Soția lui Faust

Trecuse o jumătate de an și, într-adevăr, două lucrări au fost vândute la o casă de licitații din Londra. La aflarea acestei știri senzaționale, popularitatea lui Faust a crescut peste noapte, iar cea a lui Modest a atins culmi astrale, locuitorii orașului considerând că proprietarul vilei din centrul urbei noastre este atotputernic.

În afară de bani, nu foarte mulți, așa cum sperase, dar oricum, niște bani, Faust n-a obținut aproape nimic în plus. Peste ceva timp, după ce euforia succesului s-a stins ca un ecou de romanță la ore matinale de grea mahmureală, Faust a constatat că nimic din cele prorocite de mecena nu s-a întâmplat în realitate. Comenzile nu curgeau gârlă, iar popularitatea de odinioară se topea precum o bucată de slănină sfârâind pe o tigaie încinsă. S-a ajuns până acolo încât mulți locuitori ai orașului nostru se întrebau nedumeriți ce-o fi fiind în capul englezilor care au cumpărat tablourile lui Faust.

El nu devenise un pictor faimos, așa cum visase toată viața. Din punct de vedere moral, situația asta îl strivea completamente, dar continua să spere și să se agațe de paiul salvator. Îl vizita cu regularitate pe Modest, manifestând o loialitate la limita divinizării.

În una din zile, a implorat-o pe Margo, cu o deosebită înflăcărare, să-l însoțească la o serată organizată de Modest în cinstea ei.

– Ce să mai însemne nebunia asta – în cinstea mea? Sau e o metaforă idioată de-a lui?

– Nu e nicio metaforă! El îți poate oferi totul! îi spuse cu convingere Faust.

– Ce  poate oferi el unei scriitoare? l-a întrebat cu amărăciune Margo.

– Totul! Glorie! Traduceri în orice țară a lumii! Accesul la edituri de prestigiu și vânzări în tiraje nemaipomenite!

Margo l-a privit cu compasiune, l-a cuprins ușor și i-a mângâiat părul lui roșcat, zburlit, ca de arici, cu ghimpi de cupru.

„Seamănă cu al Îmblânzitorului de cai sălbatici, de n-ar fi doar atât de roșu, ca drapelul comuniștilor”, și-a spus, zâmbind, cu gândul la scriitorul teribilist.

Așezându-l ca pe un copil pe genunchii ei și luând în mână o linguriță, l-a hrănit cu puțin terci din farfuria de pe masă. El a acceptat acest tratament, fiind pătruns, la rândul lui, până la lacrimi, de o amintire vie din copilărie.

– Faust, ești un prostuț. Modea nu-mi poate oferi ceea ce îmi lipsește cu adevărat.

El a coborât de pe genunchii ei și, ștergându-și lacrimile involuntare, i-a spus cu convingere:

– Omul acesta poate face minuni! El e în stare sa-ți realizeze orice dorință!

– Îți dai seama ce îndrugi, naivule? Eu nu am stil și chestiunea asta nu ți-o dă nimeni! Nici chiar Dumnezeu atotputernicul, dar tu îmi vorbești de un șmecher al tranziției est-europene.

– Ba tu ești o naivă, Margo! Trezește-te, odată și odată! La ce bun îți trebuie stil? Ce să faci cu stilul acesta? Te crezi Flaubert? Sau celălalt – Bodelaire? Cărțile tale vor fi citite fără ca cineva să-și pună problema stilului. Exact asta s-a întâmplat în cazul tablourilor mele vândute la Londra. Nu te consuma cu lucruri depășite de timp! Lasă naibii mofturile alea din secolul al nouăsprezecelea! Pe cine mai interesează finețurile legate de stil și alte prostii de felul acesta! Tu scrii la fel de bine, ba chiar mult mai bine decât alte sute și mii de autori! Dar știi de ce au devenit ei cunoscuți? Fiindcă au apelat la argumentul coatelor! Puțini dintre ei se ridică la nivelului unor elementare compuneri rătăcite pe vreun amărât de blog anonim.

– Nu exagera!

– Ba da, compuneri! Dar, repet, și-au făcut loc cu coatele! Chiar crezi că astăzi cineva poate fi recunoscut și admirat doar datorită stilului? Povești de adormit copiii! Nici cel mai rafinat stil nu este în stare să concureze și să se opună spiritului agresiv de gașcă! Nici cele mai subtile pagini nu vor valora absolut nimic în raport cu forța brută a diverselor grupuri de interese! Dacă ești pe cont propriu, uită de valori și de profunzimi. Vocea ta va rămâne întotdeauna singulară, dar neauzită de cei de dincolo de gard! Nimeni nu se va trudi să te remarce și să spună un cuvânt de bine dacă nu faci parte dintr-o conjurație literară încropită la repezeală de vreo unul dintre ei. Numai în cazul în care cineva din gașcă va dori, din anumite motive, să vocifereze neobosit cum că ceea ce scrii este al naibii  de cool și de stilat, restul suitei va repeta același lucru fără să stea pe gânduri. Și vei deveni mare scriitoare fără să fii ca atare! Anume astfel stau lucrurile! Și tu știi asta! Ai testat-o pe propria piele când ai încercat să pătrunzi pe scena teatrului. Să ții minte, Margo: piesa ta va fi montată doar în două cazuri – sau te culci cu Fabian Coruna sau te faci prietenă la cataramă cu o regizoare cel puțin feministă, dacă nu lesbiană. Și în lumea artelor plastice e la fel! Ca să nu mai vorbim de muzică și de estradă. Nici Oskarul, nici Nobelul nu se acordă pretinșilor genii care nu s-au învățat cum să-și aplece corect grumazul. Nimeni nu va schița nici cel mai mic gest al mânii, nicio cută nu i se va adânci pe fruntea nimănui la foșnetul paginilor noului tău roman și vei rămâne etern anonimă. Deoarece te-ai ambiționat să consideri că în literatură, ca și în viață,  poți răzbate cu propriile puteri. Deoarece continui să crezi în himere. Deoarece nu faci parte din circuit. Anume această nedreptate îți macină sufletul! O, cât de bine te înțeleg! Această nedreptate ne macină nouă, tuturor, sufletele! În loc să accepți o mână de ajutor, te consumi cu chestiuni savante. Numai ratații își drapează obositoarele căutări artistice cu lipsa unui stil care abia urmează să fie găsit. Surpriză, însă! Nu-l dibui, fiindcă așa ceva nu există în realitate!

Chiar dacă în adâncul inimii simțea că ar fi putut avea o fărâmă de dreptate, Margo l-a privit pe Faust cu o uimire de nedescris, încercând să înțeleagă ce furtuni i-au tulburat sufletul, dacă a ajuns să peroreze lucruri atât de cinice, și cât de sincer este atunci când îi vorbește toate grozăviile acestea. Ar părea că-și bate capul de viitorul meu, își spunea îngrijorată, dar de unde a dezgropat argumentele astea de-a dreptul perverse? Când, de la cine a învățat să măsoare arta cu succesul efemer al vremelnicului prezent? Cu bucuriile ridicole consumate zgomotos în sânul găștilor mercantile? Cu laudele stridente, dar false, ale neobosiților prieteni de ocazie?

– Nu te înțeleg, Faust! Vorbești, de parcă n-ar exista scriitori care-și pun în mod firesc problema unui stil al său, propriu, inconfundabil! Ce poate fi mai fascinant pentru un autor decât să știe că oricând îi stă în puteri să-i facă pe cititorii săi să plângă și să râdă? Iată vezi – cititorii săi să – nu e bine! A ieșit un sâsâit, nu știu cum! Trebuie să fiu mereu atentă la cuvinte! Atentă și vigilentă ca soldatul de planton sau ca agentul secret în misiune. Mă aflu într-un nesfârșit război cu cuvintele, dar nu despre asta am vrut să discutăm! Ai ținut un discurs împotriva stilului fără să ai habar ce îndrugi. Dragul meu Faust, stilul nu înseamnă să scrii cu mai multe sau cu mai puține cuvinte. Nici măcar să alegi cuvintele potrivite nu înseamnă stil. Nici măcar alăturarea neașteptată a cuvintelor în frază nu este ceea ce îmi lipsește. O compunere a unei femei nebune, asta îmi doresc să se spună despre cartea mea! Nu vreau să scriu ca o simplă femeie talentată! Vreau să scriu ca o femeie nebună! Și, terminând lectura cărții, toți să urle exasperați! Asta ar însemna recunoașterea unui stil propriu. Nu-mi place cum scriu femeile talentate, ți-am mai spus. Sofia, Audrey, nici alea două care au compus povestea amantei lui Freud. Nu vreau să fiu ca ele. Poate doar pe Hanya aș accepta-o. Nu din corectitudine de gen ar trebui să fiu suportată în literatură. Doresc să-i îngenunchez pe toți bărbații, scriind ca o femeie nebună. Așa ceva nu poate face nici cel mai nebun bărbat, oricât de mare geniu recunoscut de toată lumea ar fi! Uite, asta ar însemna stil de invidiat, și atunci chiar nu m-ar interesa tăcerea otrăvitoare a găștilor! Sau lauda lor ipocrită. Și acum gândește-te, cum poate să-mi dea toate aceste pietre nestemate un simplu golan?

– Nu e golan! a protestat Faust. E un nou Mecena! E un binefăcător! Un salvator al artiștilor! În lipsa lui, nu știu cum ne-am fi descurcat noi, ambii! Presupun că am fi rămas în continuare fără o lețcaie în buzunare și fără niciun sprijin în viață.

Margo i-a mai aruncat o privire plină de compasiune. Se întreba ce se regăsea mai mult în soțul ei: prostie cronică, naivitate infantilă sau neajutorare senilă? Nu i-a spus nimic. A hotărât să pună capăt discuției și s-a așezat la masa de scris.

– Lucrezi la roman? a întrebat-o Faust pe un ton conciliant.

– Nu, texte pentru emisiunea de mâine. Mă gândesc la o revoluție în materie de dedicații muzicale pentru cei răposați. Ce-ar fi să le propunem văduvelor să opteze pentru Mozart? Asta ar putea fi o alternativă, un contrapunct, ca să spun așa. Pentru nonconformiști, bineînțeles.

Faust a zâmbit, gustând umorul negru al soției sale.

– Da, un Requiem, pentru desert, ar fi potrivit.

Margo a zâmbit și ea, încuviințând din cap.

– Apropo, a spus Faust privind-o țintă, știai că postul vostru de radio a fost cumpărat de Modest?

Văzând-o încremenită la masa de scris, cu degetele înțepenite pe tastatura computerului, a înțeles că nu știa nimic despre vânzarea-cumpărarea postului.

Poate acest argument te va face mai înțelegătoare, și-a spus în gând, ieșind pe ușă.