Hățișuri de lilieci, dar și miresme. Și speranțe!

Mai întâi, o mărturisire: textul de față pornește de la conferința Misterele florii de liliac, pe care am prezentat-o ca a XXVII-a prelecțiune din seria nouă a „Junimii”, la Casa-Muzeu „Mihail Sadoveanu” din Copou, pe data de 5 mai: prima duminică din florar a devenit ziua când este sărbătorită la Iași floarea de liliac. Iar liliecii de pe aleea de intrare la casa-muzeu erau în plină floare, răspândind un puternic și parfumat miros! (pe internet, puteți găsi afișul întâlnirii noastre). Dar a devenit și revenirea, cu amintiri, la clădirea și locul unde am fost prezent, zilnic, timp de peste zece ani, până în 1975, ca cercetător la (odinioară) Centrul de Lingvistică, Istorie Literară și Folclor al Filialei Iași a Academiei Române, care-și avea sediul aici.

Ceea ce am vrut (și vrem) să atragă atenția este primul substantiv din titlul mai sus citat: de ce mistere? Și dacă vă îndoiți de proprietatea utilizării cuvântului respectiv, sperăm că veți avea ocazia să vă pronunțați, sigur măcar în mai multă cunoștință de cauză, după ce veți parcurge textul de față. Dar, în temă, se ivește și un mister evident: oare cum se explică faptul că, în limba română, prin același substantiv numim și o plantă (Syringa vulgaris), dar și un mic mamifer (zburător) din ordinul Chiroptera și ce legătură ar putea avea această bipolaritate, referindu-ne la explicarea, în Dicționarul limbii române al Academiei (DA), ca împrumuturi, printr-un etimon bulgar, a ambelor cuvinte (o filiație oarecare între cele două nu s-a îndrăznit, nici sub semnul miracolelor aparținând generației spontanee!). Iar atunci, apelând iarăși la DA și lăsând la o parte, deocamdată, chiropterele, cum de prin „liliac” (ca plantă) sunt numite nu doar arbustul acum bine-cunoscut, ci chiar arbori (salcâmul) sau erbacee, cum ar fi „brumărelele”? Anticipând, pe scurt, trebuie să știm că termenul în discuție este relativ nou în limba română, dar a căpătat un farmec și un prestigiu de pe urma cărora, în unele cazuri, au avut de pierdut nume vechi, consacrate, ale unor vegetale. Există însă și reversul medaliei: introdus în circuitul arbuștilor ornamentali din diferite zone ale României, liliacul Vechiului Regat a primit și nume zonale de plante; de exemplu, colegul Adrian Chircu, ardelean, profesor la „Babeș-Bolyai”, susține că arbustul nostru este numit, la el acasă, scumpkie altoită!

Biografia plantei, identificată științific, după caz, drept Syringa vulgaris ori Syringa persica, devine o provocare prin însăși numirea acesteia, în alte limbi, prin cuvinte apropiate de acela din română: lilas în franceză, lilo, lila și lilac în spaniolă (care a trecut această ultimă formă și în franceza veche), portughezul lilaz sau, în engleză, lilac. Măcar astfel de apropieri ne-ar da dreptul să ne îndoim de originea pur bulgărească a numelui românesc al liliacului-arbust, acceptându-i respectivului idiom doar statutul de eventual intermediar, parțial, de trecere spre română, a unui cuvânt oriental, acela, îndepărtat, de la baza spaniolei ori a francezei. Oricum, pentru noi, vecinii bulgari au fost prea puțin cunoscuți ca preocupându-se de horticultură peisagistică, ci mai ales ca vrednici grădinari, cultivatori și negustori de legume, într-un asemenea grad de specializare încât, în română, bulgărie să însemne, până în sus, pe Siret, dar și prin Basarabia (după cum aflăm de la colegul Anatol Eremia, profesor de la Chișinău), „grădină cultivată cu zarzavat”, rivalizând doar cu sârbia de prin graiurile bănățene.

O comparație pentru a sugera soluții ar fi raportarea la puncte de vedere asupra originii cuvântului (formelor) citat(e) pentru limba franceză, eventual la importanța acesteia pentru răspândirea bazei etimologice (ca intermediar pentru engleză). Evitând excesul etalării surselor, semnalăm doar faptul că lexicoane franțuzești de marcă explică fr. lilas, respectiv v.fr. lilac din sp. lilac, acesta provenind din arabul lilak, în arabă preluat din persană (lilağ) ca intermediar pentru un punct de plecare din sanscrită! La rândul său, ca sursă pentru rom. liliac „arbust”, August Scriban, în Dicționaru limbii romînești (Iași, 1939), procedează metodic similar, trimițând la turcă (ce a preluat un cuvânt din arabă, tributară persanei), dar face comparația și cu forme, importante pentru limba română, din neogreacă și bulgară. În ambele cazuri avem de-a face, de fapt, nu doar cu imperativul etimologiei directe, ci și cu respectarea posibilității etimologiei multiple, ambele ca reflectare a marii cuceriri pe care, în lexicologie (și lexicografie), o reprezintă principiul de cercetare „Wörter und Sachen” (= cuvinte și lucruri). Iar arbustul numit liliac, respectiv lilac, lilas, este o plantă decorativă exotică, de proveniență orientală (vezi, de altfel, și cunoștințele naturaliștilor, care au numit o specie Syringa persica).

Aceleași considerente se impun și în evaluarea originii rom. liliac „mic mamifer zburător” (panromânesc, fără sinonimie propriu-zisă, directă), explicat de același Scriban ca împrumut din vechea slavă, dar, rezumând discuția, pentru ale cărui surse, paralele, în graiuri din diferite zone ale României, se trimite și la forme din sârbă sau bulgară. Iar chiroptera este o străveche realitate locală, al cărei vechi nume autohton va fi fost înlocuit în română cu un împrumut slav, eventual, la început, datorită limbajului funcțional referitor la credințe și practici magice, „șoarecele cu aripi” fiind jivina (nume de la Scriban) care a mâncat nafură sau prescură, ale cărei aripi erau folosite în farmece „de dragoste”, după cum se credea că, îngropată sub prag, aducea noroc etc.

De coloribus… Pe urmele florii, la care revenim, este de luat în seamă, apoi, târzia prezență a cuvântului liliac în scrisul românesc: după DA, prima atestare datează din 1818, ca includere în manuscrisul „lexiconului românesc-nemțesc și nemțesc-românesc” al ardeleanului Ion Budai-Deleanu, dar și posibila (?) derivare de la acest substantiv a adjectivului liliachiu „de culoarea violet-deschis a liliacului”, acesta notat și el abia în documente comerciale din secolul al XVIII-lea, fără atestări convingătoare însă în vorbirea populară. Și surprinzător de aducător aminte de nume de culori de origine turcească, cum ar fi ghiurghiuliu „roșu deschis”, conabiu „vișiniu”, stacojiu „roșu aprins”, tot rafinamente cromatice de import, dacă avem în vedere poporeni purtând, de obicei, straie albe vara, iar pe timpul iernii cojoace (inițial doar albe) și sumane, cenușiu-închis ori negre. Mai ales și dacă nu pierdem din vedere, pe de altă parte, misterioasa existență a adjectivului lulachiu, explicat din neogrecescul lulâki „indigo”, din leilaki „liliac”. Dar, și aici, o altă deschidere spre cunoaștere apropo de vorbirea populară: o prietenă basarabeancă, Cristina B., ne-a informat, cu siguranța trăirilor, că pe acasă pe la ea se spune liliaciu (cu pronunția moldovenească a lui ci, așadar, garanție a autenticului!). Iar pentru formă, vezi piersiciu, de la piersică. Nu am înregistrat încă, tematic, vocabula stânjeniu (de la stânjenel), cum i se spunea movului ori violetului, pe vremuri, și pe la Suceava. Dar, în sfârșit, încheiem, întrucât, după, savanții latini, De coloribus non disputandum! (nu numai de gustibus).

Lumea beletristicii vine și ea să încarce un neobișnuit de complex mozaic de implicații ale trăirii cuvântului și pe care le amintim, selectiv, pornind de la dicționare. Impresionează gravitatea evocării iubirii, într-o împletire cosmică la Macedonski, în Noapte de mai (dedicată Domnișoarei Zoe Vladoyanu): „Și-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpenești virginități / Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută / Ș-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută. / Veniți: privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit!”; sau copleșitor, însoțind speranța pierdută, la Eminescu: „A noastre inimi își jurau / Credință pe toți vecii, / Când pe cărări se scuturau / De floare liliecii” (Când amintirile). Și, apoi, numai ațâțare, pur și simplu, la Topîrceanu, în Balada chiriașului grăbit: „Pe-atunci înflorea liliacul / Și noaptea cădea parfumată, / Umplând de miresme cerdacul, / Și-avea arhivarul o fată…”. Aceeași, nebanalizată însă la mahala, care îl sensibilizase și pe Miron Radu Paraschivescu: „Se însera – și-n câte-o poartă / Pica domol o floare moartă / Ce risipea un stins parfum / De liliac sau de salcâm” (Romanță, din Cântice țigănești).

Perspective editoriale ne limitează apetitul de a prelua enunțuri alese spre a fi purtătoare de semne misterioase, cum ar fi cel de la Sadoveanu, din Nicoară Potcoavă, evocând „o vreme lină de toamnă”, „cum nu mai fusese niciodată în veac” (25 noiembrie!), când „în margine de crânguri înfloriseră alunii și îmbobociseră cornii”, iar „la curtea domnească slobozise floare o creangă de liliac, lângă fereastra unde dormea Ion Nicoară”. Dar nu putem rezista în a semnala prezența plantei, cu florile ei, în cântece populare-strigături de joc: „Frunză verde liliac, / La grădina cu cerdac, / Crește-un trandafir și-un mac”; „Frunză verde liliac, / Dulce-i gura de diac, / Dar nu-i dulce ori sălcie, / Numai cum îmi place mie”. Dar și „Foaie verde liliac, / Mare-i țara, eu nu-ncap!”, sau „Frunză verde liliac, / Așa mi-i bărbatul drag, / De-i aștern pe pat un sac / Și-i pun un pietroi sub cap” (după DA).

Ținând seama de neîndoielnicul exotism originar anterior evocat, „democratizarea” realității nu conduce spre familia… finețurilor (ce s-ar asocia numaidecât cu violetele, zambilele, crinul sau trandafirul), ci devine una ușor de acceptat chiar de bărbatul țăran – în ipostaza arbustului ce ține umbră pe lângă casă, dar, mai ales, la cimitir. Cu o impresionantă curgere, începând de la bucovineanul Simeon Florea Marian, care, în monografia consacrată înmormântării la români (1892), a semnalat obiceiul ca la căpătâiul unui mort să se răsădească un trandafir, dacă e fată, ori un liliac, dacă e flăcău. Continuând cu Marin Sorescu, care-și titrează prin La Lilieci – numele cimitirului din Bulzeștii Doljului – cronica satului său natal, cu savoarea evocării, tocmai în acest loc, a farmecelor viețuirii și a cărui selecție lexicală a fost cu finețe proiectată cromatic de un comentator: „«La Lilieci», se știe, este numele unui loc de veci, al unui cimitir din Bulzeștii Olteniei lui Marin Sorescu. Adică al unui spațiu cu vieți și nume îngropate printre tufele de flori cu același nume, asociind violetul ori albul funerare cu vitalul verde” (Ion Pop, Textul ca loc de veci).

O surprinzătoare carieră europeană și intercontinentală a florii cândva exotică, astăzi comună (prin frecvență), pare a fi confirmată, în inscripționare, prin steme din spațiul parizian („Porte de Lilas”) ori serbări, în cel nord-american; de exemplu, „Spokane Lilac Festival” (Spokane fiind „Lilac City”) sau „Rochester Lilac Festival”, dar mai ales prin picturi celebre ale lui Monet, Cezanne, Gauguin, Van Gogh sau Chagall („Lovers in the Lilacs”). Iar, de la noi, în special picturile lui Aman, Luchian sau Băncilă. Și să nu uităm nici de tulburătoarele Flori de liliac ale Anastasiei Lazariuc!

Simboluri florale? Nici în România nu lipsesc locurile unde liliacul este sărbătorit: sunt cunoscute întâlnirile primăvăratice de la Ponoarele Mehedințiului sau din Valea Prislopului. Însă nouă ne-ar plăcea ca, pornind de la simbolicele zile care îi sunt consacrate la Casa-Muzeu „Mihail Sadoveanu” (care ne amintește și de Kogălnicenu sau de Enescu), liliacul să cuprindă alei de pe Copou și să îmbrace spații din jurul Universității „Alexandru Ioan Cuza”, al Teatrului Național „Vasile Alecsandri”, al Palatului Culturii și al atâtor piețe din cartierele Cantemir, Alexandru cel Bun și din Tătărași sau parcurile din jurul Ciricului. Și să însoțească pietonale de la intrările în oraș, din Bucium, din Păcurari sau dinspre Albița. Liliacul ar putea deveni un simbol floral al Iașilor, dar ne-am putea gândi să-i atragem de partea speranțelor noastre pe chișinăuieni sau/și pe bălțeni și, poate chiar împreună, să completăm prin „floarea memoriei” simbolica tradițională a orașelor noastre, reprezentată doar de steme, steaguri și imnuri.

Ce-ați zice de așa ceva, prieteni și frați din Moldova dintre Prut și Nistru? Pentru ca în luna mai, în fiecare primăvară, să ne înfrățească farmecul frumuseții, măreția cinstită a încrederii în viață și în binele mamei-natură!