Miracolul lădiței poștale

Va veni o zi în care, pentru a vedea
cum arată o revistă adevărată,
va trebui să mergem la Muzeu.

Demodați și inferiori celor din jur par a fi tot mai puținii nostalgici rămași cu ticurile lor laolaltă. Eu sunt parte din ei. Solidară cu Ziua Scrisului de mână, celebrată recent, la începutul anului, am ambiția de a semna cu penița și de a trimite celor dragi vreo zece vederi cu imaginea orașului în care locuiesc, dar și cu următorul mesaj: Nu mai am adresă electronică, dar am lădiță pentru corespondență. La intrarea în bloc.

Nici chioșcurile cu presă nu mai sunt cele de altădată. Se vinde precum pâinea caldă tot ce e marcat cu un corp acoperit doar pe-alocuri... Iar revistele de cultură, celelalte cu tentă spirituală, dar și multe altele din categoria „ca lumea”, sunt evitate cu scuzele de rigoare: salariul care întârzie, pensia prea mică sau invenția secolului: păi, se poate citi și în varianta electronică. Eu – nu pot! Și nu cred că voi putea vreodată. Starea de bine pe care mi-o oferă un simplu răsfoit de carte rămâne prioritară. Da, recunosc, sunt de modă veche și prefer în continuare să fiu scoasă din casă de cărți, nu de obiecte feng-shui. Mă tot întreb ce influență asupra mea, româncă de sânge, născută la Cernăuți și școlită la Chișinău, poate avea statuia unui elefant, atâta timp cât tot folclorul neamului meu este despre mioare și ciocârlii?

Iarna, care recent ne-a părăsit, a trecut fără nicio abatere de la felul meu demodat. În anotimpul polar nu am avut povești care să dea bine la urechea celor din jur: nu am schiat în Austria, nu am petrecut Revelionul în Dubai și nu am primit nimic de la Moș Crăciun. În schimb am trăit momente emoționante vizitându-mi părinții și casa părintească, am admirat frumusețea iernii la țară și a tradițiilor din satul natal, am ascultat oameni-demodați ca mine și am fost ascultată, mi-am învățat copiii Scrisoarea a III-a de Eminescu și am țopăit alături de ei în Casa Mare pe melodiile lăutarilor Zavaidoc și Botgros. Lista mea cu siguranță a plictisit o bună parte dintre cititori, pe care, chiar, poate i-a și pierdut…  Iar pentru cei cu răbdare demodată, continui: în vacanța de iarnă am citit în lung și-n lat revista „Limba Română” – acel tezaur pe care Domnul Alexandru Bantoș i l-a dat soțului meu pe post de merinde la drum.

Cu o ținută impecabilă, identică celei de la Casa Regală, revista „Limba Română” vine și ne invită la o delectare cu stil. Coperta „scrobită”, impunătoare, de mâini spălate în apă de trandafir și tratate cu alifii de mușețel, parcă te reîntoarce în timp. Revista este o solidă dovadă a așteptărilor mele și a celor care iubesc graiul și plaiul strămoșesc. Câștigând cu ușurință dreptul de a servi drept carte de vizită a spațiului mioritic basarabean, dar și a românilor de pretutindeni, scopul acesteia va rămâne neschimbat – rezistența noastră ca neam. Edițiile cu tematici exemplar argumentate și tezaurul de fotografii valoroase au devenit cea mai de preț podoabă în bibliotecile instituționale și deopotrivă în cele personale. Un proiect ambițios și prețios, de mare succes, astfel cataloghez eu visele domnului Bantoș, zidite piatră cu piatră întru înălțarea Istoriei, care ne va face nemuritori.

Atâta timp cât revista „Limba Română” ne va onora lădița poștală, nu avem nici cel mai mărunt motiv să căutăm prin muzeul de istorie cum arată o revistă adevărată.