Poesis

când ţi-am văzut piciorul curbat, pe care dracul
ţi l-a-mplântat sub coastă, mai lung decât cel stâng,
m-am lepădat de toate şi-atunci amoniacul
s-a-mprăştiat prin mine şi-am început să plâng.

mi s-a părut că totuşi enorma ta pedală
cu care faci ca lumea să se mişte mai încet
se despica în două, strălucitor de goală,
ca o făptură albă ținută în oţet.

şi-atunci, zdrobit de spaime şi cu amărăciunea
mai grea decât tot trupul cu care am trăit,
hulit-am carnea celei fără de care nu ne-a
rămas decât spaima de a trăi şi-atât.

acest sfârșit ce încă înfometat mănâncă
din cele ale noastre mai de jos,
tăind cu dantelate cuțite de palincă
tot ce a fost odată mai frumos,

acele mișcătoare organe fără pată,
din care niciun viciu nu mușca,
ei, bine, tocmai ele se vor munci deodată
și dându-se de-a dura vor trăda.

mici ciuturi negre care se vor usca de sete
chiar lângă marea sticlă fără dop
îmi vor ajunge-n vene, bătând din aripi bete,
și-atunci or să își spună toate pop.

vreme de douăzeci de ani, n-am dormit pe spate, ca omul
și nici pe partea stângă, pentru că
de îndată, inima începea s-o ia razna.

atunci mi-am dat seama că inima nu face parte din corp,
că aleargă după alte reguli, că poate decide și când, și cum.

acum dorm numai pe partea dreaptă,
unde sunt alte organe, deocamdată mai blânde.

căpitane, ne-am gândit ca-n cinstea ta
să visăm un vis cu vin și fete,
cu o insulă pe undeva
unde nu se-aude râul lethe.

nici tu nu mai știi unde plecam
când am ridicat în port ancóra:
mi se pare eram tineri și cântam,
căutam vecia. azi, doar ora.

taie-n jumătate leafa ce ne-o dai –
firul alb de păr la săptămână.
n-a mai fost de-un veac april și mai,
pe catarg cresc frunze de rugină.

ni se termină provizia de vise,
căpitane, du-ne înapoi –
nu vedeam că mările-s închise
dincolo de ultima zi joi,

căpitanul suferea de iarnă,
de ziua lui visam un ultim vis.
în clipa când l-am coborât în apă,
oceanul s-a întors pe dos de râs.

dintru-nceput, aceste mere crude
prin care întunericul aude
nu se mai coc, ci cad bolind în spini,
părând că țin în burțile lor ude
nemuritoare și trufașe rude
cu boturi înverzite de venin.

într-o grădină de aproape, frații
mai norocoși încă rămân pe ram,
crezându-se urmașii altei nații,
precum pe vremuri însumi mă credeam,
muind în ură și în imprecații
făptura care mă pândea prin geam.

asta e toată lecția pe care
am învățat-o și apoi am râs,
văzând că-i doar atâta și că doare
și că în lumea asta tot mai mare,
bolnavă de năluci și de oroare,
străine-mi sunt și cele ce nu mi-s.

am fost avertizat de la cinci ani:
ferește-te cât poți de mult de apă
și martor îmi e cerul că ani și ani la rând
nu m-am atins de apă nici în somn –
deși-ntr-o zi tot apa mă va pierde,

căci, într-o zi, unul care nu știe
va-nlocui paharul și în el
va fi doar apă și-nsetat voi bea.
pe dată carnea se va face verde
și va sfârși ca arsă de leșie,
în cea mai tristă întrupare-a sa.

dau un telefon după o săptămână.
văd că sunt tot acasă.
mă liniștesc. mă reașez la bar.

am băut vinuri proaste în ultima vreme
și poate că de asta nu mai scriu.
și am băut mult mai puțină vodcă,
ba am redus și berea, da, s-a întâmplat ceva,
ceva amarnic, adică lucrurile s-au

înjumătățit, golul e tot mai plin,
poate vârsta, poate întețirea
lipsei de precizie, poate faptul că
lucrez ca un apucat ca să nu mai
beau ca odinioară – e clar că

toate astea, dar mai ales vinurile proaste
din ultima vreme și tot mai marea mea
lipsă de credință și tot mai mica mea
înțelepciune, da, am trecut de la
vodcă la vin ca de la

creștinism la hinduism, însă uite că
iluminarea tot nu s-a produs, sunt
tot confuz și tot nepregătit, iar de vodcă
nu m-aș mai apuca – oare să o dau pe cidru?
am o singură certitudine: în câteva generații

spațiul va putea fi despărțit de timp
și-atunci pune-te pe trai, neneacă.

refren:
nu mai ești udă, ca pe vremuri,
deși încă te simt cum tremuri,
o, geaca mea!

după ce că sufăr atât de mult,
aici, în strada avrig, în anul 2017,
el mă mai și amenință cu iadul!
adică niciun moment de respiro?
după pedepsele din timpul vieții
vin de îndată cele de pe timpul morții?

dacă tu ai sta pe avrig doar o lună,
iar eu în ceruri măcar zece minute,
ai vedea ce lume grozavă aș face.
și m-aș ruga, m-aș ruga necontenit
ca tu să nu suferi cum sufăr eu
aici, în strada avrig, în anul 2017.

viitorul se micșorează, dar cum am
putea vedea noi asta într-o stație
uitată de dumnezeu, din care n-avem
cum ști când va porni tramvaiul,
dacă nu avem habar când va sosi.

lasă că nici în aeroport nu-i mai bine,
căci avioanele nu mai aterizează la timp,
așa că unii așteaptă cu zilele ca să plece,
mai ales acum, de sărbători.

și în timp ce noi dârdâim în stație,
așteptând nenorocitul de tramvai,
auzim că la nici zece metri după colț
tocmai a trecut autobuzul,

dar dacă alergăm acolo și ne punem
să îl așteptăm pe următorul
precis aici va sosi în sfârșit și tramvaiul,
blestematul nostru de tramvai.