„V” de la victorie

… Atunci când l-am văzut pentru prima dată, am remarcat că unele gesturi – felul de a-și duce mâna fină, de cărturar, din timp în timp, la tâmplă, ezitarea cu care răspunde câteodată la o replica dată de cineva ori la o constatare uimitoare, de parcă și-ar dori să câștige timp ș.a. – și, în primul rând, ochii îmi aduc aminte în mod stupefiant de cineva foarte drag inimii mele în prima tinerețe. Îl priveam neostentativ. Se uita la mine surâzând din când în când. Am vorbit puțin, atunci, inclusiv pentru că eram după o ceremonie moderată de mine. Mai târziu, urmărindu-l în câteva circumstanțe, unele dintre acestea la limită, când atmosfera părea că se încinge și era gata-gata să explodeze, i-am admirat calmul, detașarea și, nu ezit să afirm, înțelepciunea. E o calitate rară, iar firea-i de flegmatic sadea îl ajută nu puțin să-și mențină în orice situații calmul, dreapta cumpănă. Are ceva abia sesizabil, de imperator roman. Ținuta îi este mereu fără reproș, demnitatea dându-i un aer de persoană descinsă dintr-o lume diferită: o lume în care demnitatea, onoarea și cuvântul dat erau și rămân a fi valori de prim rang, fără care e de neconceput o civilizație. E potrivit de înalt, are constituție atletică, mersul e sprinten, de tânăr aflat la cea de-a doua junețe. Spatele-i e pururi drept și aș spune de îndată țeapăn, aproape, dacă nu l-aș fi văzut de câteva ori înclinându-se, pentru a săruta mâna vreunei doamne, ceea ce am remarcat că face extrem de rar, ca și când s-ar afla în posesia unui cod lăuntric sacrosanct. Are ochi profunzi și extrem de vii, deasupra cărora se arcuiesc sprâncene dese, artiste; față ovală, nas puternic, cu nări răsfrânte amplu și bărbie ascuțită la bază – calitate ce denotă o voință nativă puternică, exersată îndelung. Păr des, în care Cerul a lăsat argint din abundență. Frunte boltită, înaltă.

După o carieră strălucită de medic militar, încununată cu o sumedenie de titluri și premii, aflat în vârful unui destin de savant, membru al Academiei Române, membru al Academiei Naționale de Medicină a Franței, m-aș mira dacă cineva ar fi capabil să constate ceva din morga academică a unui profesor învăluit în toga arogantă a unui individ inaccesibil sau incapabil de a glumi. De câteva ori l-am văzut râzând cu poftă. De sine însuși. De lume. Și țin minte că m-am întrebat interior: de unde forța de a râde de totul? Și forța de a râde de tine însuți… de unde? Zeul râsului are aleșii lui, divulgați extrem de rar. Deși are caracter – o rara avis în fața căreia îmi plec fruntea fără să clipesc –, e departe de a fi rigid. Are răbdarea de a asculta cu atenție ore întregi pe cineva într-o lume în care arta de a asculta riscă să devină un vestigiu rar, aidoma pietrelor șlefuite de un maestru al cărui stil e recognoscibil din zeci, sute de meșteri. Erudit de modă veche, nu face niciodată paradă de această calitate rară, tot mai rară în lumea de astăzi.

Vine dintr-o lume fascinantă, numită medicina farmacologică – o artă practicată din vremuri imemoriale, avându-și rădăcinile arborescente printre alchimiștii Antichității, aflați în posesia harului de a vindeca, în primul rând, sufletul, fiindcă atunci când dă semne de alarmă casa duhului – trupul –, înțelept și incomparabil mai practic, pentru a nu vorbi despre eficiență stringentă, e să mergi direct la sursa afectată, corpul de carne funcționând aidoma unui seismograf ultrasensibil. Urmaș al lui Hippocrates, vorbește despre meseria urmată răstimp de mai bine de o jumătate de veac cu pasiune stăpânită – indice al unei vocații puternice. E profesorul atent, prevenitor, tobă de carte, viu, blând și când se cuvine aspru, Dascălul care a format generații de medici farmacologi, stârnind admirația a sute, mii de studenți, unii dintre aceștia, cei mai norocoși între norocoși, devenindu-i ucenici.

El însuși fiind un model de prim rang, vorbește cu recunoștință despre marii înaintași, omagiindu-i nu rareori și urmându-le exemplul. Minunându-se de forța exemplară a reperelor într-o lume ce pare, uneori-adeseori, că și le-a rătăcit iremediabil. „Ei, cei mari, au găsit forța de a reconstrui România și noi... ce facem? Se cuvine în regim de urgență să ne adunăm. Cine uită, nu merită!” L-am auzit nu o dată vorbind despre nevoia de a ne aduna, despre voința de a construi. Despre renașterea României. Când i s-a spus, la un moment dat, în timpul unei emisiuni TV, că e savant, domnul profesor a ridicat contrariat din umeri, afirmând în umbra luminoasă a unui surâs: „Am auzit că așa se spune, uneori, despre mine”. Tonul jucăuș și, aproape, poznatic, adoptat atunci cu aerul cu care ai comunica celui de alături tocmai am băut o cafea m-a făcut, atunci, să râd cu poftă. E unul dintre puținii oameni de pe fața pământului căruia pot să-mi permit luxul de a-i spune, aproape, orice, cu inima ușoară-ușoară, ca o ploaie abruptă de primăvară. Discreția Domniei Sale e fără fisură.

Invariabil, despre orice am vorbi, discuția, nu rareori, ajunge la țara noastră, a cărei istorie o cunoaște în profunzime și de a cărei soartă se arată îngrijorat. A tras semnale de alarmă pe urmele proaspete ale altor semnale de alarmă. A scris despre nevoia de industrializare a țării. A ținut conferințe publice despre starea națiunii la ora actuală. A vorbit despre plecarea masivă a medicilor peste hotarele țării. Despre nevoia de vaccinare. Despre criza demografică. Despre oboseala Europei. Despre pământurile și zăcămintele românești. De fiecare dată, analizele de o luciditate și precizie casante sunt însoțite de cifre, realități așezate alături de alte realități. Tabloul rezultat de câteva ori imită desăvârșit, franc vorbind, o apocalipsă, din care el, medicul, farmacologul, savantul proiectează căile de ieșire prompte, eficiente. L-am văzut de câteva ori... exasperat că forul suprem al țării, Academia Română, precum și specialiștii ei de vârf sunt departe de a fi ascultați. L-am urmărit vorbind despre România fără a recurge la cuvinte mari, cu aerul firesc, respectuos, cald și iubitor cu care te referi la părinți.

L-am urmărit radiind de bucurie. Calitatea unui om o simți și din felul în care se bucură. Spune-mi când și cum te bucuri și îți voi spune ce ești. E un om fericit; și cei fericiți se recunosc între ei și se adună. Un om care și-a făcut datoria și o face în continuare, zi de zi, ceas de ceas, bucurându-se de cei dragi inimii sale și de oamenii frumoși de alături. În capul listei se află doamna inimii sale: Luminița – o mare doamnă, fină, rasată, de o blândețe și deschidere, care atrag exact ceea ce seamănă: iubire, blândețe, răbdare, deschidere.

Acest spirit novator, ale cărui invenții în domeniul toxicologiei au revoluționat medicina sfârșitului de secol trecut, are șansa de a avea caracter. E o realitate pentru care a și plătit nu o dată, căci se plătesc, în primul rând, calitățile și te regăsești profund recunoscător și pentru aceasta, căci astfel se restabilește un echilibru subliminal. Experiențe consternante, care nu l-au schimbat în esență. Fibra a rămas aceeași, intactă în viscerele ființei. Spirit incomod, a deranjat nu o dată. În ciuda acestei realități, a continuat să fie el însuși și și-a urmat Vocația. Destinul. Mânat de un singur scop: să și ducă misia până la capăt. Cred că e un om cu un noroc uriaș, căci i s-a arătat misia la începutul primei tinereți, dându-i-se semnele care l-au întors definitiv, irevocabil, spre nevoia de a o urma până la capăt; cei puțini, care-și descoperă misiunea și renunță s-o onoreze, se rătăcesc pe ei înșiși, plătind alienarea. Este unul dintre puținii oameni providențiali, aflați la cârma forului științific și cultural cel mai înalt al României, care în ultimii cinci ani – alături de alți câțiva distinși colegi precum, bunăoară, Ioan-Aurel Pop și Gheorghe Păun – au adus Academia Română în centrul Cetății, făcând vizibilă – inclusiv prin curajosul Apel al academicienilor, care a stârnit un tsunami în arena Cetății – activitatea acestei instituții naționale și susținând că Academia Română slujește națiunea română, Nota Bene, nu statul român. Căci în istoria acestei ultraîncercate țări iubite de Dumnezeu s-au mai înregistrat cazuri în care instituțiile statului român deserveau interesele națiunii lui Titu Maiorescu și Nicolae Titulescu, Dimitrie Cantemir și I. C. Brătianu, Iuliu Maniu și Nicolae Iorga.

E un om pentru care cultul prieteniei e o realitate care se respectă și se onorează. Numele purtat de d-sa începe cu un „V” prevestitor, cred eu, de victorie. Apărut în primele secole ale creștinismului și fiind de extracție latină – vico, vingere în latină înseamnă „a învinge” – numele fiindu-i predestinat: Victor.

Domnul Profesor Victor Voicu este protagonistul acestor însemnări, căruia îi mulțumesc că există. Gândindu-mă la Domnia Sa, îmi amintesc, adesea, de acea apoftegmă plutarhiană, care ar merita să fie gravată în bronz: „În oamenii frumoși e frumoasă și toamna”. Toamna destinală râvnită de majoritatea, onorată însă exclusiv de aleșii lumii acesteia.