Niște nostalgici (II)

Nostalgie moldovenească

Actuala pandemie de „gripă nostalgică” îmi aduce aminte de o  întâmplare trăită prin anii ’90. Regretatul Iacob Burghiu, consilier în probleme de cultură al președintelui Petru Lucinschi, convocase o întrunire de suflet – „Fiii Zăicanilor risipiți prin lume”. Iacob m-a invitat și pe mine, fiind născut în satul Pociumbăuți, comuna Zăicani. Întâlnirea a avut loc în incinta Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chişinău. M-am bucurat de prezenţa colegilor de școală, stabiliți prin orașele Basarabiei și pe alte meleaguri. Eram curios să revăd și elita satului: foști învățători, secretari de partid, milițieni, președinți de colhoz, brigadieri și fruntași ai muncii socialiste, care odinioară decideau destinele moldovenilor sovietici. Acum se felicitau între ei și-mi părea că jubilează. La alegerile parlamentare din 28 februarie 1994 Partidul Democrat Agrar  ieșise învingător. Clanul agrarian revenise la putere in corpore: Mircea Snegur avea președinția, Dumitru Moțpan domina parlamentul, Andrei Sangheli conducea guvernul. De fapt, acești trei lideri stataliști moldoveniști au pus bazele actualei situații din „Casa noastră – Republica Moldova”. Trăiam pe atunci preludiul victoriei lui Petru Lucinschi, succedat de Vladimir Voronin – un pseudosimbol al recidivei comuniste, propulsat de către mafia economică transnațională, dar deghizat inițial în „omul Moscovei”.

Intrigat, urmăream cum fiii Zăicanilor urcau câte unul la tribună, în ordinea stabilită de Iacob. Unii se complăceau în rolul de „veterani, făuritori ai vieții noi”. Evocau euforic primii ani ai puterii sovietice. „Cum am învăţat ruseşte! Cum am intrat în comsomol, în partid! Cum am organizat colhozul! Cum am făcut ferma, grădinița și școala nouă!” Niciun cuvânt despre „Красное колесо” („Roata roșie”) – deportări, foamete, strămutări, arestări, condamnări la moarte şi alte crime ale „eliberatorilor”. Mesajul lor era clar: tânăra generație n-are decât să revină urgent la gama de valori abandonată odată cu perestroika lui Mihail Gorbaciov și dispariția URSS.

În cei doi ani de școală la Zăicani am înțeles un lucru: comuna aceea basarabeană nu era una oarecare. Comparativ cu altele, avea foarte multe familii refugiate peste Prut. Și la fel de multe deportate în Siberia. Tot acolo era colhozul cel mai lăudat în presa raională și cea mai numeroasă organizație de partid. În copilărie, oamenii îmi păreau orgolioși, se voiau „fruntea” în toate. Aveau școală medie. Adeseori, elevii din internat, veniți de prin satele învecinate, erau porecliți sau chiar agresați de colegii lor din comună. În clasa a opta, am stat într-o bancă foarte veche. Era probabil de la celălalt rus, de când s-a făcut şcoala primară cu predare în limba rusă. Pe un colţ, se distingea o tăietură înnegrită de timp: Г. П. – două litere ruseşti. Am decis că-i banca lui Gherman Pântea, fost elev între anii 1901-1904. Aș fi vrut să fie banca lui, fiindcă în casa rudelor mele din Zăicani auzisem vorbă despre feciorul avocatului Vasile Pântea. Unchiul Jorj își amintea: „Ghermănaş, o știu de la tata, dacă nu citea, cânta la vioară. La școală a fost premiant. Se trăgea la carte, nu-i plăcea la coarnele plugului. De copil, parcă presimțea că o să ajungă om mare…”. I-am întrebat pe cei cu numele de familie Pântea dacă sunt rude, dacă mai știu ceva despre omul acesta. Unul, cam rânzos, m-a repezit: „Vezi-ți de treabă, băiețele! Uită de al lui Pântea, dacă nu vrei s-o pățești!”.  Ulterior, la școala din Zăbriceni, am aflat despre Vasile Stroiescu din Trinca, un alt personaj enigmatic, și aveam să constat o tăcere similară la întrebările mele. Astăzi putem afla adevărul deplin despre aceste mari personalități basarabene din studiile istoricilor Ion Negrei, Iurie Colesnic și Ion Constantin.

Iacob m-a invitat pe scenă; ținea neapărat ca „fostul prim-ministru  din comuna Zăicani” să spună ceva. Primul impuls a fost să refuz. Dar m-a luminat un gând: „Cam tardivă, dar este o bună ocazie să le vorbesc despre Gherman Pântea”. Am evoluat laconic: „Nu sunt nostalgic. Nu văd nimic romantic în perioada ocupaţiei sovietice. Mă mândresc doar pentru faptul că am fost elev la școala din Zăicani, în care a învățat Gherman Pântea. Poate că mulți dintre domniile voastre nici n-aţi auzit de această mare personalitate din comuna noastră. Gherman Pântea! Deputat în Sfatul Țârii. Deputat în Parlamentul României din partea judeţului Bălţi. Primar al Chișinăului în trei mandate, primar al orașului Odessa 1941-1944… Regret că școala din Zăicani nu-i poartă numele, că nu există nicio stradă, niciun bust, nicio placă comemorativă”. Nu mai știu cum a fost receptată şi interpretată intervenţia mea. N-am mai stat şi la banchetul care urma după partea solemnă. Am aflat ulterior că Iacob Burghiu, la Chişinău, a reușit să pună o placă comemorativă pe casa în care a locuit un eminent edil al capitalei basarabene… La Zăicani însă, gâștele colhoznice au deținut  în continuare puterea și Gherman Pântea rămânea tabu.

La Bucureşti, la 11 noiembrie 2010, comemoram 165 de ani de la nașterea lui Vasile Stroescu, primul președinte al Parlamentului României după Marea Unire de la 1918. O prezență sobră, modestă și niciun reporter TV. Părea o consemnare a unui simplu eveniment, într-un cadru de familie săracă. Iniţiativa comemorării venise din partea „Asociației Vasile Stroescu” din Brânzeni (fostul județ Hotin). Regretata Maria Andronache, președinta Asociației ne-a încurajat: „Atunci când oamenii vor tăcea, pietrele vor vorbi – zice un psalm. Intransigenţa basarabenilor reîmprospătează memoria. La Chişinău, uitarea impusă de regimul sovietic şi de actualii nostalgici ai Imperiului nu se va aşterne la infinit peste marile personalități unioniste”... În 2019, constat că degeaba mă indignase nostalgia după comunism afișată de unii fii ai Zăicanilor. Dar n-avem de unde să știu că vor trece anii și între Nistru și Prut va mai exista partid comunist. Și că aripa sa tânără va declara că Ivan Bodiul reprezintă un simbol „al înfloririi Moldovei” și un exemplu de urmat pentru actuala clasă politică. Iar Igor Dodon și Zinaida Greceanîi vor cere să i se pună un monument la Chișinău. Generația mea știe ce a  însemnat epoca  bodiulistă (1961-1980) pentru destinele intelectualilor basarabeni.

Astăzi, o altă surpriză din aceeași operă: în campania electorală din 2019, Partidul Politic „Șor” avea în program „restabilirea colhozurilor”. Probabil, partidul cu ideologie personalizată se inspiră din epopeea chibuțurilor, o formă de colectivism mai performantă decât cea sovietică. Știu însă că puțini evrei, repatriați din fosta Uniune Sovietică și România, au rezistat în colhozurile din Israel. Pe unii i-am întâlnit tocmai în Brazilia. Poate că descendenții arcașilor lui Ștefan cel Mare din ținutul Orheiului se vor adapta mai ușor și nu vor abandona chibuțul lui Șor... Nostalgia pentru URSS arată că mulțimile, în loc de creier, au în cap televizor. Aspirațiile unei bune părți a „molotovenilor” se reduc strict la bunuri materiale. Libertatea, identitatea națională, limba, credința par niște noțiuni demne pentru fraieri. Tot ce contează sunt promisiunile și pomenile electorale. O populație având memoria mai scurtă decât distanța de la mână până la gură, este incapabilă să facă niște conexiuni logice, legate de interesele străinilor în Basarabia. Scrutinul prezidențial din Ucraina a demonstrat că „totul se poate”. Probabil, cei din spatele deputatului din Republica Moldova Ilan Șor se vor gândi serios la selectarea și promovarea unei candidaturi pentru funcția de președinte al țării...

Descendenții „eliberatorilor” Basarabiei și Nordului Bucovinei fabulează nonșalant. Majoritatea sunt niște nostalgici ipocriți (comuniști, socialiști, internaționaliști, multiculturaliști, stataliști, moldoveniști). Se opun procesului ireversibil de reîntregire a României și dezorientează tineretul care nu a trăit în „paradisul” sovietic. Gândirea, vorba și faptele acestor uzurpatori ai Moldovei medievale, alias „urmași ai lui Ștefan”, sunt împânzite de ideologeme și demersuri din perioada imperiului ideocratic bolșevic. De exemplu: „Вековая молдавско-русско-украинская дружба”, „Солнечная и цветущая Молдавия”, „МССР – сад Советского Союза”, „Русский – язык межнационального общения” etc.

Eu am trăit din plin realitatea elogiată de homo sovieticus și nu-mi mai este dor de trecut niciun pic. În vara lui 1957, după terminarea școlii de zece ani, am văzut întâia oară capitala „însoritei și înfloritoarei Moldove”. Adică „Chișinăul lor”, propagat obsesiv de niște ruși de profesie de la www.kp.md („Комсомольская правда”), precum și de nostalgicul Mark Tkaciuk – un arheolog-antropolog în căutarea urmelor lăsate de marea migrațiune a popoarelor și ideolog al recidivei comuniste. Iar capitala Bucovinei sovietice  am cunoscut-o de mic, când bunicii și părinții mă luau cu ei la piață. La începutul anilor ’60, din Leningrad, recte „Veneția nordică” și orașul nopților albe, veneam în vacanță, la părinţi, în satul meu basarabean. În octombrie 1964, mi-am început cariera profesională în capitala Imperiului. În anii ’70, îmi petreceam luna de concediu în Basarabia sau Nordul Bucovinei. Veneam acasă cu familia, soţia şi două fiice. Veneam de la Moscova cea care niciodată „nu crede lacrimilor”. În epoca „развитого социализма” („socialismului dezvoltat”) a lui Leonid Brejnev orașul fusese botezată oficial „Москва – образцовый коммунистический город” („Moscova – oraș comunist exemplar”).

În perioada stagnării brejneviste, mii de oameni ai muncii de la sate şi oraşe cutreierau imensitatea patriei sovietice. Niște „саранча мешочников” („lăcuste cu traistă”). Aşa ne etichetau locuitorii capitalei imperiale, privilegiaţi şi egoişti. Oamenii simpli sovietici aveau o preocupare de bază, mai ales în ajunul sărbătorilor: „ceva de mâncare”. Bunuri pentru consumul individual puteai cumpăra la Moscova și în capitalele republicilor unionale, aprovizionate ca centre de primă categorie. Şi aceasta până la un timp. În multe magazine universale doar cei cu viză de reședință în orașul respectiv puteau cumpăra frigidere, mașini de spălat, aspiratoare, tehnică audio-video, covoare și multe alte articole din categoria epopeicului „дефицит” sovietic. În deceniul opt, călătoream frecvent pe ruta Cernăuți-Chișinău cu trenul de noapte Ivano-Frankovsk-Odessa. Misiunea? Natalia Bodiu, o vară de-a mea din Cuconeștii Vechi, era angajată la Ministerul Agriculturii al RSSM și putea face rost de unele produse deficitare pentru ea și neamurile de la Cernăuți.

În vara lui 1990 eram la Moscova. Participam la o întrunire tradițională și obligatorie. Toți președinții consiliilor de miniștri din „republicile sovietice surori” eram convocați la Kremlin de două ori pe lună. Întrunirile de lucru erau prezidate de președintele URSS Mihail Gorbaciov și președintele Consiliului de Miniștri al URSS Nicolai Rîjkov. După epuizarea agendei, s-a luat în dezbatere și atitudinea populației față de ucazul emis de administrația Moscovei în ziua aceea. Hotărârea stabilea: cumpărătorul produselor de larg consum este obligat să prezinte paşaportul (buletinul de identitate sovietic). Dacă erai moscovit cu acte în regulă, cumpărai, dacă nu, vânzătorii te trimiteau la plimbare. Marea majoritate a moscoviţilor aclamau decizia autorităţilor. Însă locuitorii regiunilor centrale din Federaţia Rusă se arătau  foarte indignaţi. Aceştia, pe parcursul anilor postbelici, s-au deprins să perceapă Moscova drept „magazin universal”, nicidecum ca un model de urbe comunistă.

Nostalgicii agresivi, preferând anonimatul, mă întreabă indignați, în rusă: „Ei, tu, Druc, recunoaște: a fost sau nu a fost și ceva pozitiv în realitatea sovietică?” A fost, desigur. Pentru mine, de exemplu, „dezgheţul hruşciovist” a însemnat ceva bun. Românii basarabeni şi nord-bucovineni, care locuiau la ţară, au obţinut dreptul la libera circulaţie în interiorul Imperiului. Sovietul sătesc ne elibera până atunci doar o simplă adeverinţă provizorie. Cu ea te puteai deplasa până în centrul raional. Sau în cel mai apropiat oraș. După moartea „conducătorului iubit”, în locul adeverinţei primeam paşaport (echivalentul buletinului de identitate românesc). Ne permiteau să corespondăm cu rudele refugiate peste Prut și cu cele deportate în Siberia. A fost anulat impozitul în natură. În cantinele studenţeşti pâinea şi ceaiul erau gratuite. Un suport pentru studenții ca mine, veniți de la țară.

Dar, în fond, pentru mine acel „trai norocos”, regretat astăzi de moldovenii nostalgici, a însemnat: lozinci și promisiuni; „voluntariat obligatoriu”; „ieftiniri staliniste” periodice la produsele alimentare şi mărfurile de larg consum, care, în realitate, se găseau cu greu în comerţ; mitul învăţământului şi al serviciilor medicale gratuite; știința şi cultura sub controlul ideocrației; exploatarea nesăbuită a resurselor naturale; finanţarea „revoluţiei mondiale și a partidelor comuniste frățești” din țările lumii a treia; turnătoria generalizată, delațiunea; laboratoare şi chiar oraşe secrete cu savanţi deţinuţi politici şi manopera gratuită din Gulag; cortina de fier, bruiajul, lupta cu radio-propaganda străină.

O tânără jurnalistă de limbă rusă m-a convins să punem de un interviu. Îmi spunea că promovează pluralismul de opinii, că o interesează mai mult destinele umane decât politica partidelor. Și, realizând sondaje de profunzime (incursiuni psihanalitice), ea speră că va reuși să intervină obiectiv într-o dispută la TV – „Prezentul neoliberal versus nostalgia după URSS”. Astfel, am început să dialogăm. Ea: „OK, Mircea Gheorghevici! Cum era în Moldova pe timpul românilor dumneavoastră? Și ce amintiri  păstrați?”. Eu: „Nu știu cum era viața în perioada interbelică.  N-am trăit sub români. Doar sub ruși. Și asta fără voia mea, după «eliberarea» Basarabiei și Nordului Bucovinei, preconizată de pactul Molotov-Ribbentrop. Astăzi mă amuză faptul că foarte mulți alogeni, unii veniți pe lume după 1990, operează cu stereotipuri. Ei critică, fără drept de apel, România mea de ieri, de astăzi și de mâine. Uneori, reacționez senin, cu umor, la abordarea chestiunii «palma jandarmului român» și altor naivități de acest gen. Repet adeseori: adevărul adevărat este cel trăit, nu cel propagat, servit pe tavă de mercenarii ideocrației. Am încredere în ceea ce am văzut cu ochii mei. Întâmplările la care am fost martor în copilărie, în adolescenţă, în tinerețe mi-au format atitudinea față de istorie. Clișeele despre români, ruși, germani, americani, evrei nu le asimilez”.

Altădată, un analist politic neofit (se prea poate un nostalgic statalist moldovean) m-a întrebat pe un ton cam irascibil: „Domnule Druc, ați rămas un antisovietic intransigent. Dar, în general, chiar n-a fost nimic pozitiv în URSS?”. Instantaneu, mi-a venit în minte și un banc de la „Radio Erevan” din seria  „Culmea subiectivismului”: „Bunică, dar când a fost mai bine, pe timpul lui Hruşciov sau al lui Brejnev?”. „Pe timpul lui Stalin, desigur”. „Cum, adică!?”. „Aveam șaptesprezece ani. Eram tânără, frumoasă şi toţi flăcăii îmi făceau curte…”. Acum, am ajuns și eu în situația bunicii. Recent, Mircea Felix, nepotul cel mai mare, m-a testat: „Bunicule, ai avut zile fericite în viaţa ta? Din cele care nu se uită niciodată!”. „Cam puţine, scumpule. Îmi amintesc de moartea lui Stalin. O clipă sfântă a copilăriei mele. Am fost în culmea fericirii în ziua când am devenit student la Universitatea din Leningrad. Pe urmă, puciul eșuat, din august 1991, şi ziua când a fost semnat actul de deces al mamei noastre vitrege – Uniunea Sovietică. Da, atunci am fost nespus de fericit”. Am observat pe fața nepotului o umbră de dezamăgire și am adăugat: „Fără îndoială, cel mai fericit am fost când fiica mea te-a născut pe tine, primul meu nepoţel. Mă rog lui Dumnezeu să mă lase să văd şi reîntregirea Patriei. Altă fericire nu-mi mai doresc!”.

Regretatul Nicolae Lupan, președintele fondator al „Asociației mondiale Pro Basarabia și Bucovina”, născut la Cepeleuți, județul Hotin, a spus întotdeauna lucrurilor pe nume. Acest lider unionist din perioada postbelică ne-a semnalat în scrierile și demersurile sale niște incredibile erori politice, diplomatice şi administrative, fatale pentru cauza națională. Împărtășesc majoritatea sentințelor sale axate pe adevăruri trăite. Există însă unele evaluări pentru care nu semnez. De exemplu: „Se poate spune, fără exagerare, că Basarabia, ţinut daco-roman dintotdeauna, în comparaţie cu Transilvania, nu a avut un Avram Iancu, un Aron Pumnul, un Simion Bărnuțiu, un Octavian Goga, despre care să se poată afirma, sus şi tare, că a fost sută la sută român și punctum!”.

Prin prisma ochelarilor mei, rolul Basarabiei se conturează cu totul altfel. La ora actuală, NOI, unioniștii basarabeni și nord-bucovineni, evităm, pe cât posibil, contaminarea de „nostalgie moldovenească”. Pentru ca să-și poată proiecta viitorul, Basarabia lui Dumitru Matcovschi, „trecută prin foc și prin sabie, furată, trădată mereu...” își valorifică neabătut Trecutul. Colecțiile de documente și lucrări de investigaţie mă conving: numărul personalităţilor antologice ale Basarabiei este impresionant. În adolescență, mintea mea captase primele semnale despre trei mari mituri basarabene – fruntașii unioniști Constantin Stere, din județul Soroca, Vasile Stroescu din județul Hotin și Gherman Pântea din județul Bălți. Trei fii ai Basarabiei, răpite în 1812 de Imperiul țărilor. Poate cele mai autentice personalități din întreg peisajul istoric românesc. Faptele lor îmi sugerează existenţa unor modele comportamentale basarabene, care întregesc patrimoniul de omenie al românilor de pretutindeni.

La diverse cotituri ale istoriei, regiunile spațiului geto-dacic parcă ar aștepta momentul oportun pentru a-și impune valorile, produsele lor culturale, spirituale și materiale. Școala Munteană s-a fortificat „prin văi pe la Smârdan” și la Plevna, când se năştea statul român independent. Elogiem sensibila Școală Moldoveană, care s-a impus definitiv, prin Eminescu, născut la Ipotești. Nu putem ignora Școală Ardeleană,  care a scris un capitol fascinant în istoria luptei de supraviețuire a românilor ca națiune. Publicistul și scriitorul Ion Coja a lansat ideea Școlii Basarabene, prin analogie cu Şcoala Ardeleană. Ce revelaţie! A venit rândul Basarabiei!?...  Un mic detaliu: Ion Coja la mesajele mele semnate „Mircea Druc, un dac liber, unionist” își încheie mesajele sale de răspuns cu: „Ion Coja, civis romanus sum!”. Sper că apartenenţa noastră asumată şi diferită – „un dac liber unionist” și „un cetățean al Romei imperiale” – nu ne va situa, până la urmă, pe baricade opuse. Totuși, va fi Școala Ardeleană egalată de Școala Basarabeană? Mă gândesc la contribuția substanțială a basarabenilor și nord-bucovinenilor, la procesul de apropiere a unei viitoare ore astrale a românilor – făurirea unei noi Românii prin realizarea paradigmei Dacia Phoenix-Dacia Felix. Basarabia, în paradigma mea, urmează să ajungă o regiune-lider în procesul etno-resurecției. Când totul se schimbă, se schimbă totul.