Scriitorul și dreptatea sa. Tatiana Țîbuleac, Grădina de sticlă

Tărâm al schimbărilor cu începere din anii ’90 ai secolului trecut, Basarabia, după cum era și firesc, a intrat în vizorul mai multor prozatori de aici, care se afirmă în perioada respectivă: Vasile Gârneț, Martorul (1988); Vitalie Ciobanu, Schimbarea din strajă (1991); Nicolae Popa, Cubul de zahăr (1991), Păsări mergând pe jos (2001), Avionul mirosea a pește (2008); Iulian Ciocan, Tărâmul lui Saşa Kozak (2007), Înainte să moară Brejnev (2009); Emilian Galaicu-Păun, Țesut viu. 10x10 (2011); Dumitru Crudu, Oameni din Chișinău (2011), Moartea unei veverițe (2017); Constantin Cheianu, Sex & Perestroika (2009); Liliana Corobca, Un an în Paradis (2005), Kinderland (2013), Imperiul fetelor bătrâne (2015), Caiet de censor (2017), Capătul drumului (2018); Ștefan Baștovoi, Nebunul (2006), Iepurii nu mor (2002), Fuga spre câmpul cu ciori – amintiri dintr-o copilărie ateistă (2012); Ghenadie Postolache, Sezonul cerșetorilor (1998), Ore particulare de fotosinteză (2012), Pastorala (2017); Claudia Partole, Viaţa unei nopţi sau Totentanz – jurnalul unei menajere (2009); Mihaela Perciun, Băltoaca (2012), Cenușă rece (2017); Anatol Moraru, Nou tratat de igienă (2002), Turnătorul de medalii (2008), Nu mă tentează (2011); Doina Postolache, 601 sau Valiza cu busole (2011), Scrisul între vindecare și destin; Ambroise (2017); Nicolae Spătaru, Îngerașul cu fustă mini (2015); Lucreția Bârlădeanu, Tunica portocalie (2016); Lilia Calancea Sub constelația lirei (2017).

Fondat pe developarea omului aflat în căutarea propriei identități, discursul narativ se bazează pe redefinirea raportului dintre individ și societate, așa cum acestea se profilează în ultima vreme, accederea la un statut autonom al individului, care ar putea să atingă astfel suveranitatea, marcând limitele socializării. Aici intrăm într-o zonă în care lucrurile se complică: este vorba despre fenomenul „marginalizării”.

Că acest fenomen stă sub semnul relativității și al relativizării nu încape îndoială, de vreme ce vorbim despre „marginalizare” în raport cu un grup instituționalizat, cu o epocă, un loc geografic anumit, o normă morală, socială sau intelectuală. Astfel că, din punct de vedere al conținutului, definițiile pot fi foarte variabile. Transgresiunea care implică marginalizarea poate fi de ordin fizic, social, etnic, religios, intelectual etc. Locul, tipul de marginalitate și gradul de toleranță a societății față de aceasta s-au schimbat, în mod evident, marginalitatea fiind percepută ca o amenințare. Produs al unei societăți, marginalitatea este hârtia de turnesol a acesteia, caracterizând-o negativ. Anume din acest motiv, „marginalul” este un instrument cât se poate de potrivit pentru scriitorii preocupați să demaște sau să developeze societatea și timpurile în care trăim.

Spre o astfel de marginalitate își îndreaptă privirea Tatiana Țîbuleac în romanul Grădina de sticlă (Editura Cartier, 2018). După ce anterior, în romanul Vara când mama avea ochii verzi (Editura Cartier, 2016), se referea la un tip de marginalizare cauzată de o boală incurabilă (o mamă bolnavă de cancer şi fiul ei, la vârsta adolescenței, așteaptă împreună moartea), de astă dată tema o va conduce pe autoare spre întrebarea cu privire la maniera în care limba, cultura contribuie la formarea termenilor adecvați abordării realităților sociale relativ recente și actuale de la noi. Amintim că autoarea descinde din mediul jurnalistic, în care discursul e regizat prin mai multe coduri: deontologic, profesional etc. În comparație cu jurnalistul, scriitorul e dotat cu o putere lingvistică nelimitată. Și Tatiana Țîbuleac știe să beneficieze din plin de această libertate.

Mai trebuie de adăugat că există obiective comune ale literaturii cu cele ale sociologiei, istoriei, dar multe lucruri nu pot fi spuse decât prin literatură, scopul acestui gen de artă fiind expansiunea gândirii. Literatura are un raport superior cu realitatea, mai cu seamă dacă reflecția critică nu se lasă antrenată în reflecția politică. Anume din aceste motive mi-a atras atenția romanul Tatianei Țîbuleac Grădina de sticlă, în care se mizează pe decomplexarea raportului cu realitățile specifice în partea estică a Europei, mai exact, pe teritoriul dintre Prut și Nistru, desprins din albia românității și aflat, în perioada postbelică, în ex-Uniunea Sovietică. Asociat cu „mărgioara”, un cuvânt alinător și alintător al lui Dumitru Matcovschi, cu „casa văduvă și tristă de pe margine de Prut”, a lui Grigore Vieru, sau cu „marginea vuindelor fruntarii”, în viziunea lui Liviu Damian, acest tărâm n-a încetat să-i intereseze pe scriitorii basarabeni de-a lungul timpului. Conceput în vremuri mai noi, discursul narativ al Tatianei Țîbuleac este orientat să devoaleze discursul labirintic al puterii, despre care Roland Barthes afirma că e peste tot: „Cineva așteaptă de la noi, intelectualii, ca noi să ne agităm contra puterii, însă noi luptăm contra puterilor. Puterea e un parazit al unui organism transsocial, legată de istoria întreagă a omului și nu doar de istoria sa politică sau istorică”. De menționat că, potrivit aceluiași autor francez, „obiectul în care se înscrie puterea din toate timpurile este limbajul sau expresia sa obligată – limba”. „Limbajul e o legislație, limba e codul ei. Noi nu vedem puterea care există în limbă, deoarece noi uităm că orice limbă e un clasament și că orice clasament e opresiv”, mai spune Roland Barthes în Leçon inaugurale de la chaire de sémiologie littéraire du Collège de France, prononcée le 7 janvier 1977. Este cât se poate de semnificativ faptul că Tatiana Țîbuleac va recurge în discursul său narativ la un cod special, al limbii și că, după cum afirmă însăși autoarea, „limba română este un cod în carte (se are în vedere Grădina de sticlă – A.B.) … și este cel mai dificil cod” (din Interviul realizat de Ana Rapcea, publicat în acest număr al revistei „Limba Română”). Pornind de aici, „teatrul acțiunilor” din roman este concurat de „teatrul cuvintelor”, ca să spunem așa, care e unul aparte, la un moment dat cuvintele devenind personaje lăsate să „acționeze” în numele protagoniștilor.

Limba în care e scris romanul, una cu specific „moldovenesc”, reflectă denaturările la care aceasta a fost supusă după al Doilea Război Mondial, când glotonimul „limbă română” era strict interzis în RSSM, denaturarea limbii răsfrângându-se, bineînțeles, și asupra modului de gândire al basarabeanului. Acest procedeu îi permite autoarei să pătrundă în adâncurile labirintice greu de descifrat ale sufletului vorbitorului moldovean. În general, romanul Tatianei Țîbuleac ilustrează perioada în care limba vorbită în Republica Moldova e traversată de melanjul lingvistic român-rus, un fenomen propriu, cu precădere, orașelor. Autoarea surprinde efortul psihologic al emancipării unui anumit nivel al limbii române, cel al comunicării de pe picior egal. Vom vedea că înscrierea Lastocikăi la școala cu predare în „limba moldovenească” înseamnă și trecerea într-o altă categorie a societății. Însă în momentul în care ea utilizează și cuvinte dintr-un registru lingvistic mai elevat în comunicarea cu copiii din curte, va fi privită cu ochi neprietenoși de aceștia din urmă, deoarece elitele societății erau majoritar rusofone, astfel fiind pusă în joc valoarea politică a limbii. Pe acest fundal se profilează revolta disimulată a Lastocikăi, structurată într-un discurs narativ marcat de discontinuitate. Este vorba, de fapt, și despre o revoltă inconștientă a protagonistei contra marginalizării limbii.

Această situație face parte din frustrările multiple care alcătuiesc o hartă complicată a traumatismelor memoriei individuale, proiectată din când în când pe canavaua socialului, ale cărui ecouri se răsfrâng în sufletul fragil al copilului. Suprapuse peste suferința sufletului stigmatizat al Lastocikăi, ecourile mișcării de emancipare națională, bunăoară, sunt raportate la singurătatea și umilința prin care trece protagonista: „Mai plânge cineva în afară de mine, m-am gândit. Leonida – așa o chema” (Este vorba de scriitoarea Leonida Lari, unul dintre fruntașii mișcării de emancipare a românilor basarabeni. – A.B.). Percepția subversivă a celor ce se petrec developează starea de lucruri în Basarabia postbelică: limba neglijată, băștinașii, care își cunosc doar aproximativ graiul: „Nu am înțeles toate cuvintele, însă unele mi-au plăcut. «Dulcele foc» am auzit într-un vers și am încercat să traduc rusește. «Сладкий огонь» nu mi s-a părut la fel de frumos. Pentru prima dată, limba moldovenească a fost mai bogată decât rusa, iar asta mi-a adus o bucurie neașteptată. O ascultam pe Leonida mirată, cu un fel de teamă, de parcă un fluture enorm mi se așezase în palmă și începuse să-mi vorbească”. Este o scenă memorabilă, în care cel marginalizat ia cunoștință de sinele său, ascultându-și propria limbă ca pe un miracol, reperându-și prin limbaj zonele cele mai profunde. Astfel autoarea, trecând dincolo de sentimentele de suprafață, traduce adâncurile sufletului uman.

Tot Roland Barthes susține că există recunoașterea dreptului la cuvânt în situații de comunicare ce depășesc o simplă „codare sau decodare a mesajului format din punct de vedere gramatical” („codage et décodage de message grammaticalement formés”). Or, Lastocika, acționează intuitiv, pentru obținerea acestei recunoașteri a drepturilor sale de afirmare. Înțeleasă și susținută de Bella Isaakovna, ea va reuși să meargă la o școală cu predare în limba română, fapt despre care ulterior va afirma: „A fost cea mai mare dreptate pe care mi-am făcut-o”. (Spunea și Grigore Vieru că „limba este cea mai mare dreptate pe care poporul şi-a făcut-o sieşi”). După mai mulți ani Lastocika va reveni asupra acestui moment: „Îi voi fi recunoscătoare Bellei până la moarte pentru că a convins-o atunci să mă dea la școala moldovenească. Cred și acum că, dacă rămâneam la cea rusească, unde voia să merg Tamara Pavlovna, viața mea ar fi fost altfel. Spun asta fără a avea vreo explicație. Mai mult simt decât știu că, prin alegerea de atunci, mi-am făcut o mare dreptate. Poate singura dreptate de care am avut parte”. Și protagonista își continuă reflecțiile astfel: „Bună femeie a fost Bella, deșteaptă. Prima care a intuit, înaintea tuturor, dragostea mea ascunsă pentru cealaltă inimă a mea. Sau poate că simțise mai mult Bella? Ceva ce mie îmi este rușine să recunosc, iar evreii au purtat în ei mereu, din născare: dorul de tărâmul fermecat”. Dorul Lastocikăi „de tărâmul fermecat” se manifestă pe un traseu angoasat, al basarabeanului cu suflet extrem de complex, însă nu mai complicat decât este în general cel al omului de azi. Lastocika ia cunoștință de sinele său în internat, în acest spațiu rezervat copiilor orfani, marginalizați. Ieșind din internat, după ce este adoptată de Tamara Pavlovna, ea va cunoaște o lume total diferită, în care condițiile de viață sunt incomparabile: baie, așternuturi, alimentație etc., mult mai bune decât avusese anterior. Din cauza necunoașterii limbii binefăcătoarei sale, este maltratată moral și fizic. Zilnic va face, împreună cu Tamara Pavlovna, o muncă peste puterile unui copil, adunând sticle din cele mai mizerabile locuri, curățindu-le, pentru a le vinde și a avea un câștig din asta (un câștig care, la fel ca și toată agoniseala obținută de Tamara Pavlovna pe căi fie oneste, fie nu tocmai se vor duce, în final, pe apa sâmbetei, fără ca aceasta din urmă să-și vadă împlinit visul de a o căsători pe Lastocika, de a-i face o nuntă ca în povești și drept cadou de nuntă – o mașină). Statutul Lastocikăi în societate e multiplu frustrant: orfană, este impusă să presteze o muncă murdară, pentru care cei din jur o dezaprobă: copiii o arată cu degetul, numind-o „sticlăreasă”. Violurile multiple o mențin în condiția ei de marginalizată, de unde va căuta ieșire revoltându-se contra potențialilor ei părinți. Lipsită de aceștia, Lastocica va găsi un suport moral, psihologic în faptul că îi va fi recunoscut dreptul la recuperarea limbii date prin naștere. „Odiseea” limbilor mai trece printr-un moment demn de reținut: hotărâtă să o vadă pe Lastocika medic și înțelegând că rezultatele ei la română sunt slabe, Tamara Pavlovna va angaja un profesor de română, pe Radu, care o va ajuta să depășească barierele acestei discipline.

Treptat Lastocika învață să lupte contra stigmatelor și, căutând soluții, se refugiază în lecturi. Ahtiată de lectură (evident, în rusă, căci majoritatea bibliotecilor din orașele Basarabiei aveau fonduri de carte preponderent rusească), își găsește un ascunziș în care „răul nu avea cheie”: „Într-un an am terminat toate cărțile pentru copii. Asta a fost răsplata mea și pentru sanie, și pentru caleidoscopul pe care nu mi l-a cumpărat, pentru celelalte bucurii refuzate”. Aceasta o va face mai reflexivă, îi va deschide, inclusiv prin posedarea altei limbi, o lume nouă. Însă protagonista nu va scăpa de sentimentul injustiției: „Începusem să cred că pe lume erau forme de viață mai drepte ca oamenii: Castanul. Mestecenii. Trandafirii Polcovnicului. Să mă usuc iarna și să renasc primăvara: curată, mirositoare, fără urme. Asta îmi doream”.

O lume ruptă de rădăcini, dificilă ni se relevă prin intermediul imaginii femininului, care în universul romanesc al Tatianei Țîbuleac este rece, glacial, intelectual. Frustrată din cauza condiției sale fizice, Lastocika (după propriile ei cuvinte, „un țurțur îmbrăcat” sau „o piticanie”), parcurge un drum inițiatic complicat al căutării sinelui, printre lovituri ale destinului, printre agresiuni de tot felul, pentru a ajunge să-și cunoască sufletul, partea de omenie, căldura de care ea singură are nevoie și pe care găsește forțe în sine să o dăruiască altora, dar își cunoaște și partea găunoasă, răutatea, veninul pe care, pentru a scăpa de el, îl proiectează spre cei din jur. Și totuși, în pofida imaginii hidoase, lumea în care trăiește Lastocika îi rezervă o doză de bucurie, pe care ea o trăiește din plin: „Îmi era dor de duminicile din curte, de noi fete, de sucul de mesteacăn, care dispăruse din magazine. Îmi era dor chiar și de băieți, care se făcuseră toți înalți și urâți, câinoși și fumători”. Este atinsă, în fond, problema rezilierii femininului din perspectiva corelației interioritate-exterioritate, bărbat-femeie, a străinului în sine însuși, chestiunea alterității și modalitatea de a rezona a acestora. Se desprinde din universul urban în decădere o pedagogie a epocii incapabilă să anihileze agresivitatea în mediul infantil, agresivitatea în general, victimele decăderii morale (personaje precum Oxanka, bunăoară) ilustrând incapacitatea marginalilor de a deveni stăpâni pe destinul lor. Dar, în același timp, pe acest fundal se proiectează soarta Basarabiei: Lastocika, înfruntând multiplele și cumplitele încercări, ajunge la București, și, așa precum și-a dorit, este medic. S-ar părea că, în final,  sentimentul  numit de ea „dragostea mea ascunsă pentru cealaltă inimă a mea” este împlinit. Dar, de fapt, protagonista continuă să înfrunte un destin ingrat: bărbatul cu care are un copil stă separat de ea, deoarece nu poate suporta să vadă chipul copilului lor născut cu un grav handicap. Lastocika, de una singură, își va asuma responsabilitatea de a-și ocroti odrasla. Aflată într-o vizită la Chișinău, se va întâlni cu  Radu, profesorul de română, de care era îndrăgostită încă de pe când era adolescentă. Venit de prin părțile Cernăuților, cu o impresionantă bibliotecă de cărți în română,  stabilindu-se la Chișinău, unde moștenise un mic apartament de la o mătușă, Radu rămâne și peste ani același simplu și modest profesor de liceu, fără să bănuiască sentimentele nutrite de Lastocika.

Dinamica internă a ficțiunii romanești e dominată de construcția labirintică a destinului unui personaj, asemănător cu cel al Basarabiei. Vom observa că prin spiritul de revoltă ce o caracterizează, protagonista Tatianei Țîbuleac amintește de un alt mare revoltat, cel din proza lui Paul Goma. Menționăm că Paul Goma, a cărui copilărie a fost traumatizată de refugiul familiei sale din Basarabia ocupată în România, de calvarul arestării tatălui său, de peregrinările familiei, ascunzându-se pentru a nu fi „repatriată” în Basarabia, unde risca să fie deportată, este autorul unui roman intitulat Basarabia. Însă, după cum mărturisește însuși autorul, tot ce a scris de-a lungul vieții a scris în numele Basarabiei nedreptățite. Probabil așa se explică imaginea protagonistului revoltat („Moș Reproș”, se va autonumi scriitorul) din proza basarabeanului nostru.

Revenind la narațiunea din Grădina de sticlă, vom spune că spiritul contestatar, revolta mută, conjugate cu rezistența în fața traumelor și cu capacitatea de a găsi sâmburele din care se poate isca fericirea de a trăi, vin dintr-un al timp, Tatiana Țîbuleac reușind să confere „marginalității” dimensiuni potențial universaliste, personajul nefiind orientat doar spre sine, ci spre o percepție deschisă a lumii.