Cu Mihail Gorbaciov la răscruce de drumuri

Stimate Domnule Profesor Ceslav Ciobanu, aveți o experiență de  viață de  invidiat, dar cel mai spectaculos segment la itinerarului biografic este, desigur, activitatea desfășurată în calitate de consilier al ultimului lider al Uniunii Sovietice. Cum, în ce împrejurări ați ajuns la vârful piramidei nomenclaturii sovietice?

„Свой среди чужих, чужой среди своих”

Vă mulțumesc mult, stimate Domnule Alexandru Bantoș, pentru această posibilitate de a reveni la o temă foarte importantă pentru mine și nu numai, la timpuri de incertitudini și de transformări tectonice, care au schimbat cardinal harta politică a Europei Centrale și de Răsărit, dar și destinul nostru, inclusiv al meu și al familiei mele. Aş face totuși o mică precizare: nu am fost în „vârful piramidei nomenclaturii sovietice”. Eram un profesionist în domeniul analizei economice, lector de economie politică la Universitatea de Stat din Moldova, angajat după absolvirea cu mențiune (diplomă roșie) a Universității „Mihail Lomonosov” din Moscova, la specialitatea economie politică (1974) și după  susținerea tezei de doctor în economie la facultatea de economie a aceleiași universități (1979). Am avut ocazia, de asemenea, să urmez și o stagiune de aproape un an de zile la Universitatea din Cairo, Egipt. Spre deosebire de mulți alți colegi  de la Comitetul Central, nu am fost recrutat din structurile de partid și nici nu am absolvit „școala” sau altă instituție de partid, după cum era obișnuit pe atunci.

Dar revin la întrebarea dumneavoastră. Într-o seară ploioasa de sfârșit de octombrie 1986, am ajuns pe Staraya Ploshchad la Moscova, căutând intrarea a 4-a în sediul Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, unde am fost invitat pentru un interviu – o surpriză pentru mine, dar și pentru colegii mei din Secția de propagandă și agitație a CC-ului moldovenesc, unde lucram în calitate de lector de vreo patru ani. Eram specializat în politica externă, care mă pasiona mult mai mult decât cea internă. Nu trebuia să „slăvesc partidul” și „succesele socialismului dezvoltat”, „real”, „cu față umană” etc. Ce-i drept – criticam imperialismul american de-i mergea colbul. Nici prin vis nu-mi trecea gândul că peste trei decenii voi deveni profesor universitar... în SUA. Şi, iată, au trecut 15 ani de când sunt la Universitatea de Stat din Virginia.

Aveam la începutul anilor ’80 „priză” la public, eram solicitat mai des decât alți colegi, experţi în propaganda „modului de trai socialist” și a „centralismului democratic”. Mai târziu, după ce am trecut cu succes „interviul” (la toate instanțele, inclusiv la secretarul CC-ului pentru relațiile externe, Vadim Medvedev), fostul conducător al grupului de lectori de la Chișinău mi-a mărturisit că unul dintre lectorii de la Moscova, aflându-se în vizită în republică, ,,m-a testat” la mai multe prelegeri și evenimente. La „un pahar de vorbă”, cu prilejul plecării mele, fostul coleg a recunoscut: „Eu te-am recomandat pentru că, sincer vorbind, îți simțeam suflarea în spate și am hotărât să scap de tine, trimițându-te la Moscova”. ,,Avansarea” era un fel de „politică moldovenească” ce permitea să te debarasezi de cineva, promovându-l în altă funcție și cât mai departe posibil. Multe personalități din Moldova sovietică, cu merite mari, dar incomozi pentru Ivan Ivanovici Bodiul (prim-secretar al CC-ului moldovenesc timp de 22 de ani) și acoliții lui nu au putut să se realizeze pe plaiurile natale, plecând ,,benevol” sau fiind „promovați” la Moscova. Mă refer la Ion Druță, Eugen Doga, Emil Loteanu, Ion Ungureanu ș.a., care au reprezentat primul val al emigranților moldoveni în Rusia, devenind, cum spun rușii, „свой среди чужих, чужой среди своих” (al său printre străini, străin printre ai săi).

Exact peste două luni după interviuri, la 3 ianuarie 1987, când aproape uitasem de ele, am fost telefonat de la Moscova și am fost invitat să mă prezint la noul meu loc de lucru. Am plecat la Moscova cu geamantanul plin de „suveniruri moldovenești” (sticle de vin), precum era tradiția, cu cele mai bune intenții de a „face slujba” la Mihail Sergeevici Gorbaciov și a contribui la promovarea politicii și a gândirii sale. De altfel, ca și marea majoritate a populației, eram foarte entuziasmat și dornic de a susține tendințele de renovare a societății. La etajul trei am bătut timid la o ușă de birou și am cerut permisiunea să intru, desigur, în limba rusă. Spre marea mea mirare, responsabilul din acel birou a vorbit într-o română perfectă: „Intră, dom’ tovarăș!”. Bătrânelul, înalt și uscățiv, dar cu o privire ageră și sfredelitoare, de parca îți citea toate gândurile, s-a dovedit a fi Nicolai Alexandrovici Rembievschi, un veritabil intelectual în cea mai puternică pe atunci instituție – CC-ul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Astfel, volens-nolens, m-am pomenit din nou la Moscova.

Vă amintiți primul contact, prima întâlnire cu Mihail Gorbaciov?

Titanul de la „perestroika i glasnost’” vs Titanul de pe Dâmbovița

Cea dintâi întâlnire cu Mihail Gorbaciov am memorizat-o bine: 23 octombrie 1988, în timpul primei vizite oficiale a lui Nicolae Ceaușescu, Secretarul General al Partidului Comunist și Președinte al României. A fost, de fapt, și „botezul” meu în calitate de interpret și consilier al lui M. Gorbaciov. Desigur, aveam emoții în privința calității traducerii din rusă în română, cunoscând bine că o greșeală mă putea costa scump, poate întreaga carieră. Dar, slavă Domnului, am reușit să-mi onorez obligațiunile și în următorii patru ani am participat la mai toate întâlnirile oficiale și neoficiale ale celor doi lideri.

Președintele M. Gorbaciov m-a impresionat prin dialogul deschis, direct cu omologul său, fără a ocoli problemele „delicate” în relațiile URSS cu România, dar și fără a le dramatiza. Înțelegea bine situația din România, care devenea tot mai gravă din toate punctele de vedere, provocând tensiuni în societate, dar și oprimarea brutală a oricăror proteste sau  „devieri” de la „cursul strategic al partidului”.

Înțelegea, de asemenea, și frustrările, ba chiar și opoziția lui Ceaușescu față de politica de „deschidere/ transparență” și „restructurare”, care-i asigurase lui Gorbaciov simpatia și susținerea internă și externă, cu excepția aparatului de partid și a majorității liderilor din fostele țări socialiste din Europa Centrală și de Est, inclusiv a lui Nicolae Ceaușescu. Echipa lui Gorbaciov pregătea analiza detaliată a situației din România și a relațiilor bilaterale, punctele de reper și propuneri pentru întrevederile la cel mai înalt nivel.

Referitor la prima întâlnire a celor doi lideri, trebuie să menţionez că noi, colaboratorii Secției de relații externe, eram împotriva ,,ridicării” nivelului acestei întrevederi la rangul de „vizită oficială”, înțelegând bine că ea va fi folosită de „marele conducător” (idolatrizat de „presa de palat” și supranumit drept „Geniul Carpaților“, „Titanul de pe Dâmbovița” etc.) pentru a demonstra societății române „respectul” lui M. Gorbaciov față de N. Ceaușescu. Totodată, vizita urma să accentueze și distanțarea lui N. Ceaușescu de noua politică a conducătorului sovietic, care, în opinia liderului român, reprezenta o etapă „depășită deja de România”. Noi însă nu eram unicii „sfetnici” ai lui M. Gorbaciov. Mai erau și cei din structurile de forță, din vechea elita ,,ortodoxă” a partidului și a guvernului sovietic, pentru care N. Ceaușescu era unul dintre „ai lor”, deși mereu provoca dureri de cap conducerii sovietice prin poziția sa deosebită și prin inițiativele sale separate. Și de această dată au prevalat „ortodocșii”: a fost prima vizită oficială a unui conducător al României în 23 de ani și, de fapt, cea de debut a lui Nicolae Ceaușescu în această calitate.

Vorbiți-ne, vă rog, despre una dintre cele mai deosebite, neordinare misiuni la noul loc de muncă.

„Водочка под икорочку, белое под заливное, красное – под шашлык, шампанское под десерт и коньячок под кофе” (Vodka – cu icre roșii, vin alb – cu nisetru, roșu – cu frigărui, șampanie la desert, iar coniac – la cafea)

Toate misiunile erau importante, dar cea mai neordinară, cred, a fost prezența mea la dineul neoficial al liderilor celor două țări, însoțiți de Raisa Gorbaciova și Elena Ceaușescu, la Novo-Ogaryovo (vila de lângă Moscova a liderului sovietic). Dineul a avut loc seara târziu, pe 24 octombrie, după o zi lungă de întrevederi și negocieri ale delegațiilor, după un minunat spectacol la renumitul Teatru Bolșoy(Teatrul Mare) din Moscova. Mi-am făcut datoria de interpret și consilier și eram puțin obosit spre sfârșit, dar și extrem de interesat să particip la acest dineu privat, primul pentru mine la asemenea nivel. Urma să fiu unicul traducător pentru cele două cupluri, în sala unde se servea masa. De obicei, fiecare parte își aducea interpretul său, eu îl asistam pe M. Gorbaciov, iar colegii mei români – Gheorghe Stoica sau Vasile Buga – pe Nicolae Ceaușescu. De data aceasta însă protocolul a fost altfel conceput.

Evenimentul avea loc în timpul campaniei antialcool și eram curios să știu cum va proceda semnatarul faimoaselor decrete, care, oficial,  se respectau cu strictețe la toate nivelurile ierarhiei de stat. Mărturisesc că am fost surprins chiar de la bun început de ,,introducerea” făcută de M. Gorbaciov: „Водочка под икорочку, белое под заливное, красное – под шашлык, шампанское под десерт и коньячок под кофе...” Așa era protocolul, dar și tradiția: „Cea ce este permis lui Jupiter nu este permis și vouă, muritorilor de rând”, după cum spune un vechi proverb. Dar ceea ce m-a impresionat mai mult a fost dialogul celor doi conducători, relaxați la o asemenea masă copioasă și „stimulați” de tot felul de băuturi la discuții aprinse și teme foarte sensibile.

„Toți dictatorii, independent de circumstanțe și fapte, își încheie veacul în același mod: la zidul istoriei”.

„Eu nu sunt mare adept al lui Stalin, dar el a câștigat războiul cu Germania fascistă, a reconstruit în termene extrem de reduse Uniunea Sovietică, creând o contra-balanță pentru Statele Unite, începuse Ceaușescu. Sunt convins că Uniunea Sovietică și Partidul Comunist ar avea doar de câștigat dacă Secretarul său General s-ar preocupa mai mult de problemele interne, lăsându-le la o parte pe cele externe și istorice, cum ar fi defăimarea lui Stalin”. Aluzia era cât se poate de clară și așteptam ca Gorbaciov să „explodeze”, știind cât de dureros era acest subiect, inclusiv pentru el personal. (Soția sa, Raisa, acționa ca un calmant și i-a dat de înțeles lui Gorbaciov că nu trebuie să-și facă nervi în plus, cunoscându-și interlocutorul.) Răspunsul lui M. Gorbaciov a fost tăios și, evident, nu prea plăcut pentru Ceaușescu: „Știe oare Secretarul General al Partidului Comunist Român că 95 la sută din timpul meu îl dedic problemelor interne, care s-au acumulat decenii în şir și pentru care încă nu avem o soluție? Situația economiei este dezastruoasă, agricultura – în declin continuu, resursele naturale sunt epuizate și utilizate prost. Numai datorită prețurilor lor mondiale, noi mai putem face față crizei... Dar cea mai tristă problemă este propriul nostru trecut, care ne pune capcane la fiece pas. Conștiința populației este dominată de această moștenire. Folosind doar metodele administrative, dictatura, precum sugerează unii, mentalitatea poporului și situația nu poate fi schimbată”. În acest context, Gorbaciov s-a referit la experiența bunicului său (Pantelei Gopkalo), care înainte de război era responsabil de colectarea produselor agricole. Fiind denunțat de un „binevoitor”, a fost arestat, acuzat de „deviere troțkista de dreapta”, torturat și pus în pușcărie. Dar și după ce fusese eliberat, peste aproape un an, el era absolut convins că tovarășul Stalin nu știa nimic de represalii și că marele conducător va restabili ordinea. Milioane de oameni cu aceeași soartă credeau astfel. „De aceeaşi părere eram și noi, continua Gorbaciov. Bunăoară, tema compunerilor de admitere la Universitatea „M. Lomonosov” din Moscova, pe care am ales-o (se referea la el personal și la soția sa), a fost „Stalin – zbuciumul și zborul visurilor tinereții mele”.

,,Uniunea Sovietică, în a doua jumătate a anilor ’80, se afla la prima etapă, «naivă și romantică», a reînnoirii și a noului curs, menționa Gorbaciov, și doar o mică parte a materialelor despre crimele oribile ale lui Stalin a fost extrasă din arhive. Este greu de prezis reacția societății”. Profetică s-a dovedit a fi concluzia lui Gorbaciov: „Toți dictatorii, independent de circumstanțe și fapte, își încheie veacul în același mod: la zidul istoriei”. Peste un an și o lună – pe 25 decembrie 1989, Nicolae și Elena Ceaușescu au fost puși la zid în Târgoviște și executați, fiind acuzați de „crime împotriva poporului român”. Peste exact doi ani după aceasta, pe 25 decembrie 1991, Mihail Gorbaciov , care a fost cel mai democratic conducator sovietic, a semnat decretul de desființare a URSS...

Și aș mai face o precizare. Președintele Gorbaciov a semnat acest ultim decret, fiind pus în fața faptului: la 8 decembrie 1991, la întâlnirea-fulger de la Belovezhskaya Pushcha, trei conducători de republici sovietice, Boris Elțîn (Rusia), Leonid Kravciuk (Ucraina) și Stanislav Șușchievici (Belarus) au semnat Declarația de desființare a Uniunii Sovietice și creare a Comunității Statelor Independente (CSI). Al patrulea lider – Nursultan Nazarbaev, conducătorul Kazahstanului, de asemenea urma să semneze, dar, intenționat ori nu, a „întârziat” la eveniment. Din câte îmi amintesc, Boris Elțîn a sosit la întrunirea „celor trei” având deja decizia Sovietului Suprem al Rusiei, al cărui președinte fusese ales, prin care Federația Rusă a hotărât să iasă din componența URSS. Acordurile de la Belaveja au fost interpretate de mulți atunci drept „adevăratul puci”, care a determinat sfârșitul Uniunii Sovietice, iar liderul Rusiei – B. Elțîn, și nu M. Gorbaciov, a fost adevăratul „terminator”.

Nu îmi mai amintesc dacă după acel ,,dineu prietenesc” Ceaușescu a mai revenit vreodată la tema abordată. Am trecut astfel „botezul”, rămânând însă flămând, căci nu am avut timp pentru a gusta măcar ceva din bucate. Doar la cafea am băut un coniac și Raisa Gorbaciova mi-a dăruit o cutie cu bomboane „Kremliovskie”, spunând ca a observat că nu am reușit să mănânc nimic.

Despre Gorbaciov politicianul, strategul, omul, familistul etc. s-au scris multe. Cum l-aţi cunoscut Dumneavoastră?

Gorbaciov impresiona prin comportamentul lui natural, prin  felul chiar cum îți strângea mâna, indiferent de „rang” și poziție în ierarhia de atunci. Dânsul privea interlocutorul în ochi și nu se ferea de întrebări grele, incomode. Avea o carismă de a convinge, de a explica lucrurile în detalii. Era, cred, cel mai „civilizat” și elevat conducător al Uniunii Sovietice, care intenționa să refacă țara pe baze noi, democratice, pe cât era posibil în condițiile respective. Sunt sigur că Gorbaciov şi oamenii fideli din anturajul lui credeau în succesul acestor începuturi, voiau sincer să soluționeze problemele economice, sociale, politice adunate ani și decenii, să „salveze socialismul”. Gorbaciov era însă un produs al sistemului, poate cel mai bun, și nu sunt convins că ar fi avut curajul să declanșeze noua politică dacă ar fi intuit consecințele – distrugerea Uniunii Sovietice, considerată de Vladimir Putin, actualul Președinte al Federației Ruse, drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”. În context, îmi vine în minte o maximă cunoscută care spune că „Revoluțiile sunt concepute de romantici, realizate de profesioniști, iar rezultatele sunt capturate de aventurieri”. Cert este că dispariția Uniunii Sovietice a provocat „cutremur” în societate și a afectat atunci întreaga lume.

Ați fost martorul unor împrejurări în care personalitatea liderului de la Kremlin s-a înfățișat dintr-o perspectivă mai puțin ştiută?

„Am să te critic, căci dacă eu nu o să-ți spun adevărul despre ce se întâmplă în România, nimeni altul în această țară nu o s-o facă. Doar Elena, soția ta...”

Am exercitat funcția de consilier din ianuarie 1987 până în august 1991, participând, de regulă, la întrevederile la nivel înalt ale lui Gorbaciov cu Nicolae Ceaușescu, iar după Revoluția Română din 1989 – cu Ion Iliescu și Petre Roman, întâlniri care mi s-au întipărit foarte bine în memorie, fiecare dintre ele având o semnificație deosebită. Anume la aceste evenimente oficiale și neoficiale, am avut posibilitatea să înțeleg mai bine personalitatea liderului sovietic.

Nu voi uita niciodată zilele petrecute la București în luna iulie 1989. Atunci a avut loc ultima sesiune a Comitetului Politic Consultativ al Pactului de la Varșovia. Reuniunea liderilor țărilor socialiste decurgea într-o atmosferă destul de tensionată, când conducătorii acestor țări așteptau cu disperare de la Mihail Gorbaciov „soluția magică” pentru a salva „cauza comună – socialismul”, dar și propria lor soartă. Doar Ceaușescu pretindea că are „soluția” și încerca să convingă conducătorii prezenți la sesiune, în primul rând pe Mihail Gorbaciov, despre necesitatea de a „restabili imaginea și gloria socialismului”, asumându-și rolul de „mentor” și „salvator” al ideilor și practicii socialismului. El se referea la „succesele” socialismului în România, care, sub „conducerea înțeleaptă a partidului”, a implementat cel mai „democratic”, după spusele lui, „model de autogestiune a muncitorilor”, a rezolvat problema „locuință pentru fiecare familie”, a „promovat cu succes reforma teritorial-administrativă prin politica de sistematizare a teritoriului”, a „achitat înainte de termen datoriile externe”. Aceste „realizări” s-au produs fără niciun fel de „terapii de șoc”, „restructurări și reorganizări periculoase”, „fără a pune sub semnul întrebării rolul conducător al partidului”, susținea Ceaușescu. Toate aceste afirmații erau în disonanță cu starea lucrurilor din România. Lumea stătea ore întregi la cozi după produse alimentare, strict limitate: 10 ouă, 100 grame de unt, 500 grame de făina, 500 gr de carne de pui, 1 kg carne de porc sau vită pe lună și 300 grame de pâine pe zi de persoană... Orașele și satele erau în întuneric deplin noaptea, iar locuințele neîncălzite pe timp de iarnă, din cauza restricțiilor severe la consumul de energie – 43 de kW/oră pe lună.

În seara aceleiași zile, Mihail Gorbaciov și soția sa au fost invitați la reședința lui Ceaușescu Primăvara de lângă lacul Herestrău. Deși era o noapte înăbușitoare de la mijlocul lui iulie, geamurile erau închise cu draperii grele, brodate în auriu (Ceaușescu se temea de curenți și de interceptări ale discuțiilor). Focul în cămin era aprins de parcă cina avea loc undeva în capitalele occidentale, în miezul iernii. Ceaușescu și soția sa adorau un stil de viață cu vile, cabane de vânătoare, șemineuri, piscine și alte „mici plăceri”. Gazda continua tema „marilor realizări”, care tot mai mult îl irita pe Gorbaciov. „Nicolae..., tovarășe Secretar General, încerca Gorbaciov să intre în discuţie. M-ai invitat la cina pentru o discuție sau doar să asist la teatrul unui actor, fără drept de replică?”, intervenea oaspetele. „Eu am să te critic, căci dacă eu nu o să-ți spun adevărul despre ce se întâmplă în România, nimeni altul în această țară n-o s-o facă. Doar Elena, soția ta, își poate permite luxul de a te critica…”. Replica i-a plăcut Elenei Ceaușescu, din câte am observat, dar nu și soțului ei. „Oare Secretarul General într-adevăr crede că ceea ce am văzut, de exemplu, la uzina 23 August – unde muncitorii pretindeau că sunt satisfăcuți cu ceea ce au – nu este decât o vitrină care nu corespunde realității?” A fost prima dată când l-am văzut pe liderul sovietic atât de agitat și emoționat. Pentru el Ceaușescu era într-un fel „piatra de încercare” pentru abordările problemelor din țările socialiste, în special din Uniunea Sovietică.

Cu ce personalități marcante ale perestroikăi ați avut prilejul să colaborați? Vorbiți-ne, vă rog, despre Nicolai Rembievschi, care v-a îndemnat să deprindeți ,,limba autentică a Bucureștiului” și să terminați cât mai repede cu ,,moldovenismele”.

„Fiecare în parte era împotrivă, dar când se adunau, votau toți pentru”

 „De azi înainte uită de moldovenismele tale. O să vorbești o română curată de te vor invidia chiar și bucureștenii”, mi-a spus Nicolai Rembievschi în prima mea zi de lucru la CC-ul de la Moscova. Era veteran al celui de-al Doilea Război Mondial, un adevărat intelectual cu rădăcini în Moldova. După cum am aflat mai târziu, şi Rembievchi a fost recrutat din Moldova. Provenea dintr-o familie de origine poloneză, stabilită în Văratic, Râșcani, unde tatăl său, director de școală, era stimat de toată lumea și unde feciorul, Nicolai, și-a petrecut copilăria. Am aflat despre aceasta de la Ion Rugină, bunelul soției mele, băștinaș din acest sat. Nicolai Rembievschi era interpretul și consilierul Secretarului General încă de pe timpurile lui Hrușciov, apoi a continuat cu Brejnev și și-a încheiat cariera cu Gorbaciov. Mi-a fost dat să-l înlocuiesc în aceasta funcție, beneficiind de susținerea, sfaturile și îndrumările lui înțelepte. Am un respect deosebit față de el și față de colegii mei de atunci, marea majoritate tineri, reprezentând noua generație și noul mod de gândire: Valerii Musatov, Vladimir Dorohin, Andrei Gorlenko. Ceva mai târziu, în echipa noastră a fost încorporat Dumitru Diacov, care pe atunci era consilierul secretarului CC al comsomolului. Atmosfera din Sectorul Europa Centrală și de Est al Secției relații internaționale, unde am lucrat, era mult mai deschisă, neortodoxă, sinceră și binevoitoare. Mă voi referi doar la un caz concret.

Pe data de 9 ianuarie 1988, la un an după ce am fost angajat în noua funcție, mi s-a încredinţat misiunea să pregătesc proiectul decretului prin care președintele României, N. Ceaușescu, la împlinirea a 70 de ani, urma să fie decorat cu distincția supremă a Uniunii Sovietice – Ordinul „V. I. Lenin”, „pentru merite deosebite în întărirea prieteniei între cele două popoare și în promovarea idealurilor comuniste”. Decorările erau o tradiție de care nici M. Gorbaciov nu s-a putut debarasa. Cunoscând deja situația din România, unde „epoca de aur” era la ultima ei suflare și unde toate produsele alimentare, electricitatea, benzina erau strict reglementate, nu consideram că este necesară elaborarea unui atare decret. De altfel, și colegii mei erau contra propunerii/ indicaţiei venite „de sus” (de la biroul politic al CC-ului) de a-l decora pe Ceaușescu cu al doilea Ordin „V. I. Lenin”. O atare împotrivire era de neînchipuit, de exemplu, în Moldova, unde părerea personală conta numai atât cât coincidea cu cea a șefului. Dar și la Moscova disciplina era strictă și democrația „centralizată” funcţiona după principiul „Fiecare personal era împotrivă, iar când se adunau, votau toți pentru”. Ceaușescu a mai primit totuşi un ordin sovietic pentru... „merite deosebite”: a adus țara sa la sapă de lemn, iar populația ajunsese la disperare și foamete. Pentru a achita datoriile trebuie să vindem „epoca de aur”, glumeau românii. Decembrie 1989 a fost, așadar, inevitabil.

„Anturajul” lui Gorbaciov credea sincer în noua strategie de dezvoltare a Uniunii Sovietice? Când a devenit vizibil că proiectele de redresare a societății sovietice nu au șanse de izbândă?

„85 la sută din funcționarii de partid erau în opoziție față de perestroika”

Dintre personalitățile din anturajul lui Gorbaciov cu care, într-un fel sau altul, am colaborat, aș vrea să mă refer la câteva, de ale căror sfaturi se ținea cont – Alexandr Iakovlev, secretar al CC, un renumit politician, care, pentru părerile lui ce nu coincideau cu cele ale lui L. Brejnev sau M. Suslov („cardinalul din umbra” și „dirijorul” ideologiei sovietice), a fost trimis Ambasador al Uniunii Sovietice în Canada (un „exil” de onoare, practicat de liderii sovietici pentru cei care își permiteau „să aibă propria opinie”); Vadim Medvedev, secretar al CC pe problemele relațiilor internaționale, recrutat în echipa lui Gorbaciov din elita academică, economist redutabil, autor al unor manuale de economie politică; Gheorghi Șahnazarov, consilier-șef al lui Gorbaciov, membru corespondent al Academiei de Științe. Printre personalitățile din anturajul lui Gorbaciov, care îl însoțeau în călătoriile sale peste hotare, se afla, de exemplu, și pământeanul nostru Ion Druță. Desigur, trebuie să remarc componența echipei noastre din Secția de externe, care analiza evoluțiile din fostele țări socialiste și pregătea materiale despre consecințele posibile pentru Uniunea Sovietică. Colegii mei erau printre puținii din aparatul central care îl simpatizau și îl susțineau pe Gorbaciov, care considera că 85% din funcționarii de partid erau în opoziție față de perestroika. Sigur, toți cei menționați mai sus nu puteau să nu vadă problemele și limitele noului curs al lui Gorbaciov, în special cele create de articolul 6 al Constituției URSS, care legitima „rolul conducător al Partidului Comunist”. Aceste contradicții se acutizaseră îndeosebi în a doua jumătate a mandatului lui Gorbaciov – sfârșitul anilor ’80, începutul anilor ’90, culminând cu puciul din august 1991. Cred că acest conflict inevitabil dintre „rolul conducător al partidului” și obiectivele transformărilor radicale a condus la sfârșitul strategiei de restructurare și transparență și a pus punct carierei politice a autorului acesteia.

Vă rog în continuare să vă referiţi la relația centrului cu republicile unionale. Reușea Moscova „să gestioneze” procesele restructurării declanșate la periferia fostului imperiu sovietic? Cât adevăr există în afirmația celor care susțin că în fruntea „mișcărilor de emancipare națională” din unele republici, inclusiv din fosta R.S.S. Moldovenească, s-au aflat „oamenii Moscovei” care aveau misiunea de a asigura menținerea periferiilor „sub control” sovietic/rusesc?

„Нет, нет и ещё раз нет!”

Eu cred că la un moment dat procesele de restructurare derulate la periferia imperiului au ieșit de sub controlul Moscovei. Ele se desfășurau după o logică și un model deosebit de cel conceput de Gorbaciov și echipa sa, care dorea să refacă Uniunea pe baze noi, având drept subiecți nu doar 12 republici unionale rămase după scindarea celor trei țări baltice, dar 71, dacă nu greșesc, incluzând și regiunile Rusiei, Ucrainei, Kazahstanului, Georgiei, Bielorusiei etc. Oamenii Moscovei erau peste tot și se crea impresia că periferiile erau „mai catolice decât papa de la Roma”. Cert însă era faptul că și ei nu mai controlau situația de pe loc. Îmi amintesc reacția CC-ului la revendicările legitime ale liderilor opoziției de la Chișinău (Frontului Popular) de a reveni la limba română și la alfabetul latin, de a readuce istoria și cultura noastră în instituțiile de învățământ, de a reconstitui „podurile” spre România etc. Este emblematic în acest sens răspunsul formulat de secretarul CC din Moldova, responsabil de ideologie: „Нет, нет и ещё раз нет!” (Nu, nu și încă o dată nu!)

Îmi amintesc, de asemenea, comentariul lui Gorbaciov, adresat mie la lunch-ul de la București pentru liderii țărilor membre ale Pactului de la Varșovia, în iulie 1989. Eram alături, traduceam discursul lui Ceaușescu. Gorbaciov asculta cam distrat și poate chiar plictisit să audă din nou aceeași istorie despre „grandioasele succese ale socialismului în România”. El era o persoană deschisă, democratică și accesibilă, desigur în limitele caracteristice acelui timp. Intervenea cu comentarii adresate doar mie. Țin minte că atunci când au fost servite tradiționalele sarmale românești, el m-a întrebat dacă bucatele în Republica Moldova sunt la fel ca în România, care sunt asemănările și diferențele culturale, lingvistice, sociale, ce gândesc eu la această temă, menționând: „Desigur, voi aveți multe lucruri comune, dar totuși voi sunteți diferiți”. Am avut atunci curajul să-i răspund în stil „gorbaciovist”: „Diversitatea este un motiv pentru a ne cunoaște mai bine, pentru a deschide în sfârșit podurile peste Prut, a lichida barierele ridicate încă de Stalin între cele două maluri”. I-am sugerat să viziteze Chișinăul, să se documenteze din prima sursă despre stările de spirit din Republica Moldova, unde interesul și sprijinul populației față de politica promovată de Gorbaciov erau foarte mari. Mi-a mărturisit că are intenția de a vizita Republica Moldova, una din puținele republici sovietice în care nu fusese. În același context, Gorbaciov a mai menționat: „Nu-mi place acest Grossu al vostru (prim-secretar al CC-ului moldovenesc pe atunci). Când vorbesc cu dânsul, este de acord și parcă susține politica noastră. Dar în realitate nu face nimic sau face totul pe dos”. Peste câteva luni după această discuție neoficială Semion Grossu a fost schimbat la postul de prim-secretar cu Petru Luchinschi, care, după puciul din august 1991, avea să devină „groparul” Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, încredințându-i-se misiunea de lichidare.

Care erau sursele de informare a lui Mihail Gorbaciov privind situația socială, politică și economică din R.S.S. Moldovenească, de exemplu, în ipostaza când organele puterii locale, de partid și sovietice, nu mai aveau curajul și capacitatea de a conștientiza că declinul, falimentul fostului regim este iminent?

Moldova era pe atunci următoarea ,,țintă” pe harta strategiilor structurilor de forță sovietice, mai ales având și Armata a 14-a în „coastă”...

Mihail Gorbaciov, după cum menţionase la dineul privat cu cuplul Ceaușescu de la Novo-Ogaryovo, avea toată puterea în stat și putea s-o aplice oricând. De fapt, a și făcut-o în câteva cazuri, fiind convins de ortodocșii din structurile de forță: Riga, Bacu, Tbilisi... Dar când și-a dat seama de consecințe, de multiplele victime umane, a hotărât ferm să nu mai repete „această greșeală”. „Sunt primul conducător sovietic care benevol a refuzat să folosească forța pentru a reprima mișcările de renaștere națională”, a menționat Gorbaciov la această întâlnire. Am răsuflat ușurat, gândindu-mă că Moldova era pe atunci următoarea țintă pe harta strategiilor structurilor de forță sovietice, mai ales având și Armata a 14-a în „coastă”. Era important să se evite și crearea unui nou focar de instabilitate – separarea Transnistriei – o temă la care m-am referit cu lux de amănunte în cartea publicată în SUA și distribuită de Columbia University Press în 2009: Frozen and Forgotten Conflicts in the Post-Soviet States (Genesis, Political Economy and Prospects for Solution) (Conflictele înghețate și uitate din statele post-Sovietice (Geneza, economia politică și perspectivele pentru soluții). Controlând puterea, Gorbaciov controla și informația, care venea din mai multe surse oficiale și neoficiale. Dar această informație era contradictorie, adesea prezenta evenimentele într-o „oglindă strâmbă”, chiar dacă venea de la cel mai înalt nivel al ierarhiei locale (cazul lui Semion Grossu, la care m-am referit mai sus). Anume din aceste considerente M. Gorbaciov avea nevoie de o viziune proaspătă, obiectivă, neafectată de factorul politic, despre evenimentele în Moldova.

Ați avut, din câte ştiu, o misiune specială pentru elaborarea informației „veridice, autentice” despre starea lucrurilor în Chișinăul de acum trei decenii. Care a fost destinul ,,investigației” Dumneavoastră?

Reformele lui Gorbaciov, inclusiv „noua gândire politica”, erau acceptate cu entuziasm de marea majoritate a populației, mai ales de intelectualitate, și practic totalmente boicotate de elita și aparatul de partid și de stat

Anume din considerentele invocate mai sus m-am pomenit, în octombrie 1989, în Moldova, unde evenimentele legate de renașterea națională, în special în domeniul limbii, culturii, erau deja în plină desfășurare în spiritul „transparenței și deschiderii”, sub sloganele perestroikăi gorbacioviste. Nu era prea obișnuit ca cineva din Secția de relații externe să fie trimis într-o misiune „internă”. Am fost însoţit de un coleg de la ministerul de externe sovietic, care vorbea fluent româna după ce a activat mai mulți ani la Ambasada Sovietică în România. La toate întâlnirile oficiale și neoficiale pe care le-am avut în această călătorie am înțeles foarte clar: reformele lui Gorbaciov, inclusiv „noua gândire politică”, erau acceptate cu entuziasm de marea majoritate a populației, mai ales de intelectualitate, și totalmente boicotate de elita și aparatul de partid și de stat (de fapt, partidul era statul, după constituție, deși structurile acestea erau formal delimitate), care operau cu același „limbaj de lemn” din timpurile lui Brejnev, pentru a „apăra cauza socialismului”, iar mai exact – propria existență și importanță prin funcția deținută. Deja fusese lansat și Interfrontul, o creatură a așa-numiților „directori roșii”, trimiși de pretutindeni să „ajute Moldova”, care unea tot felul de forțe anti-Gorbaciov sub lozincile „solidarității și internaționalismului proletar” și care, tacit, era susținut de funcționarii de partid de toate nivelurile. Fiecare din părțile opozante – Frontul Popular și Interfrontul – organizau manifestații, demonstrații și nici una nu manifesta disponibilitate pentru dialog sau compromis.

La sfârșitul misiunii l-am informat pe primul secretar despre impresiile și concluziile noastre după aceasta vizită. A urmat o ora și jumătate de „monolog” al lui S. Grossu despre „realizările mari ale Moldovei sovietice pe calea magistrală a specializării și intensificării producției”, despre planurile de a construi două combinate de vinuri și șampanie, care vor putea fi văzute chiar din geamurile oficiului său de la etajul trei al CC-ului, despre centrala nucleară de pe Nistru (Grigoriopol), care va fi construită dacă „Gosplanul de la Moscova va da bani”. Niciun cuvânt despre problemele reale cu care se confruntă societatea sau despre felul în care „comuniștii și poporul” realizează în practică noua politică de „transparență și deschidere”, „restructurare”. Mi-am amintit atunci cuvintele lui Gorbaciov spuse mie la București cu câteva luni înainte. A avut dreptate.

Ce atitudine avea Mihail Gorbaciov față de mișcările de ,,eliberare națională” din fostele republici sovietice? Aproba tendința de emancipare a popoarelor încorporate cu forța în fosta U.R.S.S? În ce mod s-a implicat Comitetul Central, inclusiv Mihail Gorbaciov, de exemplu, în elaborarea legislațiilor lingvistice din fostele republici sovietice?

„Sfatul meu: nu mergeți înapoi în trecut. Găsiți calea voastră ce corespunde experienței, culturii și mentalității propriului vostru popor. Nu pierdeți șansa pe care v-o oferă istoria”.

Întorcându-mă la Moscova din aceasta vizită, am pregătit un mic raport (cinci pagini), care, după cum mi-a spus mai apoi unul dintre consilierii lui Gorbaciov, Gheorghi Ostroumov, a ajuns direct și neredactat pe masa secretarului general, lucru care foarte rar se întâmpla, deoarece între mine și secretarul general mai erau încă vreo șapte instanțe care redactau materialul original în așa fel că autorul nu-l mai recunoștea. După cum spune un proverb de-al nostru: „Până ajungi la Dumnezeu, te mănâncă sfinții”. Am numit și persoana pe care ambele forțe aflate în opoziție ar fi acceptat-o la un dialog civilizat, la o „masă rotundă comună”, și care ar fi putut preveni apariția creaturii separatiste Republica Moldovenească Transnistreană. Era vorba, desigur, de M. S. Gorbaciov. Decizia a fost pozitivă. Mihail Gorbaciov a hotărât să viziteze Moldova, după cum am aflat din aceeași sursă. Peste câteva săptămâni totul era pregătit. Automobilele și echipamentul de securitate fusese transportate de un cargo aerian la Chișinău. Fete și băieți în costume naționale erau deja pregătiți să-l întâmpine ,,cu pâine și sare” pe Președintele URSS. Această vizită a întors Chișinăul „cu fundul în sus”. Dar, ca de obicei, ceva a intervenit în ultimul moment. După cum am aflat mai târziu, mareșalul S. Ahromeev, care era și deputat în Sovietul Suprem, circumscripția Bălți, l-a prevenit pe Gorbaciov: „Mihail Segheevici, ei [moldovenii] sunt toți naționaliști și abia așteaptă frontierele să se deschidă și să se unească cu România. Nu aveți ce căuta acolo”. Astfel Gorbaciov așa și nu a ajuns în Moldova. Această situație, după părerea mea, a demonstrat clar frustrările și indecizia lui Gorbaciov, fapt care ne-a întristat mult, pe mine și pe colegii mei. În declarații susținea mișcările de renaștere națională din fostele republici sovietice, legislația lingvistică respectivă, deși nu sunt sigur că era nemijlocit, permanent informat și cunoștea detalii, cum ar fi cele legate de legislația lingvistică moldovenească. În multe cazuri, ,,opinia lui Gorbaciov” era ,,exprimată” de consilierii săi.

După încheierea misiunii de consilier, ați mai avut prilejul să vă întâlniți cu Mihail Gorbaciov?

În ianuarie 1995, Fundația Gorbaciov m-a invitat la o conferință dedicată schimbărilor și reformelor în spațiul ex-sovietic. Eram pe atunci ministru al privatizării și administrării proprietății de stat și, desigur, voiam să cunosc mai bine „performanțele”, dar mai ales greșelile comise în Rusia și în alte țări ex-sovietice în acest proces, pentru a nu le repeta la noi. La Conferință au fost lansate memoriile lui Mihail Gorbaciov în doua volume: Жизнь и реформы (Viața și Reformele), pe care le-am primit cu autograful: „Pentru Ceslav Ciobanu de la autor cu cele mai alese urări de bine” (1.21.95).

Ultima dată l-am întâlnit pe Gorbaciov în noiembrie 2002, la Woodraw Wilson Center for International Scholars, în Washington D.C., unde el era invitat să prezinte o prelegere, iar eu câștigasem un grant la acest important Centru Analitic Internațional. La rugămintea mea, a semnat atunci și fotografia pe care am păstrat-o de la întrevederea sa cu N. Ceaușescu, la prima și ultima vizită oficială a conducătorului român în URSS. I-am adresat și o întrebare: daca ar fi s-o ia de la început și, ținând cont de cea ce s-a întâmplat după „epoca Gorbaciov” în Rusia și în alte foste republici sovietice, cum ar fi procedat? Răspunsul a fost surprinzător: „Sunt sigur că socialismul ar fi putut fi restructurat, dar numai prin reforme și transformări instituționale radicale, menite să creeze un sistem calitativ nou. Ceea ce vedem astăzi în Rusia și nu numai este un efort de a readuce trecutul înapoi. Sfatul meu: nu mergeți înapoi, în trecut. Găsiți calea voastră ce corespunde experienței, culturii și mentalității propriului vostru popor. Nu pierdeți șansa pe care v-o oferă istoria!”

Stimate Domnule Profesor Ceslav Ciobanu, vă mulțumesc pentru amabilitatea de a realiza acest interviu. Sănătate, succes în tot ce faceți și… vă așteptăm la Chișinău.

Interviu de Alexandru BANTOȘ