt patrioţii, albii – duşmanii poporului; internaţionalismul – da, naţionalismul – ba şi nu vor să recunoască esenţialul: socialism german = socialism sovietic; dictatură hitleristă = dictatură stalinistă; nazism = bolşevism. Uniunea Europeană a egalat stalinismul cu nazismul. Mentalitatea de homo sovieticus și propaganda bolșevică nu mai au credit. Vladimir Putin nu este Vladimir Ulianov şi nici Leiba Bronştein, ca să lanseze un Decret despre adevărul istoric.

Acum, în Federația Rusă, primul și cel mai important catalizator al nostalgiei ține de mentalitatea imperială, de pierderea sentimentului de apartenență la o mare putere. Dar, în lumea contemporană, identitatea și etnoconștiința au o importanță excepțională și nu pot fi înlocuite cu o Lume Rusă amorfă sau cu un eurasianism imaginar. În fond, actualul disconfort psihic al rușilor e generat nu atât de colapsul imperiului, cât de lipsa națiunii, pe care imperiul ideocratic bolșevic a înlocuit-o până la un timp. De aici și dorința de întoarcere în trecut, deoarece pentru ruși URSS întruchipa nivelul maxim de „dizolvare” a naționalului în imperial.

În lumea întreagă s-au perfectat culegeri de documente vizând crimele nazismului și bolșevismului. Citez dintr-un asemenea document elaborat de cercetătorii ruși: „Într-o goană necruțătoare, sângeroasă, negativă ca rezultat final, au fost executaţi prin împuşcare, au pierit în războaie, au murit de foame şi boli peste 50 de milioane de compatrioţi. Au fost distruse, întoarse pe dos destinele a milioane de oameni… Bolşevismul a comis crime monstruoase contra omenirii, fără termeni de prescripție!” (Красное колесо – преступления без наказания, www.proza.ru; http://bikol.narod.ru). Pe baza documentelor de arhivă, apar, în pofida dificultăţilor inerente, tot mai multe lucrări de investigaţie, monografii și filme despre victimele „eliberării sovietice”. Astăzi, toți profesioniștii, nu doar istoricii, acționează, pătrund în esența circumstanțelor istorice, care tind să se repete necruțător. O bibliografie la temă, incluzând și materiale audio-video, volumele de memorii ale refugiaților, deținuților politici, deportaților ar cuprinde zeci de pagini. Totodată, avem parte de numeroase mostre de nostalgie pentru ceea ce a fost cândva. De exemplu, la Moscova, în septembrie 2013, s-a ţinut un târg internaţional de carte, cu 1,2 mii de exponenţi din 57 de ţări. Pe unii vizitatori i-a exaltat o lucrare de proporţii: Stalin. Enciclopedie. Pe alţii, numeroasele volume despre pravoslavie, autocraţie și URSS. A prezentat interes chiar și o broșură cu adresarea pucistelor, din august 1991, către poporul sovietic. Așadar, surse de informație există, n-avem de ce ne plânge. În biblioteci şi pe internet sunt cărţi, avem filme, spectacole de teatru, cântece, materiale de arhivă în diverse limbi și accesibile pentru toți doritorii, indiferent de opțiunea și convingerea personală.

Dacă nu ai trăit în „paradisul sovietic” e suficient să accesezi maxim-nm.livejornal.com ca să ai idee ce a însemnat acesta cu adevărat. Maxim Mirovici și toți acei care postează pe site-ul respectiv pulverizează miturile vehiculate de fanii URSS. Doritorii mai pot afla ce-a fost bine în Uniunea Sovietică, pe timpul lui Stalin, și ce-a fost bine în Germania, pe timpul lui Hitler. În 2009, Zahar Prilepin, Alfred Koh şi Boris Mineaev, în timpul unor ședințe de spiritism, formulează numeroase întrebări pertinente. Chestionate, cele două personaje istorice răspund, ca şi cum ar fi în viaţă. Interviurile intitulate Vorbeşte Hitler şi Vorbeşte Stalin au fost publicate în revista „Медведь” (http://medved-magazine.ru/). Citindu-le,
poţi afla, dacă te interesează, desigur, multe lucruri inedite vizând motivația celor doi dictatori. De exemplu, convingerea lui Iosif Stalin că el era, conform Torei, „un om fără prihană, evlavios”. Iar Adolf Hitler „a fost un băiat bun”, după cum ne explică Rabbi Yosef Tzvi Ben Porat, dacă îi urmărim prelegerile pe youtube.com.

Site-ul www.ava.md prezenta recent un document secret din arhiva NKVD referitor la dinții și coroanele dentare din aur ale decedaților în lagărele sovietice și întreba cititorii: „În ce constă diferența dintre lagărele de concentrare naziste și lagărele din gulagul sovietic?”; „Prin ce se deosebesc «eroii» NKVD-ului de călăii hitleriști?”. Iată câteva răspunsuri traduse din rusă: „O singură diferență: enkavediștii au învins, ghestapoviștii au pierdut. Învingătorilor – coroana de lauri, perdanților – coroana de spini. E logic” (Dufa); „Diferența constă într-aceea că inițial ghestapoviștii au fost pe rol de ucenici, în timp ce enkavediștii pe rol de maeștri” (Vlad); „Nu e nicio diferență dintre lagărele de concentrare naziste și lagărele gulagului, doar că în gulag erau maltratați propriii cetățeni, iar în lagărele naziste – străinii și prizonierii de război ai inamicului. Dar coronele dentare din aur ale decedaților sunt extrase de unele rude și în timp de pace. De ce ar fi renunțat bolșevicii sau naziștii la aurul «inamicului»? Fotografiile prezentate ar părea o nelegiuire, dar pe atunci nimeni nu se speria de asta” (Grin).

Deviza „Înapoi în URSS!” mai înseamnă și o modalitate de respingere a capitalismului oligarhic și adaptarea la vicisitudinile vieții cotidiene. Rusul crescut în „comunism” este șocat nu atât de proporțiile inegalității, cât de nivelul injustiției. Populația Rusiei nu percepe elitele actuale ca fiind demne de statutul și averea acestora. Iar atitudinea puterii față de „masele largi populare” și „oamenii muncii de la orașe și sate” provoacă o tot mai accentuată iritare. În Uniunea Sovietică, fiind societatea unei inegalități moderate, se consolidase treptat o tradiție axată pe abaterea „corectă” de la legislația în vigoare. În lipsa democrației, regimul asigura multiple instrumente de control și decontare locală a puterii administrative și politice, acordând o atenție relativă și principiilor meritocrației. De-acum, unora le pare deja că viața nomenclaturii sovietice reprezenta o mostră de „servire a poporului” în ambalajul unei abnegații și dezinteresări de tip franciscan.

Desigur, majoritatea rușilor regretă destrămarea URSS și din motive strict personale. Acestea nu merită ironizate sau ignorate. În general, creșterea cotei de nostalgie rusească este legată de viața psihică a mulțimilor. „Indexul nostalgiei” evoluează în dependență de categoriile de vârstă. O creștere constantă se înregistrează printre cei care și-au trăit anii tinereții în URSS, iar acum îmbătrânesc în Rusia. Unii se simt drept parte intrinsecă a trecutului mort („dar eu încă sunt viu”). Alții speră să supraviețuiască în noul sistem, care îi reciclează treptat.

Puterea Sovietică nu a putut asigura multe din comoditățile elementare, un nivel de trai ridicat nici măcar ca cel din RDG. A creat însă percepția confuză a ideii de progres: identificarea omului sovietic cu revoluția științifico-tehnică; zborurile spațiale și valorificarea energiei nucleare întruchipau supremația tehnologică a primului stat socialist din lume; susținerea decolonizării însemna situarea Kremlinului pe „partea corectă a istoriei” – libertatea popoarelor, internaționalismul ca viitor al umanității. La ora actuală situația este aproape diametral opusă: Rusia luptă cu Ucraina pentru teritorii, iar Europa se integrează; rușii se cramponează de trecut, iar occidentalii forțează interferențele culturale; rușii expun spre vânzare produse depășite, inclusiv tehnică militară, iar în țările occidentale circulă vehicule electrice și se dezvoltă inteligența artificială.

În Federația Rusă sondajele sociologice arată că cel puțin 66% dintre cetățeni duc dorul trecutului; circa 52% dintre respondenți regretă așa-numitul „spațiu economic unitar”. Sentimentul lor nu e decât o simplă perfidie, deoarece unitatea economică invocată nu era percepută de nimeni în perioada sovietică. Așa că, nu mai are rost să ne lamentăm de lipsa unui atare spațiu unic în prezent. Inițial, nostalgia rușilor după regimul sovietic era asociată cu probleme de identitate națională și pierderea prestigiului internațional. În prezent nostalgia e pusă pe seama dificultăților economice. În 2014, Rusia a intrat în recesiune economică din cauza scăderii prețului petrolului și a sancțiunilor occidentale, iar oamenii de rând au fost afectați de stagnarea veniturilor, devalorizarea rublei și inflație. Contestata reformă a pensiilor a scos oamenii îi stradă și i-a redus popularitatea lui Putin.

Într-un discurs în Dumă, președintele Putin a definit destrămarea Uniunii Sovietice ca cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX. Când o țară nu înregistrează nicio performanță, începe să se agațe disperată de trecut. Dacă nici retrospectiv nu are cu ce se mândri, ea poate oricând inventa mituri și legende. Acest fenomen controversat provoacă diverse suspiciuni. Este un simptom cu mult mai grav decât toate preocupările enumerate de către politicienii și experții Rusiei contemporane. Dorul rușilor de trecut nu generează visul viitorului. Imperiul sovietic, cu atâtea popoare cucerite și teritorii străine anexate, cu o economie excesiv centralizată dependentă de resursele naturale, era destinat falimentării. Mulți ruși îi deplâng dispariția blestemând adversarii externi și trădătorii interni. Pare ridicol și absurd, dar într-un deșert șoarecii vor continua să roadă un cactus; în Federația Rusia acest cactus istoric decorativ se numește „nostalgia după realitatea sovietică”.

Reabilitarea nostalgică a Uniunii Sovietice merită toată atenția exegeților. Ea reprezintă un ansamblu de coduri înscrise în cultura societății ruse; o construcție a memoriei colective, modelată de anumite structuri statale prin discursurile din mass-media ale unor lideri și formatori de opinie. Nostalgia este, de asemenea, rezultatul unei selecții, fiind fasonată de obiecte materiale și filtre subiective. În memoria comunicațională a societății nostalgiile, ca și amintirile, se confruntă cu voci divergente. La fel ca aducerile aminte, și nostalgiile circulă prin „locurile memoriei individuale” (mediile în care se află dizolvate experiențele trăite și împărtășite de fiecare ființă umană în parte). Suspiciunea față de arhivele ajustate de regimul sovietic ne face să credem că nostalgiile și amintirile proliferate de istoria orală oferă accesul la un adevăr non-voalat sau trucat.

Așadar, recidiva comunistă și nostalgia rusească reprezintă o îmbinare de fenomene explicabile și de înțeles: tristețea iluziilor pierdute; disconfortul existenței în cadrul unor limite neclare ale spațiului național; percepția mișcării într-o direcție incorectă sau contrară standardelor specifice țărilor dezvoltate; senzația crescândă a electoratului că politicienii i-au trădat și își duc viața într-o lume a lor paralelă; dezamăgirea față de elitele naționale și incapacitatea mulțimilor de a înțelege încotro se îndreaptă lumea contemporană. Toate aceste stări de spirit clare constituie psihismul (viața psihică) națiunii ruse în prezent.

La majoritatea națiunilor un atare cumul de factori ar fi declanșat o reorientare rapidă a minților luminate spre căutarea imaginii viitorului. Așa s-a întâmplat în secolul luminilor până la perioada cristalizării în Europa a ideilor comunismului și fascismului. În Rusia însă, anume acest aspect productiv al nostalgiei lipsește. Rusia va deveni țară modernă numai abandonând circulația pe contrasens. La ora actuală, rușilor li se pare că țara lor a fost cea mai modernă din lume în epoca sovietică. Desigur, nostalgia rusească după URSS reprezintă o dorință iluzorie de a se întoarce pe „partea corectă a istoriei”. Respingerea evoluției firești și dezamăgirea personală duc la creșterea nostalgiei postsovietice, dar cale de întoarcere nu există. „Cine nu deplânge disoluția Uniunii Sovietice nu are inimă, cine vrea s-o creeze așa cum era nu are minte”. O realitate tristă, dar adevărată. Federația Rusă repetă unele erori tragice, care o fac vulnerabilă. Și multă lume consideră că o dezagregare, precum cea a Uniunii Sovietice, e doar o chestiune de timp.