Rolul lui Gherman Pântea în Unirea Basarabiei cu România

Dintre fruntaşii basarabeni ai luptei pentru unitatea naţională, Gherman Pântea (1894-1968) este o figură aparte, întreaga sa viaţă şi activitate caracterizându-se printr-o îmbinare permanentă de mit şi realitate. Explicaţia rezidă chiar din trăsăturile cu totul aparte ale acestui personaj, caracterul său aventuros în sensul pozitiv al cuvântului, curajos, deschis spre iniţiative şi acţiuni neconvenţionale, cumva altfel decât ale celorlalţi congeneri şi companioni de luptă ai săi din Basarabia. Pe tot parcursul vieţii şi chiar după moarte, personalitatea sa a fost aureolată de un bizar sentiment de duplicitate. Este şi motivul pentru care ne-am aplecat spre cunoaşterea vieţii şi activităţii acestui corifeu al Basarabiei, fiind animaţi de un real interes epistemic pentru descifrarea tainelor uneia dintre cele mai complexe personalităţi basarabene, cu dorinţa sinceră de a găsi o linie de demarcaţie cât mai apropiată de adevăr între legendă şi realitatea istorică.

Gherman Pântea s-a născut la 13 mai 1894, în comuna Zăicani, plasa Râşcani, judeţul Bălţi, într-o familie de gospodari mijlocaşi cu mai mulţi copii. Era fiul lui Vasile, de profesie avocat, şi al Ioanei. Încă din copilărie a manifestat dragoste şi aptitudine pentru învăţătură. Ca mai toţi copiii de români basarabeni, a întâmpinat dificultăţi serioase, deoarece învăţământul era numai în limba rusă, iar el ştia din familie doar limba maternă – moldovenească/română. A reuşit, totuşi, să termine ca premiant studiile primare în comuna natală, pe care le-a frecventat între anii 1901-1904. A urmat şcoala medie din Glodeni (1904-1910). Încurajat de dascălii săi, şi cu sprijinul părinţilor, băiatul porneşte mai departe, în căutarea luminii pentru ochii minţii. Intră, prin concurs, la Şcoala Normală din Cetatea Albă, pe care o termină în timpul Primului Război Mondial (1915). Pentru o perioadă a funcţionat ca dascăl în învăţământ, părând că tânărul Gherman este hărăzit unei cariere paşnice, liniştite, de educare a poporului său, care orbecăia în întuneric, fără şcoală în limba naţională, fără drepturi şi supus unei politici sistematice de deznaţionalizare din partea autorităţilor regimului ţarist. Dar asemenea multora dintre confraţii basarabeni din generaţia sa, soarta lui Pântea avea să fie alta, dovedind pentru a câta oară adevărul general valabil formulat la vremea sa de cronicarul moldovean Miron Costin: „Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri”.

Evenimentele s-au precipitat, a venit Primul Război Mondial, iar Pântea a fost prins şi el în vâltoarea vremurilor, având parte de o viaţă plină de frământare, zbucium şi luptă. În iunie 1915 a fost recrutat în armata ţaristă şi trimis la şcoala militară de ofiţeri de la Kiev, pe care a absolvit-o, la 1 decembrie 1915, cu gradul de sublocotenent. Deşi, într-un referat întocmit de organele de anchetă ale Securităţii la 19 aprilie 1961 se afirmă că în perioada 1915-1918 ar fi lucrat ca instructor cu gradul de căpitan la o şcoală de ofiţeri din Kiev, informaţia nu se confirmă. În realitate, devenind ofiţer şi fiind bun cunăscător al limbii române, Gherman Pântea a fost repartizat ca translator oficial la comandantul Armatei a IV-a rusă pe Frontul Român, la Roman. Aici a avut ocazia să cunoască mai bine oficialităţile româneşti şi să rămână cu frumoase amintiri. Încă de la începutul Primului Război Mondial, Gherman Pântea şi-a arătat pe deplin caracterul ferm, curajos, luptând cu vitejie împotriva forţelor Puterilor Centrale. Graţie faptelor de arme i s-au decernat două Ordine „Sf. Gheorghe”. Revoluţia rusă care a izbucnit în februarie 1917 îl prinde pe Pântea la Roman, în tranşee. El nu putea rămâne nepăsător faţă de evenimente, angrenându-se în marile mişcări revoluţionare şi naţionale care se declanşaseră în cuprinsul imperiului ţarist.

După cum relatează însuşi Gherman Pântea într-o lucrare memorialistică dedicată „soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni, care în anul 1917-1918 au contribuit cu tot entuziasmul la marea luptă naţională”, marea revoluţie rusă din februarie 1917 a „redeşteptat conştiinţele naţionale ale tuturor popoarelor care locuiau marele Imperiu Rus. S-a trezit ca din somn şi poporul moldovenesc din Basarabia”¹. În situaţia în care circa 300.000 de romani basarabeni se aflau înrolaţi în armata ţaristă, iar luptătorii naţionalişti începuseră lupta pentru drepturile naţionale, ofiţerii şi soldaţii moldoveni se organizau în comitete militare pentru apărarea drepturilor conaţionalilor lor. În mare parte, deciziile şi acţiunile cu caracter naţional aparţineau militarilor din afara hotarelor Basarabiei². Astfel, încă din primăvara anului 1917, comitete naţionale similare se formaseră în rândul trupelor româneşti aflate la Odessa, în frunte cu căpitanul Emanoil Catelli, la Iaşi, în frunte cu lt. Andrei Scobioală, la Roman, în frunte cu slt. Gherman Pântea, la Ekaterinoslav, în frunte cu Elefterie Sinicliu, la Novo-Gheorghievsk – cu colonelul Martânovschi, la Sevastopol – cu marinarul Grigore Turcuman, dar şi în oraşe mai importante de pe cuprinsul imperiului ţarist, precum Petrograd sau Kiev. Hotărârile luate de aceste comitete erau, în linii mari, cam aceleaşi, fiind făcute parcă după un singur „calapod”. Explicaţia consta în faptul că „toţi luptau pentru aceleaşi idealuri, pentru aceleaşi revendicări: toţi vroiau autonomie, pământ, şcoală moldovenească, biserică moldovenească, armată moldovenească etc.... Dorinţa tuturor organizaţiilor moldoveneşti de a se întrece în activitatea lor era un indiciu serios că mişcarea moldovenească luase un avânt puternic şi că succesul ei era asigurat”³.

În cadrul şedinţelor mai multor comitete s-a discutat problema centralizării mişcării naţionale a militarilor şi a formării unui Comitet Central Executiv Moldovenesc al Uniunii Soldaţilor. Iniţiativa constituirii unei asemenea organizaţii centrale a aparţinut Comitetului Militarilor Basarabeni din oraşul Roman. Şi acest lucru nu era întâmplător, având în vedere că în această regiune din Moldova de dincoace de Prut erau concentraţi foarte mulţi militari basarabeni din armata ţaristă, pe care i-a surprins aici revoluţia rusă. Ei se aflau într-un contact nemijlocit cu realitatea românească. Organizaţia militară de la Roman, sub preşedinţia slt. Gherman Pântea, a desfăşurat o muncă susţinută pentru luminarea soldaţilor şi ofiţerilor din cadrul Armatei a IX-a rusă condusă de generalul Leciţki.

Aşa cum era şi firesc, iniţiatorii mişcării naţionale de pe frontul românesc ajung tot mai mult la concluzia că este necesar să transfere la Chişinău centrul mişcării revoluţionare şi naţionale a românilor basarabeni, să centralizeze mişcarea naţională a basarabenilor din imperiu şi să constituie o structură militară unică, având centrul în Basarabia⁴. Lucrurile nu erau deloc simple, având în vedere faptul că în capitala Basarabiei se formase, de asemenea, un comitet executiv al muncitorilor şi soldaţilor din Chişinău, cu o orientare revoluţionară rusă, vădit ostilă revendicărilor moldoveneşti. Instalat în localul fostului guvernator al Basarabiei, cunoscut sub denumirea de „Palatul Libertăţii”, acest comitet revoluţionar rus exercita o „adevărată dictatură, sub pretext că membrii lui sunt singurii care apără revoluţia”⁵. De altfel, în mai toate judeţele din Basarabia se formaseră comitete revoluţionare similare care, în mod evident, nu aveau nimic comun cu această provincie, iar prezenţa unui moldovean sau doi în aceste organizaţii era pur formală, neputând avea vreo influenţă asupra hotărârilor ce se luau în sensul slujirii cauzei naţionale. În timp ce comitetele militarilor moldoveni din afara Basarabiei devin tot mai active, încep să se organizeze şi în capitala provinciei o serie de manifestări cu caracter naţional, de către diverse categorii socio-profesionale. Astfel, încă din luna aprilie 1917, congresul cooperaţiei basarabene cerea autonomie locală, şcoală, biserică moldovenească şi armată teritorială. Aceleaşi revendicări le vor formula, mai târziu, preoţii şi învăţătorii, în forme mai moderate, întrucât mişcarea naţională avea „foarte mulţi duşmani”, iar „poporul moldovenesc nu era pregătit deloc pentru aceste transformări şi reforme naţionale”⁶.

În aceste condiţii dificile, în luna mai 1917, Comitetul de la Roman a hotărât să-l delege pe Gherman Pântea la comitetele ostăşeşti de la Iaşi şi Odessa, pentru a începe acţiunea de unificare a organizaţiilor militarilor moldoveni. Mai întâi, el a fost la Iaşi, unde a obţinut sprijinul comitetului din localitate, apoi s-a deplasat la Odessa, unde fiinţa cea mai puternică organizaţie a militarilor moldoveni din toată Rusia, în frunte cu căpitanul de stat major (stabs-căpitan) Emanoil Catelli, avându-i ca factori de sprijin importanţi pe ofiţerii moldoveni Anton Crihan, Ion Păscăluţă şi Constantin Osoian. Pântea îl cunoştea bine pe Catelli, tot de la Odessa, unde-i fusese profesor instructor la cursurile de limba română pentru ofiţerii moldoveni destinaţi frontului român. Îl aprecia pe acesta ca pe un „moldovean de mare valoare... punea multă inimă ca elevii săi să cunoască cât mai bine limba şi literatura românească... era iubit şi respectat de toată lumea; autoritatea lui nu se discuta de nimeni. Orator înflăcărat, Catelli răscolea şi trezea conştiinţele moldoveneşti pentru luptă”⁷. În cursul discuţiilor cu Emanoil Catelli, Pântea a convenit bazele de înfiinţare a Comitetului Central al ofiţerilor şi soldaţilor moldoveni, la Chişinău.

Asigurat de sprijinul comitetelor de la Iaşi şi Odessa, Pântea s-a reîntors la Comitetul de la Roman, unde a raportat despre rezultatele obţinute. Comitetul a hotărât formarea unei delegaţii din trei persoane care urmau să plece la Chişinău şi anume: slt. Gherman Pântea, lt. Petre Vărzaru şi soldatul Mitrean. Această delegaţie trebuia să fie nucleul de iniţiativă pentru formarea Comitetului Central.

În iunie 1917, cei trei pornesc la Chişinău, unde încep să acţioneze pentru unificarea organizatorică a mişcării naţionale în rândul militarilor moldoveni. Până atunci, aşa cum menţionează Petre Cazacu, la Chişinău „manifestaţii naţionale pe stradă au fost foarte puţine”⁸. Impulsul pentru declanşarea mişcării naţionale l-au dat aşadar militarii moldoveni de pe frontul românesc, de cei de la Odessa şi din alte localităţi de pe cuprinsul imperiului ţarist. De menţionat că, la acţiunile organizate cu prilejul trecerii prin capitala basarabeană a prizonierilor ardeleni, alături de populaţia civilă au participat şi ostaşi moldoveni din garnizoana Chişinău. Refugiaţii ardeleni, bucovineni şi regăţeni vor avea un rol extrem de important în procesul educativ pentru populaţia din Basarabia, fiind organizate cursuri de limba română, în primul rând pentru învăţătorii din provincie, astfel încât aceştia, la rândul lor, să fie în măsură să facă acelaşi lucru în şcolile unde îşi desfăşurau activitatea. Pântea însuşi a participat la Congresul învăţătorilor, unde a pledat cu înflăcărare despre necesitatea predării limbii române în şcolile din Basarabia⁹.

Crearea Comitetului nu a fost coordonată cu administraţia militară rusă, făcându-se practic printr-o manevră abilă de „ocolire” a unora dintre şefii acesteia şi de exploatare a atitudinii mai „flexibile şi înţelegătoare” a altora dintre ei, la nivel superior. Comandantul Armatei a IX-a ruse, generalul Leciţki, având în subordine Divizia 8 Cavalerie, din care făceau parte mulţi basarabeni, a refuzat să semneze cererea moldovenilor de a-şi forma o organizaţie centrală, fapt ce i-a determinat pe aceştia să se adreseze direct locţiitorului Comandantului Suprem al Armatei Ruse de pe Frontul Român, Al. Şcerbaciov. Convins de necesitatea înfiinţării comitetului, acesta a ordonat generalului maior Satin să întocmească decizia de aprobare a Comandamentului de pe Frontul Român, în care se arăta că „Din ordinul comandamentului suprem se deleagă pe timp nelimitat la Comitetul Ostăşesc Moldovenesc din Chişinău locotenentul Petre Vărzaru, praporşcicul Gherman Pântea şi soldatul Ion Mitrean, toţi făcând parte din Armata a IV-a. 13 iunie 1917. ss General maior Satin”¹⁰. Cei trei delegaţi s-au întâlnit la Chişinău cu Comisarul Gubernial, Constantin Mimi, care a declarat: „Sunt bucuros că aţi început să vă mişcaţi şi dumneavoastră, basarabenii, că noi aici nu mai putem sufla din cauza comitetelor de străini care acţionează în Basarabia”¹¹. În aceeaşi zi, ca sediu al Comitetului, a fost distribuit un local în strada Gogol, vis-a-vis de Liceul „B. P. Haşdeu”. Înfiinţarea comitetului de iniţiativă din Chişinău a fost amplu reflectată în presa din ţinut, inclusiv cea de limba rusă.

Ca urmare a demersurilor întreprinse pentru centralizarea mişcării naţionale în rândul militarilor basarabeni, în ziua de 23 iunie 1917, s-a format Comitetul Central Executiv Moldovenesc al Uniunii Soldaţilor şi Ofiţerilor. Înfiinţarea acestuia s-a făcut după consultări serioase cu alte personalităţi ale timpului, luându-se în calcul soarta Moldovei de Răsărit, în contextul situaţiei generale din Rusia, dar şi a celei constatate pe plan european. Mişcarea al cărei important promotor a fost Pântea se impunea cu atât mai mult cu cât, la 16 aprilie (3 aprilie – stil vechi) 1917, se înfiinţase Partidul National Moldovenesc, care hotărâse ca Basarabia să se autoguverneze, ţinând seama de drepturile tuturor naţionalităţilor.

La şedinţa de constituire a Comitetului Central, care a fost prezidată de Vasile Ţanţu, au participat şi reprezentanţi ai altor comitete ale basarabenilor: slt. Anton Crihan şi slt. Nicolae Ciornei de la Odessa, soldatul Braga de la Novo-Gheorghievsk, soldatul Vasile Harea de la Chişinău¹². S-a convenit de la început că toţi aceşti reprezentanţi ai altor comitete vor face parte din Comitetul Central.

Acest Comitet Central a ales în unanimitate, ca preşedinte, pe sublocotenentul Gherman Pântea – cel mai tânăr dintre toţi (23 ani), ca vicepreşedinţi pe: slt. C. Vărzaru şi soldatul Vasile Harea, iar ca secretari pe lt. Petre Vărzaru şi soldatul Ion Mitrean¹³. Aspectul este confirmat şi de Serviciul Secret de Informaţii Român¹⁴.

Comitetul Central îşi propunea să lupte pentru organizarea unităţilor militare moldoveneşti, pentru introducerea limbii materne în şcoală şi biserică şi pentru apărarea drepturilor moldovenilor din Basarabia. Aşa cum vom vedea mai departe, scopul final al lui Pântea şi al celorlalţi fruntaşi basarabeni era convocarea Congresului militar moldovenesc şi organizarea Sfatului Ţării.

Principalul pericol pentru activitatea Comitetului Central Executiv Moldovenesc al Uniunii Soldaţilor şi Ofiţerilor îl constituia Comitetul Militar Rus, a cărui forţă ajunsese la apogeu. Acesta era „atotputernic şi, de fapt, deţinea toată puterea militară şi civilă în Basarabia: la oraşe prin delegaţii săi în toate instituţiile, la sate prin emisarii săi în toate volostele”¹⁵. Practic, Comitetul Militar Rus intenţiona să susţină comitetul moldovenilor, dar în scopul de a-l folosi în atragerea populaţiei locale în mişcarea revoluţionară rusă. De fapt, Comitetul Militar Rus reprezenta o „uniune antimoldovenească, care lupta împotriva revendicărilor naţionale, contribuia la destabilizarea situaţiei din ţinut... efectivul unităţilor militare din Chişinău era format din străini, oamenii simpli nu cunoşteau adevărul despre evenimentele ce se derulau în Rusia”¹⁶. Într-o direcţie similară acţiona şi Congresul deputaţilor, soldaţilor şi marinarilor din Eparhia Chişinău, un organism cu caracter antinaţional, care a apărut la Chişinău, în august 1917.

Între cele două comitete au avut loc tratatative, în cadrul cărora reprezentanţii ruşilor, Levenzon şi Alexandrov, au propus fuzionarea. Propunerea a fost susţinută de unii membri ai Comitetului moldovenilor, dar până la urmă s-a convenit doar ca reprezentanţii ambelor comitete să se convoace în şedinţe comune. După acceptarea conlucrării, comitetul moldovenesc s-a transferat în „Palatul Libertăţii”, unde îşi avea sediul Comitetul Rusesc, ocupând în cele din urmă întregul spaţiu al clădirii¹⁷. Acest pas a avut o mare importanţă. „Pacea – arăta Pântea în evocările sale – ne-a permis să ne ocupăm în linişte de revendicările noastre moldoveneşti; iar instalarea acolo (în «Palatul Libertăţii» – n.n.) a dat un avânt puternic mişcării noastre, deoarece moldovenii au simţit că de acum încolo au şi ei Comitetul lor, unde se vorbeşte moldoveneşte şi unde în limba lor strămoşească îşi pot expune durerile şi nevoile lor”¹⁸.

Pe fondul dezagregării Rusiei ţariste şi a mişcărilor de autodeterminare din întregul imperiu apare un nou pericol pentru mişcarea naţională din Basarabia: Ucraina. În mai 1917, Semion Petliura a fost ales şef al Comitetului Armatei Ucrainene, iar după proclamarea Radei Centrale Ucrainene (28 iunie 1917), a devenit primul secretar pentru probleme militare. În iulie 1917, noile autorităţi de la Kiev îşi manifestă intenţia de a anexa Basarabia. În acest scop, comisarul gubernial din Basarabia este invitat la Kiev pentru a participa la o „consfătuire a comisarilor”. „Sub această formă neobservată, Ucraina făcea prima tentativă pentru încorporarea Basarabiei şi subjugarea moldovenilor”¹⁹. Provocarea ucraineană a stârnit o reacţie categorică de revoltă din partea organizaţiilor militare moldoveneşti, care au protestat împotriva acestui act nedemocratic. Comitetul Central Executiv Moldovenesc al Uniunii Soldaţilor şi Ofiţerilor a remis Radei Centrale de la Kiev o telegramă, redactată de Ion Buzdugan, în care se exprima indignarea în privinţa tentativei de a ocupa Basarabia, reamintindu-se „surorii” Ucraine că „nu este demn din partea unui popor, care a fost şi el până acuma subjugat, să înăbuşe alt popor, care n-are nimic comun nici cu Ucraina, nici cu ucrainenii”²⁰. Revolta basarabenilor a avut, cel puţin, pentru moment, succes, iar Ucraina a renunţat momentan la Basarabia, explicând faptul că s-a produs o „greşeală”.

Pentru contracararea propagandei ruseşti bolşevice, în şedinţa Comitetului Central din 20 iulie 1917 a fost luată decizia pentru înfiinţarea unei secţii culturale, în fruntea căreia a fost desemnat colonelul Teodosie Cojocaru, devenit ulterior primul director general al Armatei Republicii Moldoveneşti. „Om blând, harnic, muncitor şi bun vorbitor, Cojocaru a pus toată priceperea şi energia sa în această ramură de activitate”²¹ – aprecia Pântea. Secţia culturală acţiona, în principal prin trimiterea de emisari în teritoriul Basarabiei, care să riposteze agitatorilor ruşi şi să explice populaţiei iniţiativele privind chestiunea autonomiei ţinutului şi esenţa revendicărilor sociale, prevăzute de programul comitetului. Pentru îndeplinirea în bune condiţiuni a acestei misiuni, au fost organizate cursuri speciale de pregătire a viitorilor „propagandişti şi luminători ai satelor” moldoveneşti. În cea mai mare parte a lor, emisarii erau oameni tineri, cu carte, proveniţi din mediul rural, care cunoşteau bine obiceiurile şi tradiţiile ţărăneşti. Ei erau primiţi, în general, cu bucurie de cetăţeni, dar se înţelege că nu peste tot şi întotdeauna. Uneori, aceşti „trimişi” erau întâmpinaţi cu ostilitate, fiind chiar izgoniţi din sate, consideraţi „duşmani ai poporului şi vânduţi moşierilor”. Îndoctrinaţi cu idei revoluţionare, ţăranii considerau declararea autonomiei drept o „vrere a boierilor”, care până atunci fuseseră devotaţi ţarului. Unii dintre propagandiştii Comitetului Militar Central Moldovenesc au fost bătuţi, linşaţi sau chiar asasinaţi²².

În scopul întăririi propagandei naţionale în mediile militarilor moldoveni, Comitetului Militar Central din Chişinău a decis, la 4 septembrie 1917, editarea ziarului „Soldatul Moldovan”, având ca redactor pe scriitorul Iorgu Tudor. Ziarul apărea de două ori pe săptămână, în câteva mii de exemplare şi, ca şi „Cuvânt Moldovenesc”, avea drept principal obiectiv propagarea idealurilor naţionale.

Una dintre cele mai complexe probleme pe care le avea de rezolvat mişcarea naţională din Basarabia era introducerea în şcolile din provincie a învăţământului în limba română. La 7 septembrie 1917, Comitetul Central executiv moldovenesc a cerut Zemstvei guberniale ca, în continuare, în şcolile din satele cu populaţie preponderent moldovenească să se predea în limba română. Întrucât lipsea numărul necesar de cadre didactice, profesori, dar mai ales învăţători, urma ca în acest scop să fie angrenaţi cei refugiaţi din România. Se propunea organizarea unor cursuri de două luni pentru analfabeţi²³.

Fiind ofiţer al armatei ţariste, Gherman Pântea trimite ca emisari, în septembrie 1917, pe alţi doi militari, Ion Păscăluţă şi Ştefan Holban, spre a purta tratative cu Marele Cartier General al Armatei Țariste de la Petrograd (care de fapt se retrăsese la Moghilev), în vederea obţinerii formale a acceptului pentru convocarea şi funcţionarea congresului militarilor moldoveni.

Comandamentul rus, iniţial, se declara în principiu de acord (mai mult în încercarea de a câştiga timp)²⁴, dar imediat emite ordine contrare către toate unităţile militare aflate pe front. Doar că şeful Comitetului Militar moldovenesc de la Iaşi, Vasile Ţanţu, intră în posesia unui astfel de ordin al comandamentului de la Moghilev şi îl prezintă lui Pântea. Problema este discutată în Comitetul Central care, în şedinţa din 24 septembrie 1917, decide ca o delegaţie formată din Gherman Pântea, colonelul Furtună şi plutonierul Terziman să meargă la Marele Cartier General Rus de la Moghilev, pentru a cere în numele moldovenilor din Basarabia formarea unităţilor militare naţionale şi confirmarea numirii rotmistrului V. Cijevschi în funcţia de comisar superior pentru organizarea şi conducerea armatei naţionale²⁵.

În drumul plin de peripeţii, membrii delegaţiei moldovene s-au întâlnit întâmplător, în gara Kiev, cu Dinu Brătianu (fratele primului ministru român Ion I. C. Brătianu) şi cu generalul Constantin Iancovescu, ministrul de război din acea perioadă. Aceştia aveau aceeaşi destinaţie şi i-au invitat pe moldoveni în vagonul lor special. Delegaţii guvernului român aflat în retragere la Iaşi se deplasau la Moghilev, pentru rezolvarea unor chestiuni privind aprovizionarea armatei române. Moldovenii au acceptat invitaţia, fără să prevadă neplăcerile care vor rezulta din această situaţie. În cursul deplasării trenului, cei cinci conaţionali au discutat despre multe lucruri, s-au împrietenit, dar cu o staţie înainte da a ajunge la Moghilev, pentru a evita orice suspiciuni, moldovenii s-au retras din vagonul special al delegaţiei guvernului român, ocupând locuri într-un vagon obişnuit. Dar era prea târziu pentru ceea ce urma să se întâmple moldovenilor, dat fiind că Ohrana ţaristă nu stătuse nici ea cu mâinile în sân şi pe parcursul deplasării trenului, prin agenţi aflaţi în vagoane (mijloacele de tehnică operativă pentru ascultarea convorbirilor nu intraseră încă în uzul serviciilor speciale la vremea respectivă) reperase întâlnirea basarabenilor cu membrii delegaţiei guvernamentale române şi, posibil, câte ceva chiar despre conţinutul discuţiilor purtate. Pântea şi-a dat seama de acest lucru din felul distant, rece şi chiar ostil în care reprezentanţii moldovenilor au fost primiţi la Marele Cartier General Rus („Stavca”) de la Moghilev. Când au solicitat să fie primiţi de generalul Duhonin, şeful Marelui Stat Major Rus, moldovenii au fost dirijaţi spre un anume comisar politic Vârubov, care, sigur pe sine, i-a abordat direct cu întrebarea: cu cine au călătorit în vagon spre Moghilev? La încercarea moldovenilor de a o „da cotită” că „au venit cu ofiţeri ruşi”, Vârubov le-a tăiat-o scurt că „nu este adevărat” şi a precizat că „Dacă aţi uitat D-voastră, voi spune eu: aţi venit cu misiunea militară română; iar de aici noi putem trage concluziuni neplăcute pentru d-voastră”²⁶. Continuând pe un ton ridicat, Vârubov îi întreabă pe basarabeni: „Ce legătură poate să fie între d-voastră, ofiţeri ruşi, şi misiunea română; şi de ce tocmai pe dumneavoastră v-au invitat în vagonul lor? Erau doar mai mulţi ofiţeri ruşi în vagonul d-voastră”. Plutonierul Terziman, rănit de cinci ori pe front, având şi toate decoraţiile de război care se acordau soldaţilor, a încercat să explice comisarului Vârubov că „reprezentantul soldaţilor moldoveni, făcându-şi complet datoria, are drept la alt tratament decât acesta”. Vâburov se înfurie şi le-o retează moldovenilor: „Eu nu primesc lecţii de bună cuviinţă de la nimeni şi cu atât mai puţin de la agenţi ai statului românesc. În ce mă priveşte, vă declar că în ruptul capului nu voi da aviz pentru formarea armatei moldoveneşti, urmărind alte scopuri decât apărarea statului rus”²⁷.

Ajunşi la concluzia că noaptea petrecută în vagonul ministrului român de război le-a fost „fatală”, delegaţii moldoveni nu se lasă descurajaţi şi caută alte căi pentru a ajunge la generalul Duhonin şi la prim-ministrul rus Aleksandr Kerenski. Norocul le-a ieşit în drum chiar în faţa Marelui Cartier General Rus de la Moghilev, unde îi abordează un moldovean de-al lor, soldatul Dabija, originar din Purcari-Cetatea Albă, care îşi efectua serviciul militar la „Stavca”. Acesta fusese martor întâmplător la discuţia confraţilor săi cu Vârubov şi chiar vroia să-i lămurească asupra motivelor „pornirii” comisarului politic rus. Cu puţin timp înainte de sosirea delegaţiei basarabene la Moghilev, comandamentul general de aici primise o telegramă de la Comitetul rus din Chişinău, prin care se comunica faptul că armata pe care vor să o înfiinţeze moldovenii ar urma „să o punem în slujba Românilor şi în contra Rusiei; iar cu un ceas sau două înainte de prezentarea noastră a primit comunicarea, că noi am venit împreună cu ministrul de război român într-un vagon, ceea ce confirma prima ştire”²⁸.

 A doua zi, moldovenii cer audienţă atât la Kerenski, cât şi la generalul Duhonin. I-a primit mai întâi acesta din urmă, care nici nu vroia să audă de armată moldovenească, spunând că „aceste mişcări dezorganizează puternica armată rusă!”²⁹. A urmat apoi întâlnirea cu primul ministru Kerenski, care i-a primit pe moldoveni în biblioteca ţarului, în stare de maximă indispoziţie şi surescitare, grăbindu-se să plece şi la gară. Îi ascultă puţin pe moldoveni şi îi întrerupe brusc, spunând că ştie de cererea lor de la Vârubov (era normal), dar „nu poate face nimic”, invocând motivul că bolşevicii ameninţă unitatea imperiului cu anarhia. Enervaţi şi cu sentimentul că oricum nu mai au nimic de pierdut, moldovenii încep să ameninţe că din cauza acestui tratament vor pleca toţi de pe fronturi, că „noi vrem prin bună voe, iar nu cu hapca, să formăm unităţi militare precum au făcut ucrainenii; dar faţă de această atitudine a cârmuirii noi nu ne mai luăm răspunderea pentru liniştea din Basarabia”³⁰. Faţă de acest argument, Kerenski întreabă ce scop urmăresc moldovenii prin formarea unităţilor armate. „Organizarea forţei militare, cu care să apărăm părinţii, copiii şi revoluţia (subl. în text)”³¹ – au replicat ei. După un asemenea răspuns, Kerenski l-a chemat pe generalul Duhonin şi, în prezenţa moldovenilor, i-a comunicat hotărârea sa de a se permite organizarea treptată a unităţilor moldoveneşti; iar pentru moment să ordone Comandamentului de la Odessa transferarea regimentului 40, compus în majoritatea lui din moldoveni, pentru a fi „naţionalizat”³².

În urma acestei audienţe, moldovenii s-au reîntors „radioşi” la Chişinău, iar Kerenski a dispus ca generalul Duhonin să trimită o telegramă Comitetului Moldovenesc executiv al garnizoanei Odessa, prin care se comunica aprobarea formării treptate de unităţi moldoveneşti, însă, adăuga telegrama, „nu în Chişinău, ci în alte orăşele mai mici”. „Cu toate acestea – arată Gherman Pântea – formarea a început şi continuat întâi la Chişinău şi pe urmă în celelalte oraşe ale Basarabiei”³³.

Simţind că situaţia politică generală din Rusia este instabilă şi imprevizibilă, la sugestia şi a unuia dintre confraţii basarabeni, Dumitru Topciu, în zilele imediat următoare audienţei la Kerenski, Pântea se gândeşte că nu ar fi rău să poarte discuţii şi cu tabăra adversă, chiar cu Vladimir Ilici Lenin, care se afla în capitală în acel moment (la începutul lunii octombrie). În rândul căpeteniilor bolşevice de atunci domnea, în mod explicabil, o stare de nesiguranţă, cei mai mulţi aflându-se în clandestinătate, aproape toţi purtând pseudonime, în special în cazurile când se exprimau în calitate de publicişti, fiind deosebit de precauţi în executarea fiecărei mişcări, mai ales în contactele realizate cu persoanele din afara mediului lor.

Pe acest fundal de incertitudine şi aşteptare încordată, în jurul datei de 5 octombrie 1917, la Petrograd, are loc întâlnirea dintre Gherman Pântea și viitorul şef al Rusiei. De menţionat că, potrivit afirmaţiilor lui Pantelimon Halippa, un alt lider marcant al mişcării naţionale din Basarabia, şi acesta se întâlnise cu ceva timp în urmă cu Lenin, de această dată după o discuţie eşuată cu Al. Kerenski, în legătură cu rezolvarea situaţiei şcolilor din Basarabia şi propunerea de a i se permite să aducă de la Iaşi manuale, învăţători şi profesori, pentru ca anul şcolar să se desfăşoare în limbile materne ale copiilor. La această propunere, Kerenski răspunsese negativ, adăugând că chestiunea în sine este una „de constituantă”. În vara anului 1917, Halippa a avut, astfel, discuţii cu Leon Troţki, care era originar din Orhei şi pe care îl cunoştea de mai multă vreme³⁴. Acesta l-a lămurit că „omul de mâine” este V. I. Lenin, şi s-a oferit să-i intermedieze o întâlnire cu liderul bolşevic, aflat în conspirativitate. În aceste condiţii, Pantelimon Halippa, împreună cu Grigore Sinicliu şi un bulgar, Ciumacencu, s-au întâlnit cu V. I. Lenin într-o noapte, în locuinţa unui muncitor din Petrograd, care servea drept adăpost consiprativ pentru liderul bolşevic. În cadrul discuţiilor, Halippa i-a arătat lui Lenin că guvernul Kerenski nu dă Basarabiei ajutoare pentru a se deschide anul de învăţământ în limba naţională a populaţiei şi nu le restituie datoriile împrumutate de Basarabia pentru nevoile din Rusia etc. Lenin, ascultând cu mare atenţie, le-a spus basarabenilor: „Nu vă pierdeţi vremea zadarnic pe aici, că nimeni nu vă dă nimic. Guvernul Kerenski este pe poziţia de a cădea, nu are bani nici pentru frontul de luptă, dar să vă şi mai dea ajutor, sau să vă şi restituie datoriile, – este exclus. Mergeţi acasă şi procedaţi aşa cum vă dictează interesul şi momentul politic potrivit, dar faceţi totul prin Sfatul Ţării al vostru. În ceea ce priveşte deschiderea anului şcolar de învăţământ, adresaţi-vă României de acolo, care vă poate ajuta în toate problemele voastre – şi cu cadre didactice, şi cu manuale şcolare etc.”³⁵.

Potrivit celor povestite de Gherman Pântea, întâlnirea sa cu Lenin s-a petrecut într-un un mod oarecum similar celei pe care o avusese mai înainte Halippa cu liderul bolşevic. După venirea sa din Elveţia, în aprilie 1917, Lenin locuia la palatul fostei balerine Cşesinscoi. Contactul propriu-zis cu liderul bolşevic s-a făcut prin intermediul unui apropiat, Bronci-Bruevici. După o primă întrevedere cu acesta, întâlnirea cu Lenin a avut loc a doua zi, la o casă conspirativă. „Lenin ne-a primit foarte prietenos, într-o cameră la intrare. Eu i-am explicat că dorim să facem un congres militar moldovenesc, unde să discutăm şi să hotărâm soarta a trei milioane de moldoveni din Basarabia şi că primul-minstru Kerenski ne-a refuzat aprobarea”³⁶, relateaza Pântea în însemnările sale. Lenin le-ar fi explicat pe un ton categoric că partidul comunist susţine cu toată tăria autodeterminarea tuturor naţiunilor din fostul imperiu ţarist. După ce-i atenţionează că au greşit mergând la Kerenski, Lenin „i-ar fi mângâiat pe creştet”, spunându-le: „Sfatul meu este să vă convocaţi congresul în mod revoluţionar şi să vă hotărâţi soarta voastră după cum vor dori ostaşii moldoveni veniţi de pe fronturi, care, prin suferinţe groaznice, au căpătat acum mari experienţe şi curaj. Voi trebuie să vă smulgeţi drepturile voastre cu forţa şi să nu le cerşiţi de la un aventurier, pe care popoarele îl vor goni în curând de unde este, pentru totdeauna”³⁷. Rezulta deci, în mod evident, că Lenin a dat „undă verde” desprinderii basarabenilor din imperiul ţarist. Ulterior, atât Gherman Pântea, cât şi Pantelimon Halippa, au precizat în mai multe rânduri că totuşi în acel început de toamnă a anului 1917 s-a comis o mare greşeală, în sensul că nu i s-a solicitat lui Lenin să-şi depună semnătura pe un document care să-i ateste poziţia exprimată atunci faţă de dreptul la autodeterminare a Basarabiei. Nu trecuseră decât câteva luni de la evenimentele respective până la momentul în care Lenin va dovedi exact contrariul în ceea ce priveşte „dreptul la autodeterminare” a popoarelor din fostul imperiu ţarist, în urma căruia doar în primii trei ani au murit circa cinci milioane de oameni. Mai târziu, în perioada regimului comunist din România, odată cu noul curs de relativă independenţă înregistrat în politica externă a ţării după 1964, atât Pantelimon Halippa, cât şi Gherman Pântea, ca şi alţi fruntaşi basarabeni, şi-au pus mari speranţe într-o schimbare de percepţie a autorităţilor în privinţa problemei basarabene, invocând principiul că însuşi „marele Lenin” a formulat dreptul românilor din Basarabia de a se uni cu România, însă „numai dacă aşa hotărăşte Sfatul Ţării”. Legat de acest aspect există şi ipoteza, împărtăşită de unii istoricii români, potrivit căreia, întâlnirile lui Halippa, Pântea şi a altor fruntaşi basarabeni cu Lenin ar fi de fapt o chestiune „inventată” în perioada comunistă, tocmai pentru a invoca principiul autodeterminării popoarelor, susţinut chiar de „marele învăţător al popoarelor”, ca argument în chestiunea Basarabiei. Cert este faptul că despre întâlnirile cu Lenin, fruntaşii basarabeni amintiți fac menţiuni, uneori cu detalii despre felul cum au fost pregătite şi s-au desfăşurat acestea, în lucrările lor cu caracter memorialistic, în actualul stadiu al cercetărilor fiind hazardantă afirmaţia că asemenea întâlniri nu puteau avea loc.

Evenimentele petrecute în toamna anului 1917 arată că Gherman Pântea a avut o contribuţie esenţială la acţiunile care pregăteau unirea Basarabiei cu România. Pântea a luptat cu hotărâre pentru consolidarea forţelor naţionale, cât şi a contracarării forţelor ruse bolşevizante, care provocau anarhie şi dezordine în Basarabia. El a dat semnalul pentru începerea Congresului Militarilor Moldoveni din 20–28 octombrie 1917, congres care a hotărât alcătuirea Sfatului Ţării, a primului parlament basarabean, care avea să decidă autonomia acestei provincii, iar apoi Unirea ei cu patria-mamă.

De comun acord cu alte comitete ostăşeşti, Comitetul de la Odessa a decis convocarea congresului la 20 octombrie 1917, în capitala Basarabiei. Congresul avea rolul să unească toate forţele revoluţionare şi naţionale ale moldovenilor din întreaga Rusie şi să pună bazele instituţiilor naţionale de conducere a Basarabiei.

În mod normal, pentru ca lucrările Congresului să poată avea loc, trebuia obţinută permisiunea Cartierului General Rus. În acest scop, Guvernului Kerenski i-a fost expediată o telegramă, prin care se cerea autorizarea acestui for³⁸. Demersul a rămas fără vreun răspuns oficial, ceea ce însemna practic un refuz. Oficialii ruşi, influenţaţi de organizaţiile antimoldoveneşti, care promovau o propagandă de defăimare a asociaţiilor naţionale şi a populaţiei moldoveneşti, refuzau categoric să aprobe această cerere, aducând un şir de învinuiri neîntemeiate. Lucrurile încep să se complice odată cu răspândirea zvonului că „Stavca” nu a aprobat organizarea Congresului. Situaţia era de asemenea natură încât „un pas greşit al nostru sau lipsa de curaj ar fi putut să ne fie fatale”³⁹.

În aceste împrejurări, după discuţii intense purtate la Chişinău cu ceilalţi factori responsabili, Gherman Pântea, dându-şi seama că nu va obţine o aprobare în adevăratul sens al cuvântului din partea autorităţilor ţariste, propune şi obţine acceptul în cadrul unei şedinţe secrete a Comitetului Central, din 7 octombrie 1917, să transmită o telegramă cu un conţinut fals către fiecare corp de armată sau divizie, prin care solicita ca din fiecare companie să fie învoiţi, pentru data de 20 octombrie (stil vechi), câte doi soldaţi şi un ofiţer moldoveni, pentru a participa la congres. Telegrama avea următorul conţinut: „Comandanţilor de armată, de corp de armată şi divizii. În baza autorizaţiei comandamentului suprem (generalissim) şi a primului ministru Kerenski, nr. 378764, s-a aprobat Congresul Ostaşilor Moldoveni pentru data de 20 octombrie 1917, în oraşul Chişinău. Rugăm dispoziţiunea Dumneavoastră pentru delegarea a câte doi soldaţi şi a unui ofiţer de la fiecare companie de moldoveni, cărora să li se elibereze delegaţiile şi diurna pentru 10 zile”⁴⁰. Scrisă în limba rusă de secretarul Comitetului, Maleavin, telegrama purta semnătura lui Pântea.

Aparent, totul era în regulă, fiindcă Pântea invoca în sprijinul cererii sale chiar aprobarea lui Kerenski şi pe cea a comandantului suprem al armatei, dată pe o telegramă, având şi ... număr de înregistrare şi în care era indicată şi cota de participare la Congres şi necesitatea asigurării delegaţiilor cu diurne. Că totul era un fals este o altă poveste. În realitate, aşa cum am arătat mai sus, Pântea fusese refuzat de Kerenski, iar presupusa aprobare şi numărul de înregistrare al acesteia erau pure invenţii. Cam la o săptămână diferenţă, o telegramă similară a fost expediată de Ştefan Holban şi Ion Păscăluţă, având un conţinut similar. Astăzi, încă mai au loc dezbateri aprinse în legătură cu iniţiatorii acestei telegrame, iar fiul lui Ştefan Holban, Eugen, a editat chiar o carte referitoare la această problemă controversată, în care demonstrează că telegrama, de fapt, a fost una şi aceeaşi, iar primatul ideii şi realizarea acesteia a aparţinut echipei Ştefan Holban–Ion Păscăluţă⁴¹. De altfel, unele amănunte, descrise de Ştefan Holban în lucrările sale contrazic afirmaţiile lui Gherman Pântea din lucrarea Rolul organizaţiilor militare moldoveneşti în actul unirii şi studiul Evenimentele premergătoare congresului ostăşesc din 1917, în care susţinea că, deşi purta titulatura de Comitetul Revoluţionar al Ostaşilor Moldoveni din Garnizoana Odessa, această grupare, fondată de el anterior, a jucat rolul de Comitet Central şi a reprezentat un vector pentru mişcarea de eliberare naţională⁴². Adevărul este că, indiferent care a fost realitatea în privinţa telegramei sau telegramelor respective, rolul ei/lor a fost imens în istoria noastră naţională, întrucât convocarea Congresului militarilor moldoveni a pus bazele primului parlament basarabean, Sfatul Ţării.

Cert este că, luaţi prin surprindere, comandanţii militari ruşi, fiind marcaţi şi de anarhia şi haosul care dominau atunci în Basarabia, nu au pus la îndoială conţinutul telegramei şi au îndeplinit cerinţele formulate în ea. De altfel, cu tehnica existentă la vremea respectivă în domeniul comunicaţiilor şi a posibilităţilor de verificare, era mai dificil de stabilit autenticitatea unei atari telegrame decât în zilele noastre.

Cu toate acestea, unele forţe naţionale ai căror reprezentanţi aflaseră că forul nu a fost autorizat, încercau să inducă în eroare participanţii în privința zilei începerii Congresului. Pe 19 octombrie 1917, a avut loc şedinţa extraordinară a Comitetului Central, la care au participat delegaţi din alte garnizoane. Deşi nu toţi delegaţii au fost informaţi cu privire la data convocării Congresului, Comisia de Organizare a reconfirmat hotărârea iniţială ca lucrările lui să înceapă la 20 octombrie, cuvântările urmând să fie rostite în limba română şi numai celor care nu cunosc româna să li se permită să vorbească în limba rusă. Deschiderea lucrărilor Congresului urma să fie făcută de un sobor de preoţi, iar după slujba religioasă orchestra militară trebuia să susţină un concert festiv⁴³.

Ambianţa desfăşurării Congresului nu era prea favorabilă din partea mass media noilor autorităţi ruse de la Petrograd. Potrivit oficiosului militar al lui Kerenski, Comitetul Ostaşilor Deputaţi de pe Frontul Român s-ar fi declarat împotriva Congresului, de pe data de 20 octombrie, invocându-se faptul că la redacţie au parvenit „telegrame care demonstrează că militarii nu susţin această idee, fiind revoltaţi din cauza momentului inoportun şi considerându-l o acţiune contrarevoluţionară”⁴⁴. Încă din 18 octombrie 1917 au început să sosească la Chişinău delegaţii pentru Congres, astfel că, în ziua începerii acestuia, erau prezenţi în capitala Basarabiei 500 de invitaţi.

Congresul şi-a desfăşurat lucrările în Sala Eparhială din Chişinău şi au participat peste 600 de militari, sosiţi din toate colţurile Rusiei, şi 300 de civili, reprezentanţi ai partidelor, organizaţiilor şi mişcărilor naţionale ale moldovenilor. Iată cum descrie atmosfera acestui Congres redactorul M. Minciună de la gazeta „Soldatul Moldovan”: „În ziua de 20 octombrie în Chişinău s-a deschis întâia adunare a împuterniciţilor soldaţilor moldoveni... La 2 ceasuri şi 20 minute după amiază, toată această mulţime de norod, cu steaguri naţionale moldoveneşti şi muzică a purces de la Curtea Slobozeniei („Palatul Libertăţii” – n.n.) la Casa Eparhială. În fruntea acestei manifestaţiuni mergea Preşedintele Comitetului Central împreună cu tot Comitetul şi delegaţii, fruntaşi de la fronturi; mâna dreaptă a preşedintelui era acoperită cu un frumos tricolor moldovenesc... Ceasul a sunat trei. Muzica a cântat Marseilleza şi Preşedintele Comitetului Central Moldovenesc podporucicul (sublocotenentul – n.n.) Pântea în strigătele entuziaste de «ura» şi «vivat» a deschis cea dintâi adunare a moldovenilor din Basarabia şi întreaga Rusie”⁴⁵.

Ca preşedinte al Prezidiului a fost ales, cu majoritate de voturi, rotmistrul Vasile Cijevschi. Din prezidiu au mai făcut parte: Gherman Pântea, Ioan Păscăluţă şi Braga; secretariatul a fost alcătuit din Holban, Plătică, Rujină, Năstas, Lungu şi Buga. Cel dintâi a luat cuvântul adjunctul comisarului Basarabiei, Ion Inculeţ, care a încheiat cu urarea „Trăiască Basarabia autonomă!”. În numele redacţiei „Cuvântul Moldovenesc” a vorbit marele luptător pentru Basarabia, Pantelimon Halippa, care a încheiat cu apelul : „Fraţi ostaşi, spre voi este toată nădejdea noastră. Ţara se îneacă în lăcrimi şi sânge. Vrăjmaşii noştri stau la hotare, vrăjmaşi avem câtă frunză la spatele noastre, în lăuntrul ţărei, dar cel mai mare duşman este în mijlocul nostru: acesta este neunirea. Fraţii mei, biruiţi pe acest duşman şi apoi vom birui totul”⁴⁶ – cuvinte profetice rămase valabile până în zilele noastre.

Trimisul Partidului Social-Democrat din Rusia, doctorul armean Arzumaneanţ, a prezentat adunării salutul din partea formaţiunii pe care o reprezenta şi a spus că „nu e alt neam pe lume care mai mult s-ar bucura de bucuria neamului moldovenesc decât Armenii de la Caucaz”⁴⁷. În numele partidului social-democrat evreiesc, numit „Bund”, a salutat adunarea doctorul Lurie. A urmat la cuvânt Pantelimon Erhan, care a vorbit în numele tuturor ţăranilor din Basarabia, iar dr. Elena Alistar a spus că „femeile în rândul întâi vor lupta pentru autonomie şi şcoală moldovenească”⁴⁸. Au vorbit apoi reprezentanţi ai diverselor comitete militare din afara Basarabiei.

Deosebit de impresionant pentru întreaga adunare a fost discursul soldatului Toma Jalbă de peste Nistru, care a spus următoarele:
„...Fraţilor, din cuvintele D-voastră, care le-am auzit eu, văd că toţi aici v-aţi hotărât să vă luaţi tot ce vi se cuvine – drepturi şi autonomie. Dar eu acuma vă întreb pe D-voastră, fraţilor: fraţii mei şi neamurile mele, care suntem moldoveni dintr-un sânge, – cui ne lăsaţi pe noi, moldovenii, cei ce suntem rupţi din coasta Basarabiei şi trăim pe celălalt mal al Nistrului? Noi rămânem ca şoarecii în gura motanului. Fraţii noştri, nu ne lăsaţi, nu ne lepădaţi, nu ne uitaţi! Iar dacă ne veţi uita, malul Nistrului îl vom săpa şi vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru; căci mai bine să-şi schimbe râul mersul, decât să rămânem, noi moldovenii, despărţiţi unul de altul”⁴⁹. Cum era şi firesc, cuvântarea lui Toma Jalbă a stârnit ropote de aplauze asurzitoare şi strigăte: „Nu vă vom uita!”, „Veniţi cu noi!” ş.a. Profund mişcat, basarabeanul Ion Buzdugan, viitorul secretar al Sfatului Ţării, s-a ridicat şi a spus: „Când i-am auzit jăluirea fratelui nostru moldovan de peste Nistru, mie mi s-a părut că aud bocetul mamei, care şi-a pierdut copiii, doinele de care plâng văile şi munţii în tot pământul românesc, toată desnădejdea şi tânguirea neamului nostru. «Nu ne lăsaţi» – strigă fratele nostru, şi eu socot că şi pietrele, dacă ar auzi, s-ar împle de jale. Nu vă lăsăm, fraţilor! Veniţi în braţele noastre. Nistrul hotarnic îl vom săpa împreună şi vom îndrepta apa pe dincolo pentru ca nimică să nu ne mai despartă”⁵⁰. Cum era de aşteptat, şi aceste cuvinte demne de reflecţie şi astăzi, când se discută despre complicata problemă transnistreană, au fost atunci întâmpinate cu ropote de aplauze.

Momentul de vârf al Congresului Ostaşilor Moldoveni l-a constituit proclamarea autonomiei Basarabiei şi alegerea Biroului de Organizare a noului organ reprezentativ al ţinutului, Sfatul Ţării. Ca membri ai Biroului de Organizare au fost aleşi: V. Ţanţu – preşedinte, I. Păscăluţă – comisar, Şt. Holban – secretar; D. Hârza, An. Moraru, L. Ţurcanu, Gh. Pântea, C. Sberea, N. Cernăuţan, E. Sinicliu, I. Tudos, I. Ignatiuc, I. Buzdugan, G. Turcuman – membri simpli⁵¹. În cadrul Congresului, Gherman Pântea a fost ales în funcţia de vicepreşedinte. Au fost adoptate, de asemenea, mai multe rezoluţii şi hotărâri importante referitoare la relaţiile cu Republica Federativă Rusă, naţionalizarea trupelor moldoveneşti, cohortele moldoveneşti, alte acte de însemnătate majoră pentru soarta populaţiei din Basarabia. Dar cele mai importante hotărâri au fost cele referitoare la autonomia politică şi teritorială a Basarabiei şi crearea organului legislativ suprem, Sfatul Ţării. Ambele idei fuseseră promovate încă de la formarea Partidului Naţional Moldovenesc. Practic, militarii constituiţi în Congres au declanşat evenimentele care vor conduce, în final, la Unirea Basarabiei cu România. Iar între aceştia, rolul lui Gherman Pântea a fost unul de frunte, ceea ce nu exclude faptul că o contribuţie de seamă în desfăşurarea acestor evenimente au avut-o şi alte personalităţi basarabene ale vremii. Aflând de telegrama fictivă expediată unităţilor din armata rusă, pentru învoirea militarilor moldoveni, pe timpul desfăşurării Congresului ostăşesc, Al. Kerenski a dat ordin pentru arestarea lui Gherman Pântea. Dar Congresul era în plină desfăşurare, iar la 25 octombrie 1917, Kerenski însuşi a fost înlăturat de la putere de către forţele bolşevice conduse de V. I. Lenin⁵².

Sfatul Ţării, ca organ legislativ, a fost creat la 20 noiembrie 1917, urmând „...să ocârmuiască viaţa dinlăuntru a Basarabiei potrivit obiceiurilor şi nevoilor de acum ale Ţării”⁵³. Congresul Ostăşesc Moldovenesc l-a ales pe Gherman Pântea ca deputat în Sfatul Ţării, având mandat validat între 21 noiembrie 1917 şi 27 noiembrie 1918, ca reprezentant al judeţului Bălţi.

La deschiderea Sfatului Ţării, în ziua de 21 noiembrie 1917, Gherman Pântea a vorbit în numele Congresului Ostașilor Moldoveni, exprimându-şi speranţa că noul organism legislativ creat în provincie va face din aceasta un „trandafir”⁵⁴. Pornind de la discursul rostit de Pântea atunci, publicistul George Tofan îl caracteriza sugestiv pe acesta: „Preşedintele Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc, Pântea, om tânăr, vecinic în mişcare, fire de organizator şi agitator de idei, vorbeşte în ruseşte scurt, hotărât, cu voce puternică, cu multe şi largi mişcări. Declaraţiile lui sunt repetate şi viu aplaudate. Vede scăparea Basarabiei numai în Sfatul Ţării şi crede că, dacă i se va da o organizare temeinică, va putea sluji de model şi celorlalte Ţări”⁵⁵. Un alt contemporan al lui Pântea, publicistul Vasile Harea, vorbind despre cei care au vizitat redacţia „Cuvântului Moldovenesc” în 1917, consemnează în memoriile sale următoarele: „... Ceva mai târziu, prin luna mai, venise Gh. Pântea, tot locotenent, care adusese cu el un sac mare de literatură de propagandă în limba română, dar tipărite cu litere chirilice în tipografia rusească înfiinţată la Socola de către militarii ruşi de pe Frontul Românesc. Gh. Pântea era un tânăr cam afectat, cu privirile neliniştite, ambiţios şi cu fel de fel de combinaţii în minte”⁵⁶. Prin această ultimă formulare, trebuie să recunoaştem că profesorul universitar şi istoricul ieşean de mai târziu, Vasile Harea, intuise câte ceva încă de atunci, din firea neliniştită, ambiţioasă, curajoasă, inventivă şi imprevizibilă a lui Gherman Pântea.

În baza hotărârii Sfatului Ţării, la 8 decembrie 1917 a fost creat Consiliul Directorilor Generali al Basarabiei, care a funcţionat ca un guvern al Republicii Moldoveneşti⁵⁷. Preşedinte al executivului a fost ales Pantelimon Erhan. În Consiliu au mai intrat 8 persoane, titulari la diverse resorturi: Vladimir Cristi – la Interne, Ştefan Ciobanu – Instrucţiune Publică, Teofil Iancu – Finanţe, Nicolae Bosie-Codreanu – Căi Ferate, Poşte, Telegraf şi Telefon, Mihail Savenco – Justiţie şi Culte, Ioan Pelivan – Afaceri Externe, T. P. Cojocaru – Război şi Marină, locţiitor al şefului Directoratului General de Război şi Marină. Principala sarcină a executivului era lichidarea anarhiei şi instaurarea ordinii în Basarabia, organizarea administrativă în toate domeniile vieţii social-economice ale statului, reglementarea raporturilor cu guvernul central al Republicii Federative Ruse.

Din motive de sănătate, dar probabil şi din cauza divergenţelor dintre militarii din conducerea moldovenească, directorul militar T. Cojocaru nu şi-a putut ocupa funcţia de director general. Într-o scrisoare din 11 decembrie 1917⁵⁸, el îi propunea lui Pântea să ocupe funcţia respectivă, informându-l totodată şi pe Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, despre decizia luată. Pântea trebuia să preia conducerea armatei până la o hotărâre definitivă a Sfatului Ţării. Această decizie a fost luată câteva zile mai târziu, pe 16 decembrie 1917, când Pântea a fost numit, cu statut oficial, în funcţia de Director General, în condiţiile în care T. Cojocaru tot nu era în măsură sau dispus să preia demnitatea respectivă. Acesta va reveni în rândurile conducerii armatei moldoveneşti abia la începutul lunii martie 1918, dar nu în calitate de titular al Directoratului Militar, ci în funcţia de şef al Statului Major al Armatei.

În componenţa Directoratului General pentru Problemele Militare intrau: Secţia personal-cadre; Secţia instruire; Secţia operativă; Secţia de mobilizare; Secţia medico-sanitară; Secţia maritimă şi construcţie a porturilor; Secţia de mobilizare⁵⁹. Secţiile de recrutare din Basarabia se supuneau ordinelor Directoratului Militar, care era încadrat cu 176 persoane, dintre care 35 se aflau în serviciul activ, iar celelalte în rezerva directoratului⁶⁰. Formaţiunile militare moldoveneşti urmau să fie subordonate nemijlocit Directorului Militar, dar până la crearea acestuia ele se subordonau Comisariatului Militar.

La şedinţa Consiliului Militar din 14 decembrie 1917, Pantelimon Erhan a propus spre aprobare lista locţiitorilor Directoratului General Militar: pentru afacerile de marină – locotenentul Prahniţchi; pentru infanterie – plutonierii Secară şi Osoian. S-a hotărât ca pe viitor, „cohortele moldoveneşti”⁶¹ să se supună comisariatelor de judeţ, fiind stabilită, totodată, şi componenţa acestora. A fost formată şi o comisie specială, compusă din Ion Codreanu (director), Vladimir Cristi şi Gherman Pântea. Aceste măsuri erau impuse de ameninţarea fluxului tot mai mare de unităţi militare ruseşti de pe teritoriul Basarabiei. Comisia a angajat discuţii şi cu colonelul francez Dalbia, care venise special în Basarabia. Acesta a fost informat despre starea de lucruri existentă, subliniindu-se necesitatea unei înţelegeri bilaterale între cele două guverne privind problema militară, inclusiv invitarea unor ataşaţi militari şi trimiterea viitorilor instructori în unităţile militare franceze. Obiectivul acestei acţiuni era instruirea efectivului pentru organizarea corectă a structurii organismului militar moldovenesc. În urma convorbirilor purtate, colonelul Dalbia a acceptat propunerea basarabenilor, sugerând fixarea ei într-un document care să specifice drepturile şi îndatoririle părţilor şi numele celor care urmau să plece în Franţa⁶².

Conform primului ordin al Directoratului, emis la 15 decembrie 1917, ostaşii Republicii Moldoveneşti erau chemaţi să execute toate ordinele superiorilor şi erau informaţi că anarhia s-a răspândit în toată Basarabia. Un paragraf aparte interzicea ca bunurile materiale, armamentul şi tehnica militară să fie scoase în afara teritoriului Basarabiei fără consimţământul Directorului Militar. Ordinul mai prevedea crearea la Bender a unei divizii moldovenești de artilerie în baza Unităţii Militare Herson, dislocată în oraş, formată doar din soldaţi basarabeni⁶³.

Tot prin ordinul Directoratului din 15 decembrie 1917, în fruntea garnizoanei Chişinău a fost numit soldatul Ilie Cătărău, având împuterniciri depline pentru menţinerea ordinii în capitală. Pentru a înţelege mai bine împrejurările şi motivele numirii lui Ilie Cătărău, simplu soldat, în funcţia respectivă, trebuie făcute unele precizări privind biografia şi traiectul socio-profesional al acestuia. Fire aventurieră, Ilie Cătărău, basarabean originar din Orhei, petrecuse ceva timp în Vechiul Regat al României, unde fusese student, intrând pentru activităţile sale dubioase sau/şi „provocatoare”, în atenţia Siguranţei. Din perioada cât s-a aflat în România a rămas o legendă potrivit căreia, în ziua de 27 septembrie 1913, studentul Ilie Cătărău, împreună cu un coleg, Timotei Kirilov, bulgar de origine, ar fi dinamitat un monument ridicat la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe Tâmpa de lângă Braşov, constând dintr-o coloană ce avea aşezat pe capitel un personaj înfăţişând un arcaş din timpul dinastiei arpadiene, reuşind să-l deterioreze⁶⁴. Ziarul „Gazeta Transilvaniei” îl descria pe Cătărău ca fiind „un aventurier politic. Bulgar de origine, a stat câtva timp în Rusia, unde nu se ştie din ce a trăit”⁶⁵.

La puţin timp de la reîntoarcerea în Basarabia, Ilie Cătărău a intrat (dacă n-a fost de la început) în slujba serviciului de spionaj al Rusiei (Ohrana), apoi al noii structuri informative bolşevice (CEKA). „Acest tip elegant, deştept – va consemna Pântea în evocările sale – , sub o formă amabilă şi modestă s-a prezentat personal comisarului general al Armatei Moldoveneşti de pe lângă comitetul central, rugând să fie numit în regimentul moldovenesc «ca să deştepte pe fraţii lui moldoveni». Comisarului militar părându-i-se suspectă această dorinţă, i-a propus să lucreze în altă direcţie, unde va fi de folos. Cătărău însă, cu lacrimi în ochi, a rugat şi pe ceilalţi membri ai comitetului să intervină pentru a fi primit ca soldat simplu în regimentul «fraţilor pentru a-i ajuta şi lumina». A fost primit. Dar cine putea cunoaşte ce gânduri nutrea acest om în mintea lui?!”⁶⁶. Evenimentele ulterioare vor demonstra că acest aventurier se strecurase în armata moldovenească pentru a o dezorganiza şi tulbura.

Lansând lozinca „Totul aparţine norodului, boierii trebuie omorâţi”, Cătărău îşi crease un program cu un conţinut demagogic, populist şi „revoluţionar”, în baza căruia fusese ales unanim şef al garnizoanei Chişinău. Deşi Sfatul Ţării propovăduia ordinea, disciplina şi realizarea tuturor revendicărilor moldoveneşti pe cale legală, Cătărău contesta orice formă de proprietate, adresându-se militarilor şi populaţiei cu îndemnuri de genul: „totul este al vostru, puneţi mâna cât se mai poate, că pe urmă va fi prea târziu”⁶⁷. Înconjurat de o adevărată „gardă pretoriană”, formată din indivizi aleşi după chipul şi asemănarea lui, Cătărău începuse o serie de acţiuni de gen haiducesc asemănătoare celor ale altui companion de-al lui, rusul Grigori Kotovski, membru al secţiunii bolşevicilor, cu care nu întâmplător stabilise raporturi de „conlucrare”. Împreună cu acesta, Cătărău crease la Dubăsari un depozit de arme, făcând agitaţie pentru declanşarea unei răscoale în Basarabia⁶⁸, începând cu armata unde se resimţea o puternică mişcare de contestare a ofiţerilor şi subofiţerilor. El, chipurile, lua de la bogaţi pentru a da la săraci. Dar, în realitate, cum proceda? Pe baza ordinelor verbale date de Cătărău, „comisii speciale” alcătuite din oamenii săi „rechiziţionau” animale şi alte bunuri luate cu japca din proprietăţile oamenilor înstăriţi din judeţ. Acestea erau aduse la Chişinău şi adăpostite în curtea Seminarului Teologic. Rechiziţiile se făceau „pentru binele norodului”. „Buna credinţă a nenorociţilor soldaţi era perfect înşelată – arăta Pântea. Cătărău, liniştit şi sigur, opera ca în codru. Lozincile lui au prins rădăcini: ele erau ademenitoare şi uşor realizabile. De la demagogie Cătărău trecu la escrocherie”⁶⁹. „Haiducul” bolşevic s-a gândit că nu e rău ca din această campanie „revoluţionară” să facă şi ceva avere. El a dispus că, dacă rechiziţionarea vitelor se face potrivit ordinelor sale date verbal, în schimb eliberarea acestora să aibă loc numai pe bază de chitanţă, adică în mod „legal”, chipurile. Dar eliberarea nu se făcea oricum, ci contra cost, fireşte, banii luaţi de la proprietari intrând în buzunarele lui Cătărău. Rostul chitanţelor era să se dea o faţadă de „legalitate” şi ca haiducul să aibă un control exclusiv asupra sumelor încasate de la proprietari. Întrucât o asemenea măsură, în mod firesc, crea o oarecare nedumerire în rândul militarilor din regimentul său, Cătărău găsise şi argumentul „pertinent” pentru această măsură, explicându-le acestora că vitele respective sunt destinate pentru hrana soldaţilor de pe front şi în caz de reţinere vor avea de suferit fraţii şi surorile lor de la ţară, fiindcă „li se va rechiziţiona şi ultima văcuţă de la copii”⁷⁰. Cu această ultimă formulare „înduioşătoare”, ordinul dat de Cătărău avea „priză” în rândul soldaţilor din subordinea sa. El ameninţa, astfel, să compromită mişcarea revoluţionară şi de resurecţie naţională din Moldova de Răsărit.

Între Directoratul Militar şi Ilie Cătărău, ales şef al garnizoanei Chişinău, au apărut încă de la început o serie de divergenţe, care s-au acutizat odată cu refuzul acestuia din urmă de a da curs ordinului şefului Directoratului privind organizarea primei parade militare în ziua de 25 decembrie 1917, când trupele moldoveneşti urmau să depună şi primul jurământ militar. Influenţaţi şi chiar timoraţi de ideologia bolşevică, al cărei principal agitator era chiar şeful lor, Cătărău, majoritatea soldaţilor din Regimentul I Moldovenesc din Chişinău nu a participat la parada din 25 decembrie 1917. De altfel, Cătărău chiar ordonase să nu se participe la această manifestare, iar în ziua de 27 decembrie el a emis un ordin de organizare a unei alte parade la data de 1 ianuarie 1918. Ordinul se încheia cu următoarele cuvinte: „armatele revoluţionare trebuie să arate Sfatului Ţării, cu reacţionarii lui, că spiritul de libertate încă trăieşte în inimile norodului”⁷¹. Era evident că, în timp ce parada din 25 decembrie avusese un caracter naţional, cea preconizată de Cătărău trebuia să aibă unul „internaţional”, de esenţă bolşevică și cu un caracter explicit ameninţător împotriva Sfatului Ţării.

Pântea şi-a dat seama de pericolul pe care-l reprezenta Cătărău, prin faptul că ar fi fost „ales de întreaga oaste” şi că în acest fel putea instiga masele de soldaţi împotriva puterii legale a Republicii Moldoveneşti. În consecinţă, trebuiau luate măsuri neîntârziate de neutralizare a acestuia. Mai întâi chestiunea a fost discutată în Consiliul Directorilor, în noaptea de 27-28 decembrie 1917, dar se pare că bolşevicii deja bănuiau ceva sau poate chiar aveau agenţi acolo, pentru că după terminarea şedinţei, aşa cum arată Pântea, „ne-am trezit de îndată cu Cătărău la uşă, înconjurat de câţiva soldaţi înarmaţi, complet turburaţi şi furioşi, care ne-au întrebat brusc: «Aţi hotărât arestarea şefului nostru?». Am răspuns calm: «Avem altă treabă decât a ne ocupa de şeful D-vs». Surprinşi de acest răspuns, ei se uitau unul la altul, iar noi ne-am continuat drumul”⁷². Intrigaţi de felul cum a putut să afle Cătărău de discuţia din Consiliul Directorilor, membrii acestuia au hotărât ca, pentru a-l „adormi” pe acesta şi a-i distrage atenţia, până la 31 decembrie să nu se mai discute despre „personajul” respectiv.

În dimineaţa zilei de 31 decembrie 1917, Gherman Pântea a discutat cu preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ, convenindu-se ca Ilie Cătărău să fie arestat chiar în noaptea de revelion, pentru a nu-i permite acestuia să participe la parada militară programată pentru ziua următoare (1 ianuarie 1918) şi care ar fi put fi „fatală” pentru mişcarea naţională din Basarabia. La solicitarea lui Pântea, problema nu mai trebuia să fie discutată în plenul Consiliului Directorilor, din considerentele „contrainformative” rezultate din cele de mai sus. Inculeţ a fost de acord, a semnat ordinul de arestare, iar Pântea a fost însărcinat cu punerea lui în aplicare. Oficial, Cătărău a fost învinovăţit de spionaj şi abuz de putere în scopuri personale⁷³.

În aceeaşi zi de 31 decembrie 1917, Directoratul Militar condus de Gherman Pântea a luat hotărârea asupra modului în care să fie arestat Ilie Cătărău. Dificultatea consta în faptul că o parte din armata moldovenească se afla deja sub influenţa lui Cătărău, iar cealaltă parte, deşi „disciplinată şi credincioasă republicii”, nu aprecia oportună arestarea acestuia, ceea ce cam tot acelaşi lucru însemna. În aceste condiţii, Pântea a decis să se implice personal în acţiune şi să se adreseze, pentru sprijin, comandantului Regimentului IV de cazaci „Zaamurski”, plutonierul major Ermolenko. În urma negocierilor cu acesta s-a stabilit ca, în schimbul unei sume de bani, cazacii să fie la dispoziţia lui Pântea în cursul nopţii de revelion ce urma şi să intervină atunci când li se va cere acest lucru. La ora 1.00, Ermolenko şi soldaţii săi trebuiau să fie la Pântea acasă. În acea seară, la ora 21.00, Pântea a mers la locuinţa poetului şi prietenului basarabean Iorgu Tudor, din strada Nikolaevskaia nr. 130, unde fusese invitat, împreună cu mai mulţi apropiaţi, pentru petrecerea nopţii Anului Nou. Aici era o atmosferă de destindere şi voie bună specifică revelionului, cu participarea unor protagonişti importanţi ai mişcării naţionale din spaţiul românesc, atât basarabeni ca Ion Pelivan, Pantelimon Halippa, dr. Elena Alistar, Anton Crihan, Grigore Cazacliu, Teofil Ioncu, Ion Văluţă, Nina Bogos, Liviu Marian, V. Semaca ş.a., dar şi transilvăneni ca Onisifor Ghibu. S-au rostit „cuvântări înfocate cu urări de a ne întâlni cu toţii la Alba Iulia”⁷⁴. În această ambianţă veselă s-au fredonat şi cântece pe versuri improvizate, având dedicaţii de genul: „Frunză verde de arţar, trăiască Doamna Alistar; Frunză verde leuştean, trăiască Domnul Pelivan; Frunză verde de şofran, trăiască Halippa Pan; Frunză verde de mohor, trăiască Ghibu Onisifor”⁷⁵.

Aflat sub presiunea celor stabilite în legătură cu arestarea lui Cătărău, Pântea nu a putut rămâne prea mult timp la petrecerea din locuinţa lui Iorgu Tudor şi, la un moment dat, a trebuit să plece, scuzându-se sub un pretext oarecare faţă de gazdă şi cei prezenţi. A mers imediat la Directorul General al Comunicaţiilor, N. N. Codreanu, la care a rămas până aproape de ora 24.00 şi căruia i-a destăinuit planul, argumentându-i că „arestarea este singura soluţie şi că dându-mi seama de riscul la care mă expuneam, îl rog ca în cazul unei nenorociri pentru mine să fie dânsul tovarăş de mângâiere pe lângă părinţii mei”⁷⁶. Pentru acţiunea propriu-zisă de arestare, Pântea s-a îmbrăcat în uniformă de soldat, fiind înarmat cu două revolvere „Mauser”. De la N. N. Codreanu a plecat acasă la el, unde îl aşteptau Ermolenko, împreună cu 25 de cazaci înarmaţi. De aici soldaţii s-au urcat într-un autocamion, Ermolenko împreună cu două ajutoare ale sale într-un automobil, iar Pântea l-a luat cu el pe comandantul pieţei Chişinău, Levenzon, în autoturismul personal, toţi îndreptându-se spre hotelul „Londra”, unde locuia Cătărău. Iată cum descrie Pântea desfăşurarea acţiunii de arestare a acestuia: „La intrarea în hotel am fost întâmpinaţi de prima gardă, care nu ne-a opus rezistenţă, astfel că ne-am îndreptat spre camera lui Cătărău. Santinelele de la uşă, văzându-ne, ne-au somat să ne oprim, ameninţându-ne cu arma, dar cazacii s-au repezit la aceşti păzitori, i-au dezarmat şi i-au arestat. Comandantul pieţii – Levenzon – a bătut la uşa lui Cătărău, anunţându-l că are a-i face o comunicare urgentă în legătură cu parada de a doua zi. Cătărău l-a întrebat dacă e singur şi, la răspunsul afirmativ al lui Levenzon, a deschis uşa. În momentul acesta am năvălit în odaie, cu toţii, iar garda lui Cătărău din interiorul camerei a început să tragă în noi focuri de revolver, rănind pe un cazac, ceea ce a îndârjit pe ceilalţi cazaci, care s-au repezit asupra oamenilor din garda lui Cătărău, lovindu-i şi dezarmându-i. Subsemnatul, în numele Republicii Moldoveneşti am declarat arestat pe Ilie Cătărău, după care numitul a fost ridicat, scos afară şi îmbarcat în camion”⁷⁷. Înainte de a urca în automobil, Cătărău s-a adresat celor prezenţi cu aceste cuvinte: „Pe acest pământ m-am născut, aici am crescut, dă-mi voie să-mi sărut pământul strămoşesc”⁷⁸. Deloc impresionat de patetismele lui Cătărău, Pântea a ordonat ca acesta să fie imediat îmbarcat în automobilul care a pornit în direcţia Odessa, conform planului stabilit. Pentru supravegherea lui Cătărău pe timpul transportului au fost delegaţi deputaţii Sfatului Ţării Grigore Turcuman şi Tudose, care au fost ajutaţi de aghiotantul lui Pântea, lt. Harconiţă. La Odessa, Cătărău a fost predat comisarului ucrainean Poplavko. La întrebarea acestuia de ce este arestat, Cătărău a răspuns că „moldovenii basarabeni trag spre România; singurul eu lupt ca Basarabia să se unească cu Ucraina”⁷⁹. Faţă de un asemenea răspuns, comisarul Poplavko, animat şi el ca mulţi ucraineni din acea vreme de dorinţa ocupării Basarabiei, l-a pus în libertate pe Ilie Cătărău, fapt ce a stârnit senzaţie şi o vie nelinişte în cercurile conducătoare ale tinerei Republici Moldoveneşti.

Conştient că nu se mai poate întoarce în Basarabia, Cătărău şi-a procurat un paşaport fals şi a ajuns în Franţa, unde nu şi-a schimbat stilul de viaţă aventurier, a comis diverse infracţiuni şi a fost condamnat. Abia după război, în primii ani ai regimului totalitar de stânga de tip sovietic, el a revenit în România, încercând să profite de faptul că în anii 1917-1918 a acţionat conform cauzei „revoluţionare” comuniste, făcând declaraţii publice adesea mincinoase împotriva unor „reacţionari burghezi” de genul lui Gherman Pântea. În decursul timpului, Ilie Cătărău a rămas un personaj extrem de controversat, îndeosebi în rândul basarabenilor, inclusiv în discuţiile acestora din perioada de relativă liberalizare a regimului comunist.

Prin acţiunea de arestare a lui Ilie Cătărău, Gherman Pântea a riscat mult, fiind reţinut, la rândul lui de către bolşevici, din fericire însă pentru scurtă vreme. Cătărău nu va pierde ocazia să se răzbune pe Pântea, acuzându-l în presă de fapte, în ceea mai mare parte inventate, pentru a determina condamnarea acestuia la închisoare de către autorităţile comuniste de la Bucureşti.

Toate acestea se întâmplau într-un context în care, după desfiinţarea organizaţiilor bolşevice de pe front, o parte activă a liderilor acestora au revenit la Chişinău, acţionând intens împotriva Unirii Basarabiei cu România. Conform informaţiilor obţinute la vremea respectivă, printre agitatorii bolşevici mai cunoscuţi se aflau: Melcum, preşedinte al unei organizaţii armeneşti cu o asemenea orientare, Perper şi Pancratie Teodor, care organizaseră în incinta spitalului din Costiujeni un centru bolşevic⁸⁰.

La sfârşitul lunii decembrie 1917, începutul lunii ianuarie 1918, Republica Democratică Moldovenească, de facto, abia îşi căpătase libertatea, iar instituţiile create aveau încă o putere politică limitată. În cea mai mare parte a lor, localităţile dintre Prut şi Nistru se aflau sub influenţa altor forţe sau erau dominate de haos. Aflată în retragere prin Basarabia, armata rusă a început să jefuiască, să violeze şi să omoare populaţia civilă băştinaşă, fruntaşii basarabeni fiind asasinaţi de către organizaţiile comuniste.

În iarna anului 1917, starea de anarhie din Basarabia s-a înrăutăţit. Refugiaţii, prizonierii ruşi întorşi din Germania, prizonierii germani în drum spre ţărilor lor, întreprindeau acte de vandalism, violenţe, crime, distrugeri, care au destabilizat complet ordinea în Basarabia. Consiliul Directorilor era incapabil să mai menţină ordinea în nou-proclamata Republică, cu atât mai mult cu cât avea de înfruntat rezistenţa violentă a bolşevicilor instigaţi de Moscova⁸¹. În decembrie, cete înarmate de bolşevici se adunaseră la Chişinău pentru a se deda la grave provocări la adresa Consiliului. Singurul sprijin al Republicii Democratice Moldoveneşti era parlamentul ales, Sfatul Ţării, care trebuia să fie „zdrobit şi nimicit”. „În această privinţă cântau în unison cu toţii: revoluţionarii şi reacţionarii, anarhiştii şi bolşevicii, precum şi toţi aceia care vedeau în parlamentul Basarabiei pericolul pentru existenţa şi stăpânirea lor de odinioară”⁸².

La 1 ianuarie 1918 s-a instalat la Chişinău un cuib de anarhie şi bolşevism cunoscut sub denumirea de „Front-otdel” (o parte din front), cu sediul în localul Liceului pentru Fete „Principesa N. Dadiani”. Această forţă armată devine un mare pericol pentru însăşi existenţa Republicii Democratice Moldoveneşti. Atunci când, în ziua de 6 ianuarie 1918, în Basarabia sosea de la Kiev corpul ofiţerilor prizonieri ardeleni, pregătit să lupte împotriva austro-ungarilor, aceştia au fost dezarmaţi de bolşevici. Câţiva deputaţi în Sfatul Ţării au fost prinşi de forţele militare bolşevice, iar alţi deputaţi au părăsit Chişinăul sub ameninţarea cu moartea. Pe data de 9 ianuarie 1918, Gherman Pântea a fost „reţinut” într-o pivniţă de către „Front-otdel”, fiind eliberat în aceeaşi zi, odată cu soldaţii şi ofiţerii ardeleni arestaţi, graţie implicării armatei moldoveneşti.

Despre fenomenul de haos din armată relata cu regret şi dr. Elena Alistar, membru al Sfatului Ţării, într-o lucrare memorialistică referitoare în special la situaţia din intervalul de timp decembrie 1917 – începutul anului 1918 : „Soldaţii moldoveni, pe care îi trimiteam contra devastatorilor, fiind şi ei, în mare parte, molipsiţi de ideile bolşeviste, deseori treceau de partea acestora”⁸³.

Situaţia incertă şi pătrunderea ideologiei bolşevice printre militarii din unităţile din Basarabia au făcut ca, la începutul anului 1918, anarhia să devină incontrolabilă în acest teritoriu, fapt ce i-a determinat pe basarabeni să apeleze la o forţă militară organizată din afara republicii, pentru a stopa fărădelegile şi acţiunile banditeşti, pentru a garanta pacea civilă şi integritatea recoltelor din ţinut. Şi această forţă militară organizată nu putea fi decât cea a României. Armata română rămăsese singură pe Frontul de Est după retragerea ruşilor, fiind şi ea nevoită în cele din urmă să accepte armistiţiul cu germanii la 9 decembrie 1917.

La 22 decembrie 1917, prin intermediul Consiliului Directorilor, Sfatul Ţării a cerut guvernului român aflat la Iaşi să trimită armata să restabilească ordinea. După mai multe apeluri primite cu prudenţă, guvernul român a decis să trimită peste Prut două divizii de infanterie şi două de cavalerie, pentru restabilirea ordinii, protejarea populaţiei, apărarea căilor de comunicaţie şi a depozitelor, cu menţiunea că armata română fusese chemată prin comandamentul militar rus. La intervenţia în Basarabia a participat şi misiunea franceză, care se afla atunci în ţara noastră, în baza înţelegerilor convenite în cadrul Antantei. Trupele române, conduse de generalul Ernest Broşteanu, însoţit de generalul Henri Berthelot, comandantul misiunii franceze, au trecut Prutul în ziua de 10 ianuarie 1918, fiind întâmpinate cu bucurie de populaţia autohtonă. Înaintarea spre capitala Basarabiei s-a făcut rapid. Înainte de sosirea trupelor române la Chişinău, a avut loc şedinţa comună a tuturor comitetelor militare moldoveneşti, prezidată de preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ. Pe 12 ianuarie, aceste comitete revoluţionare au trimis la Călăraşi o delegaţie în frunte cu Ion Inculeţ şi Ion Pelivan, pentru a veni în întâmpinarea Diviziei a 11-a, care se îndrepta spre Chişinău, şi a discuta cu generalul Broşteanu condiţiile intrării în capitală. Acesta a explicat faptul că nu sunt motive pentru a i se pune piedici la intrarea în Chişinău, căci Armata Română vine pentru „paza depozitelor de armament şi a căilor ferate”. La 13 ianuarie, generalul trebuia să primească un răspuns. După cum va arăta mai târziu Gherman Pântea, răspunsul a întârziat o oră şi Broşteanu i-a ordonat colonelului Atanasiu să înainteze spre Chişinău. Atanasiu se afla deja în satul Cojuşna când Pântea i-a adus ordinul. După tratative, la ora 18.30, Armata Română a intrat în Chişinău dinspre bariera Sculeni⁸⁴. A fost întâmpinată şi salutată de câteva escadroane moldoveneşti, cu steaguri naţionale, iar în fruntea lor era Primul Director Pantelimon Erhan şi directorul de Război, Gherman Pântea. În după-amiaza zilei de 13 ianuarie a avut loc şedinţa Sfatului Ţării, prezidată de Ion Inculeţ, care a declarat, între altele, că „dacă a fost înlăturată izgonirea Sfatului Ţării şi arestarea deputaţilor şi dacă nu s-au întâmplat linşări, apoi în acestea este meritul meu, al lui Erhan şi al lui Pântea”⁸⁵. Similar a vorbit şi Primul Director, P. Erhan, care în finalul discursului şi-a exprimat speranţa că „şi Sfatul Ţării se va asocia cu mine pentru a exprima recunoştinţă lui Pântea”⁸⁶.

Pe 16 ianuarie 1918 s-a reuşit eliberarea Chişinăului de jefuitori. Unităţile bolşevice s-au retras la Tighina, fără a opune rezistenţă, fiind complet anihilate la 7 februarie. În acelaşi timp, Divizia a 13-a trecut Prutul în sudul Basarabiei, unde dezordinea era cu atât mai mare cu cât elementele bulgare, lipovene, tătare, găgăuze fuseseră incitate la dezordine de bolşevici şi pe care armata rusă le scăpase complet de sub control. Pacificarea regiunii a fost mai dificilă, dar până la 8 martie, în condiţii de iarnă grea, Armata Română a intrat în Cetatea Albă. Astfel, întreaga Basarabie era eliberată. Puterea sovietică, ignorând principiul autodeterminării pe care aparent îl susţinuse până atunci, a considerat acţiunea drept un act de agresiune pe propriul teritoriu, a rupt relaţiile diplomatice cu România şi a confiscat tezaurul României aflat atunci la Moscova.

În istoriografia de sorginte sovietică, rezistenţa militară împotriva unităţilor militare româneşti, care înaintau spre Chişinău în scopul înlăturării anarhiei, a fost prezentată adesea tendenţios. Forţele bolşevice din teritoriu au format un detaşament militar pentru „apărarea” oraşului Chişinău. În acest scop, la 8 ianuarie 1918 a fost emis ordinul nr. 1 pentru detaşamentul respectiv. Mai târziu, Gherman Pântea va arăta că el şi colegii lui din conducerea Directoratului de Război, luând cunoştinţă de acest ordin, au trimis anume unităţile moldoveneşti bolşevizate în direcţia Hânceşti, pentru a nu opune rezistenţă trupelor române⁸⁷.

În şedinţa Guvernului din 22 ianuarie 1918 a fost citită telegrama ministrului francez, aflat la Iaşi, în care se menţiona că trupele române au fost trimise în Basarabia în baza unei înţelegeri între aliaţi şi au ca scop să apere spatele frontului, potrivit regulilor militare, şi că această acţiune „nu poate schimba situaţia internă din Basarabia”⁸⁸. După venirea trupelor române, unităţile moldoveneşti nu au fost desfiinţate, deşi în rândurile acesteia existau şi opinii favorabile autodesfiinţării lor.

La 24 ianuarie 1918 Sfatul Ţării proclamă independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti. Se formează un nou guvern al Basarabiei, condus de dr. Daniel Ciugureanu. Directoratul General pentru Probleme Militare şi Maritime, care fusese condus până atunci de Gherman Pântea, a fost transformat în Minister de Război. În funcţia de titular al resortului a fost numit colonelul Brăescu, avansat mai târziu la gradul de general. Noul Minister de Război a continuat activitatea de formare a armatei naţionale.

În perioada imediat următoare, pe lângă atacurile bolşevice venite din teritoriul de peste Nistru controlat de germani, apar şi pretenţii teritoriale din partea Ucrainei, proclamată și ea independentă. Sfatul Ţării începe atunci să manifeste intenţii de unire cu România, care sunt exprimate şi prin „moţiuni de unire votate de diferite judeţe” (Soroca, Bălţi). Unirea cu România a fost hotărâtă de Sfatul Ţării la 27 martie 1918 prin 86 de voturi contra 36 (pentru menţinerea independenţei) şi 3 abţineri. Gherman Pântea a votat pentru Unirea Basarabiei cu patria-mamă.

În cadrul Sfatului Ţării, Gherman Pântea a activat în Comisia Şcolară, ca pedagog de profesie, şi în Comisia de Lichidare. A conlucrat cu Pantelimon Halippa, Vlad Herţa şi Ion Pelivan. Aşa cum am arătat mai sus, în primul guvern al Basarabiei autonome îi revine postul de adjunct al titularului Directoratului General de Război şi Marină, dar în realitate a exercitat funcţia de şef al acestui resort. În mod nefundamentat, mai târziu, i s-a reproşat faptul că s-a manifestat ca un adversar înverşunat al revenirii Basarabiei la România. În ziarul „Epoca” din 12 martie 1935, istoricul şi genealogistul Emanoil Hagi Moscu îl acuza vehement că era autorul masacrului voluntarilor ardeleni săvârşit în noaptea de 6 ianuarie 1918 în gara Chişinău. I se contesata calitatea de Ministru de Război al Republicii Moldoveneşti – cum semnase Pântea în Buletinul Ofiţerilor de rezervă –, arătându-se, pe bună dreptate, că el fusese doar locţiitor al directorului general de război⁸⁹. În acest sens, se citau şi pasaje din corespondenţa ce o purtase în ianuarie 1918 cu căpitanul Anatol Popa, din Bălţi, împuşcat ulterior de trupele române. Pântea îi scria acestuia următoarele: „Eu, ca muncitor cinstit din partida republicii care ţine cu Rusia politiceşte, convins că Basarabia republicană este pe cale numai cu Rusia, găsesc că este o crimă să rămân în serviciu. Vă promit că pe Basarabia am s-o apăr ca republică alături de Rusia, chiar dacă m-ar costa şi viaţa ... eu am dat ordin să iasă la front toată armata moldovenească; când am aflat că românii vin cu prea mari forţe, am schimbat ordinul. Românii se ţin tare... Tare mă tem că românii să ne ia nouă Basarabia. Mai la urmă e greu, dar ieftin nu ne vom da. Dacă voi vedea că cineva se uită peste Prut, imediat vă voi da de ştire”⁹⁰. Intervenţia lui Hagi Moscu nu era prima de acest gen, iar Gherman Pântea îl dăduse şi în judecată pentru calomnie. În 1935, acelaşi Hagi Moscu îl acuza şi pe marele istoric Nicolae Iorga, „care deţine monopolul patriotismului în această ţară”, că i-a luat apărarea lui Gherman Pântea⁹¹. Referitor la atitudinea adoptată de Pântea în ianuarie 1918, revista „Patrimoniu” o caracteriza drept cel puţin stranie (...) ambiguă, greu de definit. Se arată în continuare – fără a se aduce dovezi documentare, ci doar pe baza unor speculaţii – că era posibil ca acea ambiguitate să îi fi fost impusă de condiţiile extrem de dificile în care a fost obligat să acţioneze. Există însă o serie de argumente care arată că, la momentul respectiv, Gherman Pântea s-ar fi putut manifesta public împotriva unirii numai din calcul politic.

În ziua de 7 martie 1919, Gherman Pântea a participat ca delegat al guvernului român la marea adunare de la Tarutino, judeţul Cetatea Albă, unde comunitatea coloniştilor germani din Basarabia a votat, prin aclamaţii, o moţiune de aderare la hotărârea Sfatului Ţării, din 27 martie 1918, privind Unirea acestei provincii cu România. De menţionat că deputaţii germani din Sfatul Ţării se abţinuseră de la vot, întrucât nu avuseseră împuternicirea întregii comunităţi germane de a vota în numele ei. După cum consemnează Pântea, „sărbătoarea aceasta de loialitate faţă de statul român a durat două zile. Şcolile, în cinstea marelui eveniment, erau închise; bisericile, prin sunetele clopotelor, vesteau populaţia despre fericita înfrăţire a poporului german cu cel român – pentru totdeauna”⁹². La aceste manifestări, care s-au transformat într-o sărbătoare românească, întrucât s-au încheiat cu o Horă a Unirii, au luat parte toţi ofiţerii regimentului de cavalerie în frunte cu colonelul Râureanu, precum şi soţiile lor, autorităţile civile şi Gherman Pântea.

La solicitarea coloniştilor germani din Basarabia, Pântea a însoţit apoi o delegaţie a acestora, la Bucureşti, unde a avut loc o întâlnire cu regele Ferdinand I şi reprezentanţi ai guvernului român. Audienţa la regele Ferdinand a fost deosebit de emoţionantă, acesta subliniind că „simte o îndoită bucurie: întâi ca Rege al tuturor Românilor şi apoi ca german, faţă de hotărârea înţeleaptă luată de populaţia germană din Basarabia”⁹³.

Într-un „Rescriptum” care i-a fost remis de către Preşedintele Republicii Moldoveneşti, Ion Inculeţ, cu puţin timp înainte de hotărârea luată de unire a Basarabiei cu patria mamă, acesta aprecia destoinicia pe care Gherman Pântea a dovedit-o în conducerea departamentului Ministerului de Război, în „timpurile cele mai grele, în perioada de la 7 decembrie 1917 până la 26 ianuarie 1918, când ţărişoara noastră se afla în mare primejdie şi când prin toate unghiurile ţării şi pe tot cuprinsul ei cutreerau duşmanii neamului nostru”. Ca recunoştinţă pentru toate aceste merite, căpitanului Gherman Pântea i se exprimau mulţumiri, iar ca „recunoştinţă pentru adevăratul luptător”, era înaintat la gradul de maior şi i se acorda Ordinul «Sf. Vladimir» în grad 4 de cavaler cu spade”⁹⁴. Dar cel mai puternic argument este votul categoric dat de Gherman Pântea pentru Unirea Basarabiei cu România şi împroprietărirea ţăranilor, la adunarea Sfatului Ţării, la 27 martie 1918.

Nu mai puţin importante sunt aprecierile altor congeneri basarabeni ai lui Pântea, protagonişti la rândul lor ai Unirii Moldovei de Răsărit cu România, după ce Pântea a publicat în ziarul „Dreptatea” din primele luni ale anului 1931 fragmente din viitoarea sa carte în care evoca amintirile sale cu privire la rolul jucat de organizaţiile moldoveneşti militare în actul Unirii. În acest sens, în martie-aprilie 1931, Pântea a primit o serie de scrisori de apreciere din partea lui Vasile Cijevschi, fost deputat în Sfatul Ţării şi preşedinte al Congresului Militar Moldovenesc, col. Simeon Gurschi, fost comandant al Regimentului 1 Moldovenesc de Infanterie, col. Mihai Popa, fost comandant al Brigăzii de Cavalerie Moldoveneşti şi, nu în ultimul rând, maiorul Emanoil Catelli, ofiţerul de stat major care jucase un rol esenţial în constituirea celei mai puternice organizaţii a militarilor moldoveni din toată Rusia, la Odessa, în vara anului 1917. Într-o scrisoare olografă din 22 martie 1931, Catelli îi reproşa lui Pântea tocmai „modestia” dovedită în amintirile publicate în ziarul „Dreptatea” şi în care nu evidenţiase în măsură suficientă rolul său personal în cursul evenimentelor din 1917-1918. Din descrierea făcută de Pântea – scria Catelli în epistola sa – nu reiese „rezultatul activităţii D-voastră. Eu, care v-am urmărit de aproape începând cu înfiinţarea primei organizaţii militare în Odessa şi cu încoronarea mişcărei «Comitetul Central Militar» în Chişinău şi Sf. Ţerei, sunt îndreptăţit să afirm că energia şi inteligenţa D-tale au făcut mult mai mult decât reiese din amintirile D-voastră tipărite în «Dreptatea»”⁹⁵. Concluzia lui Catelli era că personalitatea lui Gherman Pântea „a avut o influenţă mult mai mare în mersul progresului ideii pe care am servit-o. Viitorul istoric cred că va lămuri şi va da în adevărata lumină activitatea D-voastră din timpurile mari”⁹⁶.

Un alt argument îl constituie încrederea de care s-a bucurat Pântea din partea autorităţilor şi a unor personalităţi de cultură româneşti, precum şi cariera strălucită pe care a făcut-o în cadrul României reîntregite. De menţionat că, pentru cea de-a doua ediţie a lucrării Rolul organizaţiilor militare în actul unirii Basarabiei, apărută în anul 1932, Gherman Pântea a beneficiat de o prefaţă redactată de Nicolae Iorga, care apreciază în mod deosebit însemnătatea lucrării şi rolul pe care l-a jucat autorul ei în evenimentele epocale din 1917-1918, ce au dus la formarea României Mari.

Note:

1 Gherman Pântea, Rolul organizaţiilor militare moldoveneşti în actul unirii, Tipografia „Dreptatea“ (Pasaj), Chişinău, 1931, p. 5.
2 Vitalie N. Ciobanu, Militarii basarabeni 1917-1918. Studiu şi documente, Ministerul Apărării al Republicii Moldova, Muzeul Armatei Naţionale, Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, Chişinău, 2010, p. 48.
3 Gherman Pântea, op. cit., p. 9.
4 Vitalie N. Ciobanu, op. cit., p. 48.
5 Gherman Pântea, op. cit., p. 8.
6 Ibidem, p. 10.
7 Ibidem, p. 14.
8 Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru. 1812-1918, Chişinău, 1992, p. 262.
9 Vezi pe larg Gherman Pântea, op. cit., p. 12-13.
10 Gherman Pântea, op. cit., p. 15; Cristian Troncotă, Primarul Odessei povesteşte, în „Magazin Istoric“, Anul XXIX, nr. 3 (336), martie 1995, p. 48-49; Vitalie N. Ciobanu, op. cit., p. 48-49.
11 Ibidem, p. 15; Vitalie N. Ciobanu, op. cit., p. 49.
12 Gherman Pântea, op. cit., p. 16; Vitalie N. Ciobanu, op. cit., p. 49. Vezi şi cuvântarea lui Grigore Sinicliu la înmormântarea lui Gherman Pântea, din ziua de 4 februarie 1968, în vol. Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, Vol. 7, p. 104-105.
13 Iorgu Tudor, În vâltoarea revoluţiei din 1917-1918. Basarabia Autonomă şi Republică, iunie 1967, p. 67.
14 Cristian Troncotă, loc. cit., p. 45.
15 Gherman Pântea, op. cit., p. 16.
16 Ibidem, p. 8; Vitalie N. Ciobanu, op. cit., p. 49.
17 Vitalie N. Ciobanu, op. cit., p. 49.
18 Gherman Pântea, op. cit., p. 17.
19 Ibidem, p. 18.
20 Ibidem.
21 Ibidem.
22 Ibidem, p. 19; Vitalie N. Ciobanu, op. cit., p. 51.
23 Apud Vitalie N. Ciobanu, op. cit., p. 51.
24 Vezi pe larg Ibidem, p. 94-95.
25 Gherman Pântea, op. cit., p. 22.
26 Ibidem, p. 23.
27 Ibidem, p. 23-24.
28 Gherman Pântea, op. cit., p. 24.
29 Ibidem.
30 Ibidem.
31 Ibidem.
32 Ibidem, p. 24-25.
33 Ibidem, p. 27.
34 Despre contactele cu Leon Troţki, Pantelimon Halippa va fi anchetat în cursul procesului intentat de instanţele sovietice, la Chişinău, în anul 1952 (Vezi Iurie Colesnic, Apostolul Unirii – Pantelimon Halippa, p. 95-96).
35 A.N.I.C., Fond Nicolae Nitreanu (2467), dosar 27, f. 38–39.
36 Gherman Pântea, Memoriile mele în legătură cu Basarabia, 5 februarie 1965, p. 3; Petre Porea, Bolşevicii români au sărbătorit crearea României Mari organizând acţiuni teroriste, în „Curentul” din 1 decembrie 2005.
37 Ibidem, p. 3-4; Petre Porea, loc. cit.
38 Vitalie N. Ciobanu, op. cit., p. 65.
39 Gherman Pântea, Rolul organizaţiilor militare ..., p. 28.
40 Vitalie N. Ciobanu, op. cit., p. 65.
41 Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, Vol. 7, p. 66.
42 Ştefan Holban, Evenimentele Congresului ostaşilor din 1917, în „Patrimoniu”, nr. 1, Chişinău, 1991, p. 10; Vitalie N. Ciobanu, op. cit., p. 9.
43 Iurie Colesnic, op. cit., p. 68.
44 Ibidem.
45 Gherman Pântea, op. cit., p. 31.
46 Ibidem, p. 32.
47 Ibidem.
48 Ibidem.
49 Ibidem, p. 33.
50 Ibidem, p. 34.
51 Vitalie N. Ciobanu, op. cit., p. 69.
52 Gherman Pântea, Memoriile mele în legătură cu Basarabia, p. 4.
53 Vitalie N. Ciobanu, op. cit., p. 70.
54 Gherman Pântea, Rolul organizaţiilor militare ..., p. 55.
55 George Tofan, Sărbătoarea Basarabiei, Chişinău, 1917, p. III; Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, Vol. 7, p. 47.
56 Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii. Documente, Bucureşti, 1995, p. 38; Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, Vol. 7, p. 47.
57 Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei este denumirea cabinetelor de miniştri (directori generali) care au guvernat Republica Democratică Moldovenească şi apoi regiunea românească Basarabia în perioada 7 decembrie 1917 - 12 decembrie 1918. În perioada activităţii Sfatului Ţării, au funcţionat trei guverne ale Basarabiei conduse de Pantelimon Erhan, dr. Daniel Ciugureanu şi dr. Petre Cazacu.
58 Gherman Pântea, op. cit., p. 60-61; Vitalie N. Ciobanu, op. cit., p. 115.
59 Vitalie N. Ciobanu, op. cit., p. 115.
60 Dimitrie Bogos, La răspântie: Moldova de la Nistru 1917-1918, Întreprinderea Editorial-Poligrafică Ştiinţa, Chişinău, 1998, p. 129; Vitalie N. Ciobanu, op. cit., p. 115.
61 „Cohortele” au fost primele unităţi militare naţionale organizate în Basarabia, reprezentând un gen de detaşamente poliţieneşti, al căror scop era să restabilească ordinea în ţinut. Ele urmau să includă detaşamente formate din soldaţi refăcuţi după rănile suferite pe câmpul de luptă, repartizate în diferite oraşe ale Basarabiei în scopul luptei cu anarhia (Vezi pe larg Vitalie N. Ciobanu, op. cit., p. 85).
62 Vitalie N. Ciobanu, op. cit., p. 118.
63 Vezi Ibidem, p. 115-116.
64 Pentru majoritatea cetăţenilor Braşovului, statuia respectivă de 20 m a rămas ca fiind statuia lui Arpad, ducele care a condus triburile maghiare în Pannonia. Ruinele rezultate din explozia provocată de Cătărău şi Kirilov au rămas pe munte până în 1966, când au fost îndepărtate de autorităţi. Astăzi, capul statuii se află în Casa Parohiei Evanghelice din Braşov, iar pe Tâmpa mai există doar fundaţia soclului.
65 Alina Andrei, Legendele Braşovului, în www.mytex.ro/fapt..myTEXro., din 30 iunie 2009.
66 Gherman Pântea, op. cit., p. 63.
67 Ibidem, p. 64.
68 Vitalie N. Ciobanu, op. cit., p. 129.
69 Gherman Pântea, op. cit., p. 68.
70 Ibidem.
71 Ibidem, p. 69; Vitalie N. Ciobanu, op. cit., p. 126.
72 Ibidem.
73 „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 5, din 1918; Vitalie N. Ciobanu, op. cit., p. 116.
74 Iorgu Tudor, op. cit., p. 163.
75 Ibidem, p. 164.
76 Gherman Pântea, op. cit., p. 70.
77 Ibidem.
78 Ibidem, p. 70-71.
⁷⁹ Ibidem, p. 71.
⁸⁰ Vitalie N. Ciobanu, op. cit., p. 129-131.
81 Vezi Costin Scorpan, Istoria României. Enciclopedie, Editura Nemira, Bucureşti, 1997, p. 37.
82 Gherman Pântea, op. cit., p. 77.
83 Elena Alistar, Amintiri din 1917-1918, în „Patrimoniu”, nr. 3-4, 1991, p. 112; Vitalie N. Ciobanu, op. cit., p. 8.
84 Gherman Pântea, op. cit., p. 79; Vitalie N. Ciobanu, op. cit., p. 111.
85 Ibidem, p. 80.
86 Ibidem.
87 Ibidem, p. 131.
88 Vitalie N. Ciobanu, op. cit., p. 135.
89 Cristian Troncotă, loc. cit., p. 45.
90 Ibidem.
91 Ibidem.
92 Gherman Pântea, op. cit., p. 102.
93 Ibidem.
94 Ibidem, p. 108; Iurie Colesnic, op. cit., p. 47.
95 A.N.I.C., Fond Gherman Pântea (1646), dosar 15, f. 1-2.
96 Ibidem, f. 2.