Eminescu și canonul literar românesc (I)

Discutând recent despre „eternitatea canonului” (v. „România literară”, nr. 20/10 mai 2019, p. 4), Mihai Zamfir ne reamintea că fiecare literatură își conservă „un nucleu esențial”, aparent imobil, acel fond de bază (stabil, indiscutabil, de relativă fixitate, totuși suportând – cu lentoare – varii corijări), făcând din cultură „un pilon național rezistent”. Iată un nimerit prilej de a repune în discuție această frecventată temă, asaltată de numeroși contribuitori, întocmind cu febrilitate „liste” conjuncturale, provocând – vorba lui Ion Simuț – „turbulențe”. Canonul, oricum, nu este o ficțiune intelectuală, sublinia Mihai Zamfir în pomenita intervenție.

Încercând a desluși, după „două luni de lectură cu creionul în mână”, catalogul canonic propus de Nicolae Manolescu (în Istoria sa), Theodor Codreanu îi consacra o carte în care, prioritar, discuta centralitatea eminesciană, uzurpată în „hibridul” manolescian. Înainte de a constata dacă Eminescu, învestit cu rolul simbolic de poet național, s-a degradat esteticește, dacă inerția canonică și recepția clișeizată abia îl țin în „viață” sau dacă asistăm la eroziunea mitului, ar fi util, bănuim, a afla, fie și aproximativ, ce este canonul. Strămutat din teologie, nebeneficiind de un cadru conceptual adecvat, termenul a provocat largi dezbateri la noi, după valurile stârnite de „bătălia canonică” americană. Și, pe bună dreptate, Theodor Codreanu se întreba: „înseamnă altceva canonul decât adevăr în cultură?” (Codreanu 2009: 32).

Așa fiind, credem în necesitatea canonului (într-o epocă, vai, confuză axiologic), dar nu și într-o istorie literară „canonică”, obsedată de liste, precum a noastră. Pentru simplu fapt că o istorie a literaturii – avertiza Marian Popa – „nu poate fi doar un panteon”; altfel zis, și „literatura stupidă”, spunea același, poate fi „material muzeal”. S-ar cuveni, cred, întâi, să detaliem chestiunea și, mai ales, să (ne) definim termenii. Să însemne canonicitatea intangibilitate, adică mortificare? Să fie canonul un „import fraudulos” (cum crede Cosmin Ciotloș) sau, mai degrabă, un transfer fraudulos, preluat din sfera religiosului? Oricum, canonul laic nu e închis, poate fi „penetrat” prin lărgirea listei canonice (firește, în aceleași condiții de omologare); încât, inevitabil, asistăm la înmulțirea acestor liste, de uz didactic (presupus diferite). Totuși unde mai e stabilitatea canonică? „Dacă nu e canon, nimic nu e” – zic suporterii (și nu se înșală). Canonul, negreșit, e în prefacere (acumulări, sedimentări, negocieri) și suportă verificări succesive. El este doar reproducere sau o continuă reînnoire? El se îmbogățește (cum credem noi) sau e deconstruit, până la distrugerea „dispozitivului canonic”? În fine, în epoca globalizării, învolburată de cruciadele socio-politice (feminism, afrocentrism, neoistorism, deconstructivism etc.), purtate în numele unor „reparații istorice”, canonul național mai supraviețuiește? Asistăm oare la generalizarea canonului occidental? Totuși, constatase chiar Harold Bloom, „nimeni nu are autoritatea de a ne spune ce este canonul occidental” (Bloom 2007: 63). Și atunci? Încât cea mai „firească” replică e, din păcate, denaturarea conceptului, manevrat dezinvolt și aproximativ, pe gustul ideologilor postmoderni și a epocii „haotice”; ceea ce chiar se întâmplă...

Să nu uităm că autoritatea canonică, gestul canonizator – prin „fixare” – au totuși un caracter resimțit ca opresiv și stimulează avântul contestatar. Dar atacul anticanonic ce va să însemne? Distrugerea canonului (cum ar dori numita „Școală a resentimentului”, prin atitudine decanonizatoare) sau doar înlocuirea lui (cu repetate „divorțuri canonice”, impunerea canonului generaționist, altă listă de „supraviețuitori”)? Adică un alt canon... Observăm că sub flamura revizuirilor (cerând, imperativ, reașezarea valorilor), gestul canonizator se deschide ambivalent. Canonul, preciza H. Bloom, este un etalon de vitalitate (selecționând „oameni reprezentativi”, asigurându-și „nemurirea”) și, în același timp, poate fi mesagerul Morții, expediind în neant scriitori considerați cândva reprezentativi. Cu atât mai riscante sunt profețiile canonice. Mai ales că, avertiza H. Bloom, canonicitatea are nevoie de timp, ar trebui să treacă două generații pentru a spera că nu greșim optând și întocmind, cu hărnicie, liste. Graba unora de a se considera scriitori canonici, forțând intrarea în manuale, e cel puțin hazlie dacă nu deplin ridicolă. Soarta unui scriitor (în pofida gloriei conjuncturale și a abilităților relaționale) nu se joacă în timpul vieții; iar posteritatea e nemiloasă...

Afirmația lui N. Manolescu („canonul nu se discută, el se face”) este doar o glumă. În realitate, canonul – ca operă colectivă – chiar se discută; el se face, fiind în pre-facere. Spunea bine Nicoleta Sălcudeanu: „canonul este un copil cu mai multe moașe”. Vechiul canon se restrânge, unii, canonizați, ies din actualitate, noile achiziții își fac loc (uneori cu coatele), circumstanțele / standardele de epocă intervin în „joc”, selecția poartă pecetea gustului, dar și a idiosincraziilor. Fiindcă acceptăm realitatea canonului ca dat subiectiv, rod al interpretărilor într-un spațiu de certă varietate polifonică, supus în permanență interogațiilor critice. Ce ne facem însă cu o concluzie „elegiacă” a aceluiași H. Bloom, potrivit căruia „criticii nu pot crea canonul” (Ibidem: 532). Cine atunci s-ar încumeta și ar avea și autoritatea canonică să o facă? Și, în fond, o sumă de subiectivități poate fi garantul obiectivității? Deci: 1) Niciun critic nu face canonul, el fiind, spuneam, o operă colectivă; 2) Canonul funcționează în variante naționale; 3) El are ca fundament esteticul, este un cumul de singularități și este o listă în prefacere, confirmând lovinesciana mutație a valorilor. Testul operelor canonice ar fi recitirea (H. Bloom dixit): „dacă nu impune o recitire, opera nu poate dăinui”, scria el (Bloom 2008: 56), analizând „ciclul de viață al poetului puternic” cum o va face și în Anxietatea influenței (3). Dar în epoca „analfabetismului TV” (cum zic sociologii), a internauților, lectura e în recul. Recitirea, e limpede, vizează cercul îngust al inițiaților.

Evident că scriitorul român trăiește anxietatea consacrării canonice. Reamintim că istoria manolesciană a fost așteptată cu înfrigurare; indiscutabil o carte-eveniment, bucurându-se de o receptare zgomotoasă, pasională, ea a provocat și mari deziluzii. De ecou bloomian (și nu ne referim doar la „nostalgia esteticului”), impozantul tom aparține unui cronicar – „direcționist”, deghizat în istoric literar, funcționând – să recunoaștem – ca brand cultural (cf. Mihaela Ursa). Sub un subtitlu inexact (5 secole de literatură), amestecând vârstele manolesciene (repere, mize, stil – cum observa Daniel Cristea-Enache), jurând în era postestetică pe „procustianismul estetic” (cercetat capricios), expediind nume grele pe lista „dicționarizaților”, operând inexplicabile excluderi, Istoria critică s-a vrut canonică. Ne întrebăm: este un „edificiu în lucru” (cf. Sanda Cordoș) sau un proiect încheiat? Este Manolescu un „mare canonizator”, alături de Maiorescu, Lovinescu și Călinescu (careul de ași, după S. Alexandrescu, instituind ordinea literară românească) sau „doar” un contribuitor (zice Doris Mironescu), lucrând, ca „benedictin cartograf”, – prin acest opus magnum – la „lărgirea” canonului? În sensul (paradoxal) că numărul autorilor, implicit al operelor valide sporește, cantitatea de literatură devine copleșitoare, iar spațiul locativ oferit nu poate fi la fel de generos! Lista canonică, găzduind autori „inoxidabili”, nicidecum cărți ridate este, se înțelege, restrictivă. Luptele (generații, grupări, direcții) s-ar vrea și câștigătoare în instituirea canonului (acele râvnite și definitive „lovituri canonice”). Iluzorii, finalmente. Totuși, ce ne facem cu intervalul-tampon cerut de H. Bloom, un argument de bun-simț la urma-urmei, acele „două generații” după moartea scriitorului? În cazanul vanităților (care e viața literară), renegocierea canonului literar / reformarea lui se rezumă, de regulă, la un lobby generaționist. Or, statutul canonic are în vedere opera, dar și influența ei (misterioasă), nicidecum traficul de influență. Iar bătăliile canonice au nevoie de două tabere (firește, în conflict). Altă întrebare privește putința sustragerii. Bloomiana „anxietate a influențelor”, interanimarea lui Steiner sau interglosarea infinită a lui Manolescu numesc marele adevăr al influenței literare, instituind „o anxietate irezistibilă”. Dar dacă H. Bloom se împărtășește „anxios” din Shakespeare (cel care a scris „textul vieții moderne”), lanțul de receptări invocat de un Jauss este „liber” oare de orice influență? Evită receptarea capcanele impresionismului? Sau, altfel spus, ne putem sustrage presiunii contextului, rămânând numai pe teren estetic? Greu de crezut și imposibil de înfăptuit. Iar dilemele canonice ne asediază. Și dacă Fowler are dreptate (susținând că fiecare epocă are genuri canonice), atunci reevaluarea e chiar presantă. Acel catalog de autori (supraviețuitori), construit pe „retorica imortalității”, se vede confruntat cu „repertoriul activ” al epocii / epocilor, suportând răsturnări în „topul” genurilor literare. Ceea ce e vizibil cu ochiul liber.

Canonul, credem, se instituie prin consens. E drept, la noi mentalitatea curentă cere ca un critic de oarecare autoritate să-și scrie propria istorie literară ca un apoteotic „discurs de legitimare”. În afara obișnuitelor cârteli, a unor execuții de cafenea și a prizei emoționale, lipsesc, regretabil, discuțiile aplicate. A propus cineva un canon alternativ (ca demonstrație temeinică, nu fluturând liste încropite „de azi pe mâine”)? În deghizament postmodern, Istoria manolesciană se vrea, desigur, cartea vieții, adăpostind – s-a observat – „mai mulți Manolescu”. Ea impresionează, dincolo de recepția foiletonistică, prin forța de absorbție, dar, în mare, se pliază pe ierarhiile consacrate. Vom accepta apoi că orice canon (laic) este o creație a conștiinței ordonatoare a criticilor. Autorii canonici, ne prevenea Coleridge, sunt veșnic vii, exercită – prin „demnitate estetică” – o supra-influență, postfigurând (zicea H. Bloom) canonul. Reamintim (alte) câteva adevăruri: canonul e alcătuit din singularități (stânjenitor de puternice), iar intrarea în canon, prin individuație, înseamnă fixarea în memoria colectivă. Ceea ce nu presupune și o venerație somnolentă, pietrificată. Astăzi, publicultura, prin forță mediatică, penetrând zgomotos piața și falsificând relația valoare / succes, tulbură și listele canonice. Ce să mai vorbim despre culturile mici, închise în propriile granițe lingvistice, incapabile să gestioneze acel hulit management al vizibilității. Or, în absența lui, societatea mediatică te condamnă la inexistență. Să mai adăugăm, sub presiunea globalizării, și soarta grea a canonului național, supus și din interior deconstrucției (prin vocile resentimentare). G. Călinescu a impus, descurajant, o viziune (ca narațiune identitară) și a împlinit dezideratul canonic, afirma tăios M. Mincu. Să înțelegem de aici că alte Istorii literare ar fi „inutile”?

Întrebarea stă în picioare deoarece, curent, se zice că epoca istoriilor integrale, „de autor”, a apus. Generaliștii au cam dispărut, izvoriștii și istoriștii pun în circulație, de regulă, banalități didactice, ies la rampă criticiștii condamnând vehement „efervescența mitologică” și punând la zid teza evoluției organice. Iar ambițioasele istorii, tratate ca obiect de cult, pot invoca alibiul subiectivității câtă vreme folosesc un operator empiric: „gustul” (departe de a fi infailibil!). Deși nu concepem o istorie literară în absența unei percepții contextuale (culturală, istorică, politică), inventariind școli, curente, reviste, ideologii etc., deși nu credem că rostul ei ar fi canonizarea, până la urmă, să recunoaștem, o istorie literară instituie / poate institui canonul. Dar poate fi ea un laborator aseptic, apărând purismul conservatorismului estetic?

Evident, nu orice autor poate penetra canonul. Pentru Bloom, Shakespeare rămâne „cel mai original autor cunoscut vreodată”, cu acces la o universalitate fundamentală. El înseamnă canonul laic. El, spuneam, ar postfigura canonul, exercitând acea de neocolit influență (anxioasă). Dar valoarea, în sine, nu ajunge. Mari scriitori pot rămâne necunoscuți, ilustrând doar canonul național; sau stimulând asaltul contestatarilor, deranjați de centralitatea unui nume (să exemplificăm: Eminescu) câtă vreme, zice tot Bloom, opoziția definește centralitatea. Și căutându-se, cu înfrigurare, alternative pentru canon (să exemplificăm: Cărtărescu). Iar recuperarea celor din exil, „întoarcerea proscrișilor”, îmbogățind – astfel – literatura noastră, cultura, în sens larg (și nu doar anexionist, strict cumulativ, prin extensie geografică) e necesară. Șansele de a intra în canon sunt mici dacă ne cramponăm (cum altfel?) de conceptul de influență. S-ar putea însă ca, pe termen lung, acel „afară” al literaturii române, adus acasă, în matca (corpusul) literaturii-mamă, metabolizat, să penetreze, prin anumite voci, canonul. Chiar dacă N. Manolescu, într-un recent interviu, mărturisea că „literatura exilului nu este interesantă” (v. „Scrisul românesc”, nr. 2/2009). Categoric, romstrăinii (vorba lui Sorin Alexandrescu) contează...

O ultimă chestiune stârnește, și ea, nedumeriri; canonul contabilizează opere sau scriitori? În bună tradiție postmodernistă, vom răspunde și-și. Dilema însă rămâne. Dacă acceptăm că fundamentul estetic contează decisiv, canonul ar trebui să includă opere. Niciun scriitor nu produce doar capodopere. Dar aura canonului se răsfrânge asupra autorului în cauză și, pe bună dreptate, vorbim de scriitori canonici. Iar în vremurile noastre, trăind în publicultură, ecuația se tulbură, convertind fraudulos succesul comercial în valoare (prestigiu). Se înțelege că astfel de „victorii” (mincinoase) au viață scurtă. Totuși, viermuiala literaților e întreținută de o obsesie: „ajustarea” canonului...

În numele ajustării lui, Eminescu e repus, periodic, în discuție. Ceea ce, desigur, nu e stânjenitor. Doar că, propunându-și „detronarea”, atacând centralitatea eminesciană ca maladivă, mortificantă etc., discuțiile cad în încrâncenare, provocând polarizări: fie exagerări pioase, fie furii demolatoare, ignorând tocmai esențialul, aprofundarea analitică. Oricum, n-am putea discuta onest despre „povara ontologică a canonului” (Manolescu 2008: 102), despre tentativele de „transbordare a centrului canonic” (Ibidem: 98) ignorând necesara recontextualizare. Recent, dorind a nu menaja trecutul (Ibidem: 8), Eugen Negrici ne invita să examinăm realitatea psihologică a unei literaturi (a noastră, bineînțeles), scuturând iluziile ei.

Lansată cu fast, suspectată de intenții denigratoare, fiind o apariție provocatoare, „răsfățată”, șocantă, fermecătoare și nedreaptă, incitantă și iritantă, cartea a cules, previzibil, opinii împărțite. Cu certitudine, nu avem a face cu o istorie a literaturii, ci cu o tentativă de investigare a istoriei mentalităților (miturile colective), de citit în complementaritate (fie și „contradictorie”) cu alte aparițiuni. Așezată deci lângă „bomba Manolescu” (cf. Al. George), de un subiectivism estet și firav simț istoric, ori alături de Istoria secretă a lui Cornel Ungureanu, scotocind subteranele (culisele) literaturii, interesată de contextele receptării. În fond, Negrici discută despre criza receptării, blamând amorțirea spiritului critic. Adică mitologizarea imaginarului literar, inventariind iluziile criticii noastre, iscate de frustrări, complexe, impulsuri compensatorii, inerție canonică etc. Încercând, așadar, a descrie circumstanțele care au provocat / întreținut astfel de discursuri de legitimare (idealizări, tabuizări) în procesul receptării și cerând ca textul / textele să „funcționeze” în starea de semioză deschisă.

Față de fabuloasa Istorie călinesciană (un „roman deghizat”, cum s-a spus), cheltuind fără economie erudiție și imaginație, E. Negrici vrea să zdruncine canonul („toxic”?). Trece de la eroizare la dezvrăjire, denunță falsa opulență și mecanismele compensatorii, servituțile politice și miturile istoriografice. Să reamintim că autorul, aliniat tendinței demitizante, făcuse un util antrenament în echipa lui L. Boia (1998), reactivând, sub lupă critică, mitul patriei primejduite în imaginarul politic comunizant, simbolistica națională atingând „faza monumentalității”. Fie că discută despre marasmul proletcultist (bolșevizare, presiune totalitară, bruiaj ideologic, voluntarism politic), fie că are în vedere „al doilea comunism românesc” (dinozaurii internaționaliști făcând loc megalomaniei ceaușiste, deriva naționalistă eșuând în cult delirant), cartea  lui E. Negrici înțelege experimentul comunist (o ideologie „materializată”) ca un viol național. Conducând, în plan literar, la multiplicarea formulelor defensive: „migrarea funcțiilor”, cultivarea „literaturii de nișe”, esopism etc. Cu observația, de neocolit, că prezența obstacolului a trezit un sentiment energizant și că, îndeosebi, „răstimpul radios” (1965-1971), în pofida patologiei estetice, a vestit o sperată renaștere.

Dar emisia mitologizantă (mitogeneza) funcționează pretutindeni. Și alții sunt „bolnavi”. Să nu uităm că „miturile au făcut Franța”... Mutațiile în zona politicului conduc la anexarea și remodelarea trecutului (imprevizibil). Discursul politic are, inevitabil, o încărcătură mitologică, râvnind autolegitimarea. Scuzele istorice (invocate la nesfârșit) oferă explicații, nicidecum justificări. Citită pasional, „cu toate simțurile la pândă” (cum s-au lăudat unii), cartea lui Negrici re-pune în discuție, de fapt, cu luciditate rea, atât forța noastră de auto-iluzionare (confuzia cultural / estetic), cât și „îmbătrânirea” valorilor (declasare). Implicit, prin impunerea altor standarde de lectură, prilejuind perimarea, dar și înnoirea valorilor, cu o dublă deschidere: artistică și expresivă (potențând puterea de semnificare). Altfel spus, provocând satisfacție estetică.

Până la urmă, fără a fi o „revizuire capitală” (cf. Gelu Ionescu), demersul lui Negrici este un necesar exercițiu de salubrizare. O literatură „abia întremată” nu are voie să cadă în mistica definitivului; „minciuna pioasă a respectului” îmbie – zice Negrici – la „detonare”. Alungând (vorba vine!) atâtea dileme și frustrări, „curățând” imaginea trecutului, dânsul se bate cu opiniile de uz obștesc (automistificare, supraevaluare, fixism, insinuarea în canon a unor autori), dorind a ne reaminti că operăm cu atributele tranzitoriului și că revizuirile sunt inevitabile pentru un metabolism cultural normal.

Apetitul eseistic, privirea sintetică, afirmațiile generale – hrănite de un sarcasm amar – izvorăsc din iubire, reanalizând (revizitând) operele „curajoase” și prizonierii canonului, modificând viziunea, discutând cu sinceritate despre paralizia spiritului critic, fracturile istorice, fragilitatea ființei naționale etc. Doar că o întrebare ne dă târcoale. Îndepărtează, oare, expertiza lui E. Negrici „perdeaua de iluzii”, dinamitează șablonul perceptiv, este un gest cu consecințe? Decretând „eliberarea” de mituri, diverși analiști constată că ar fi prea multe statui în imaginarul românesc. Ele, așadar, ar trebui demolate, ne trag în jos. Miturile fondatoare sunt, însă, „țepene” (vorba lui Eugen Simion), revin în actualitate, demitizările merg braț la braț cu remitizările. Literatura română există (e drept, nu de cinci secole), vechimea poate fi probată (chiar dacă nu apelăm la tehnicile de iluzionare ale „divinului critic”), în fine, cohorta de complexe, angoase, frustrări e și ea prezentă. Iar „spaimele” ființei naționale nu dispar peste noapte. Deci: care ar fi replicile seismului? Cartea lui Negrici destramă o vrajă? Ce va să însemne afirmația: „eu nu demitizez”? Că n-am avea valori îndreptățite la propensiune mitică?

Ca redutabil „vechist”, E. Negrici a pus umărul la cosmetizarea actualei imagini de sine a literaturii române. Îi putem citi cartea (și) ca un discret autodenunț. Fiindcă, ne amintim, dacă istoria literaturii este mistificatoare (inventând stratageme pentru a ne convinge de lizibilitate), chiar Negrici, lansând în circuit sintagma de expresivitate involuntară (cu mare ecou critic), se numără printre „melomanii limbii”, marșând pentru faimoasele „cumulări expresive”, „tescuind” literaritatea. Repetăm, din interior, în rol de autorizat insider (cum bine observa Paul Cernat). Încât acest trafic de iluzii, vechi de când lumea, nu e doar al nostru. Culturile mici, se știe, au nevoie de legitimare și compensare, iar iluziile, câte sunt, aparțin criticii, nu literaturii. Nu cred însă că i-am putea pune în cârcă lui E. Negrici acuza de „poftă distructivă”. Pledoaria sa (antropologică și politică) e convingătoare, fragilă, totuși, pe latura examenului comparatist. Doar așa, în acest registru, vom pricepe că de mituri consolatoare au nevoie toți, că și alții păcătuiesc. Curios, Eugen Negrici e vizitat de o altă himeră, nutrind iluzia că am putea scăpa de iluzii. Și atunci, denunțând tăios toate iluziile și aruncându-le la coș, ne putem întreba, alături de Mircea Martin: Cu ce rămânem? Asistăm, astfel, la „o execuție capitală fără rost, pregătită și dusă la bun sfârșit cu o plăcere sadică” (Dobrescu 2009: 9).

Chiar Eugen Negrici face un pas înapoi; după ce a denunțat „germinarea energică de mituri” (Negrici 2008: 9), modelând, neîndoielnic, mentalul românesc (Ibidem: 291), va recunoaște, spășit, că mitul eminescian n-ar trebui „rănit” (Ibidem: 76), enumerând, ca posibil suport motivațional, statornicia în credință și sentimente, tenacitatea zidirii, trăirea în ideal etc. Acest biet popor, mai zice criticul, are dreptul să afle un personaj în care să creadă (Ibidem: 76). Iar chipul nimbat al tânărului Eminescu satisface pe deplin „tiparul” mitului romantic al geniului tânăr, ieșind din „timpul profan” (Ibidem: 73).

Referințe bibliografice:

1. Bloom  2007 = Harold Bloom, Canonul Occidental (Cărțile și școala Epocilor), ediția a II-a, într-o nouă versiune. Traducere: Delia Ungureanu; Prefață de Mircea Martin, Grupul editorial ART.
2. Bloom 2008 = Harold Bloom, Anxietatea influenței: o teorie a poeziei, traducere și note de Rareș Moldovan, Pitești, Paralela 45.
3. Codreanu 2009 = Theodor Codreanu, Istoria „canonică” a literaturii române, Iași, Princeps Edit.
4. Dobrescu 2009 = Alexandru Dobrescu, Eugen Negrici și iluziile sale asupra literaturii române, în „Însemnări ieșene”, an I, nr. 1 / septembrie.
5. Manolescu 2008 = Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Pitești, Paralela 45.
6. Negrici 2008 = Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, București, Cartea Românească.