Bine școliți, tinerii români vor edifica viitorul nostru comun

Mult stimate Domnule Academician Victor Voicu, sunt onorat să dialoghez cu Dumneavoastră la ceas aniversar, când gândul se îndreaptă, volens nolens, spre drumul parcurs până astăzi. Așadar, de unde a pornit în lume Victor Voicu și cum i-a rămas în memorie baștina?

„Despre tine însuți nu poți spune când ai început să fii: despre tine știi că ai existat întotdeauna, că, dacă tu n-ai fi fost, nimic n-ar fi fost”, spunea Lev Tolstoy. M-am născut în iunie ’39, secolul trecut, în comuna Bolovani din Dâmbovița, la începutul unor frământări ale Europei și ale lumii întregi, care s-au sfârșit după circa 5 ani. Tata a fost concentrat. Eu, rămânând doar cu mama și bunica, am fost crescut după reguli tradiționale, „cu frică de Dumnezeu”. La vârstă fragedă am învățat de la bunica rugăciuni, poezii și am frecventat împreună cu ea biserica. La școală am mers în toamna lui 1947, apucând să învăț imnul regal, dar, din decembrie a aceluiași an, a început să fie edificată o altă lume, poate mai bună, credeam noi. Speranțe deșarte! Tatăl meu însă ne avertizase, după revenirea din război, despre posibila colectivizare: colhozurile erau viitorul întunecat al românilor. Or, țăranul, mai mult decât alte categorii sociale, este dependent de natură, stă cu ochii pe cer și-l citește bine, după o experiență milenară. Omul învăța natura, o poate înțelege și își gestionează existența cu înțelepciune în raport cu ea, dar nu o stăpânește, afirmația potrivit căreia omul domină natura fiind falimentară și periculoasă pentru educația societății. Ateismul nu este o alternativă pentru credință, pentru creștinism, este doar o rătăcire și o pierdere a referențialului. Lumea satului românesc a fost și este, în măsura în care mai există, o lume morală, echilibrată, excesele și încălcarea cutumelor fiind sancționate de elitele satului, de preot, de învățător.

Destinul de astăzi al satului românesc, implicit al celui din Basarabia, e abordat cu multă îngrijorare, deoarece spațiul rural a devenit vulnerabil în fața a numeroase provocări…

Satul românesc a fost distrus în bună măsură de procesul colectivizării, care a constituit o dezmoștenire materială și morală prin luarea pământului, a animalelor de tracțiune, a uneltelor agricole ș.a. Efectul a fost dramatic, transformând o lume responsabilă, cu gospodării chibzuite, cu o ierarhie după criterii de hărnicie și spirit gospodăresc, în niște amărâți și umiliți membri ai cooperativelor agricole. Proprietatea dădea țăranului simțul responsabilității, al mândriei de a avea pământul lui, casa lui. Țara lui și-o identifica adesea cu casa și propria familie. Cu astfel de simțământ pleca și la război pentru apărarea Țării sale, adesea fără să se mai întoarcă. Acesta era mediul, atmosfera și spiritul în anii juneției. Or, satul românesc a conservat esența patriotismului, fiind concomitent și cea mai stabilă, fundamentală instituție identitară, realitate ce explică eforturile constante, perseverente ale regimului comunist de a destrăma satul românesc. Țăranul român este fidel valorilor lui și greu poate fi dezrădăcinat. S-a reușit numai prin luarea proprietății, în special a pământului, ca să-i apropie de semnificația lozincii „Proletariatul nu are de pierdut decât lanțurile”. Adică, numai atât și nimic altceva? Un umilitor enunț pentru o ființă umană. În dictaturi individul uman nu are valoare. Consecințele „socialismului” se resimt puternic în satul românesc de azi, din care lumea pleacă masiv, completând rândurile celor ce-și caută o viață mai bună peste hotare.

Statisticienii afirmă că de la 1990 încoace are loc un adevărat exod al populației noastre și, de regulă, este accentuat un detaliu: ponderea cea mai mare în migrația românilor aparține medicilor. Cum explicați fenomenul?

Părăsirea țării după 1989 de către români și emigrarea a atins astăzi cifre îngrijorătoare. România stă alături de Siria, statul cu cea mai alarmantă statistică privind acest exod. Diferența dintre cele două țări este ilustrată de faptul că Siria se confruntă cu un război pe mai multe fronturi. Emigrația a atins în România valoarea de 7,3% pe an, cauzele fiind cele economice, respectiv pierderea locurilor de muncă drept rezultat al unui proces de dezindustrializare greu de explicat sau de înțeles. Jumătate din populația activă din România a plecat. Migrația medicilor și asistenților medicali pune în pericol asigurarea funcționării sistemului public de sănătate din România. La conferința recentă „Better working conditions for better care”, organizată la Bruxelles de către Comitetul permanent al medicilor europeni, s-a precizat că deficitul de personal medical este imposibil de acoperit în Europa de Est. Multe țări din această zonă acordă sănătății procente mici din PIB, riscând să rămână fără medici în câțiva ani, a menționat președintele Asociației europene a medicilor de spital, Dr. Joao de Deus. Dar, cauzele emigrării medicilor sunt mai complexe și nu vizează numai proasta retribuție (în prezent ameliorată, dar nediferențiată după performanță), ci mai ales condițiile de lucru precare, absența dotărilor spitalicești de nivel performant și, mai frecvent, lipsa de respect pentru o profesie dedicată sănătății oamenilor. Pune în gardă și faptul că migrația medicilor și a personalului medical este predominant manifestă la generația de mijloc, respectiv 25-45 de ani, ilustrând o perspectivă de grav deficit de medici și asistenți medicali în următorii ani. Acest aspect a devenit deja evident.

Stimate Domnule Profesor, am constatat în mai multe rânduri că Dumneavoastră, participând la emisiuni radio și TV sau în calitate de organizator sau moderator a numeroase întruniri științifice, inclusiv din cadrul Centenarului Unirii, desfășurate la București, Suceava, Iași sau Chișinău, vorbiți cu multă pasiune și neliniște despre trecutul și prezentul românilor, aveți o atitudine distinctă față de Basarabia. Memorabile mi se par, în acest context, două comunicări: Premise la geopolitica religiilor azi – Quo vadis, Europa? și 27 martie 1918. Unirea Basarabiei cu România, strălucită izbândă identitară românească, publicate și de revista noastră.

Da, ori de câte ori am ocazia, subliniez că noi, românii, trebuie să ținem pururi aminte că ruperea Basarabiei de la trupul Patriei, România, a fost și rămâne o mare dramă. Vicisitudinile istoriei anilor ’40 au zdrobit temerarul act istoric al românilor basarabeni din 27 martie/9 aprilie 1918, care reprezintă primul eveniment de mare semnificație istorică și identitară al românilor de la Est de Prut, primul semnal al strălucitelor acte ce au făurit România Mare. Au urmat celelalte provincii românești: Bucovina, Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, marele vis – România Mare – devenind realitate! Situația ulterioară, moștenire a unor vremuri negre pentru întreaga Europă, a dezlipit Basarabia de Țara-mamă. Au urmat ani de drame, exoduri ale populației, deportări, încercări de ștergere a conștiinței identitare etc. E un nesfârșit proces de dezmoștenire și de menținere a frontierei între români, de inoculare a neîncrederii, a incertitudinii privind viitorul nostru comun.

Într-adevăr, realitățile basarabene de azi sunt tulburi, iar șansele ca evenimentele de acum un secol să se repete sunt puține…

Prezentul Moldovei de Răsărit pare mai grav și chiar mai confuz decât în 1918, deși atunci Basarabia se afla după o perioadă de peste 100 de ani de acerbă deznaționalizare, de diluare a identității românilor. Dilemele identitare care mai persistă trebuie să ne dea de gândit, să ne determine să examinăm starea adevărată, reală a lucrurilor din toate punctele de vedere și să stabilim cu exactitate în ce domeniu clacăm, de ce integrarea noastră întârzie să aibă ritmul și, mai ales, efectul scontat. Pentru că acum o sută de ani, contrar politicii de deznaționalizare a imperiului țarist, starea de spirit a românilor basarabeni era surprinzător de trează și puternic identitară, lungul proces de modificare a elementului național nu dăduse roade, românii fiind în proporție de peste 65% dornici de a-și edifica propriul destin. Patriotul român basarabean Alexei Mateevici redă emoționant acea vrere de început de secol: „Suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele popor român, așezat în România, Transilvania și Bucovina. Frații noștri își zic români. Așa să ne zicem și noi”. Politica promovată de autoritățile rusești și sovietice a încercat să adâncească diferența și despărțirea culturală a basarabenilor de vorbitorii graiului est-romanic, adică de limba română, ,,limba moldovenească” tulburând încă anumite minți, deși argumentele teoriei celor două limbi și popoare diferite situate pe Prut sunt derizorii sau de-a dreptul hilare. Recentele evenimente de la Chișinău denotă în cel mai elocvent mod că relațiile noastre cu Basarabia trebuie consolidate pe toate planurile. Cunoașterea reciprocă, stabilirea unor relații directe între personalități ale științei, culturii și politicii de pe cele două maluri ale Prutului vor reprezenta cheia stabilității, relevanței și perspectivei acestor legături. Apropo, am avut prilejul să particip nu demult la o întâlnire aici, la București, cu cei doi protagoniști ai evenimentelor actuale de la Chișinău: Maia Sandu și Andrei Năstase. M-a impresionat cultura și maturitatea lor politică, înțelegerea corectă a marilor și complicatelor probleme ale lumii moderne, inclusiv din perspectiva celor două state românești. Mesajele lor, argumentate, clare, vizând realități politice concrete denotă că la Chișinău în prim-plan pășește o tânără și bine școlită generație, capabilă să facă schimbarea în Republica Moldova și să readucă încrederea că numai autentica democrație poate asigura cursul nostru european. Avem motive suficiente și chiar obligația să extindem și să aprofundăm colaborarea româno-română, inclusiv a comunității academice, indiferent de conjunctura politică de pe o parte sau alta a Prutului.

Ați vorbit mai înainte despre patriotismul de odinioară. Ce este și cum trebuie înțeleasă iubirea de neam în această eră a demolărilor, când aproape totul e supus unor preconcepute și perverse interpretări/manipulări/falsificări?

Da, am evocat sentimentul țăranului român pentru Țara lui. Țăranul este cel care dă identitate Țării, adică Patriei, este legat intim de terra, de țarină, de pământ (de la latinescul pavimentum), pământean fiind un om al locului. Precum menționam anterior, țăranul român identifică Țara cu casa și familia lui și nu a ezitat în decursul istoriei să se sacrifice pentru a le apăra. Țăranul român își iubește Țara, adică Patria, adică este patriot. A avut și are două repere pentru ființa lui, pământul pe care-l muncea pentru a-și hrăni familia și credința în Dumnezeu, care-l apăra și-i lumina calea. Lucian Blaga în Elogiu satului românesc (1937), discursul său de recepție la Academia Română, scria în introducere că ar dori ,,să facă elogiul unei nemuritoare prezențe care n-a ocupat niciun scaun în această nobilă incintă (Aula Academiei Române)”. În alt discurs de recepție, de asemenea emoționant, Laudă țăranului român, Liviu Rebreanu spunea: „Țăranul n-are nume pentru că nu este nici clasă, nici breaslă, nici funcție, ci poporul însuși, omul român”. Și în continuare atinge adevăruri cutremurătoare: „Țăranul nu pleacă nici de voie, nici de nevoie. El n-are unde să-și mute sărăcia, pentru că, smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară ca un arbore smuls din rădăcini. De aceia țăranul este pretutindeni! Păstrătorul efectiv al teritoriului național”. Se pare că aceste realități ale lumii românești le-au înțeles și dușmanii noștri, lovind eficient în „strămoșul tuturor: Țăranul român”. Iată de ce acum, în acest devastator proces de globalizare și de creștere nepermis de mare a migrării românilor, suntem datori să ne întoarcem cu fața spre sat și să stabilim cu maximă responsabilitate ce și cât mai putem salva din ,,veșnicia” românească. Patriotismul românilor este o caracteristică inerentă a acestei apartenențe și a rădăcinilor ei. Și revin la marele poet și filozof Lucian Blaga: „niciun popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te jertfești pentru el, dacă îi aparții”.

La întrebarea Ce înseamnă azi, pentru omul modern, Patrie și patriotism? am răspuns cu alt prilej, iată de ce, reiau formularea cu gândul la netrecătoarele motive care explică atitudinea fiecăruia față de Patrie: România este unică pentru mine, este Patria mea. Aici am văzut lumina soarelui, am citit la lumina lunii, am suferit, m-am bucurat, am plâns și am fost fericit. Aici mi-am definit vocația, am obținut succese sau neîmpliniri, am cunoscut oameni de anvergură morală și profesională, generoși și demni, care mi-au fost modele și cărora le rămân recunoscător pentru totdeauna. Aici am învățat la școli bune, cu profesori dedicați misiunii lor și am ascultat mari dascăli, personalități strălucite ale românilor. (…) Aici i-am identificat pe marii fondatori ai culturii, civilizației și științei românești. Aici am descoperit anvergura și dedicația unor mari oameni de stat, uriașe personalități ale politicii românești, stâlpi ai națiunii și fondatori ai statului român modern. Aici am cunoscut mari personalități de alte etnii, evrei, francezi, armeni, germani etc., care și-au pus destinele în slujba românilor, unii cu sacrificiul vieții. Aici, pe acest pământ, se află acei oameni minunați, anonimi, fideli și credincioși României profunde, nealterată de vreme și vremuri. Aici m-am născut și aici voi rămâne, în veșnicia pământului românesc.

Stimate Domnule Profesor, Vă mulțumesc pentru favoarea de a-mi acorda în prag aniversar acest interviu. Vă doresc sănătate și  ani plini de rod întru perpetuarea veșniciei pământului românesc!

Succese și mult bine tuturor celor care fac și citesc revista noastră!