Literatura – document (autentic) al imaginarului
Pentru tipar
De-a lungul a câţiva ani, doamna profesoară Diana Vrabie a devenit o fidelă şi onestă autoare a revistei „Limba Română”, arătându-se o susţinătoare sinceră şi deschisă a intenţiilor şi obiectivelor publicaţiei noastre, membră, de anul acesta, a colegiului de redacţie al revistei. Studiile semnate de dumneaei au prezentat mereu un interes deosebit prin tematica de actualitate, adâncime, caracter elaborat, documentare foarte amplă şi stil elegant.
De asemenea, este cunoscută şi în calitate de autoare a volumului de debut, publicat la Editura Integritas de la Chişinău în anul 2005, Urme pe nisip, cartea reprezentând o lucrare care vizează scriitori din literatura română interbelică şi, ipostaziind, semantic vorbind, termenul de autenticitate cel puţin în trei ample studii de caz: Ioan Sulacov, Însemnările unui flămând; Sorana Gurian, Zilele nu se întorc niciodată şi Alexandru Robot, Music-Hall. Este o carte despre texte mai puţin vizate în critica literară a timpului, care n-a putut să revendice decât parţial importanţa lor artistică, lucrări ce i-au permis autoarei totodată să-şi exerseze cu libertate şi să-şi manifeste spiritul critic şi sensibilitatea pentru valorile noastre literare.
Cea mai recentă lucrare publicată cu semnătura doamnei prof. Diana Vrabie poartă titlul Cunoaştere şi autenticitate în literatura românească interbelică şi constituie o altă etapă de cercetare dintr-un proiect mai amplu, pe care l-a iniţiat odată cu elaborarea la Iaşi a lucrării ce i-a adus titlul de doctor – Drama cunoaşterii şi tentaţia autenticităţii în literatura românească interbelică (2004).
Volumul examinat reprezintă o decantare serioasă a materiei critice şi o abordare esenţială a literaturii noastre interbelice din perspectiva estompării graniţei dintre literatura de frontieră sau de sertar şi literatura romanescă şi de ficţiune. Prin traseul de referinţe pe care îl fixează, lucrarea intră în inima literaturii noastre, conţinând studii fundamentale asupra operelor scriitorilor români emblematici, precum Mircea Eliade, Camil Petrescu, Anton Holban, Mihail Sebastian etc., şi oferind o impresionantă gamă de sensuri ale termenului amintit care ajung să se şi excludă chiar; asistăm, prin inflaţia semantică, la o adevărată ofensivă a autenticităţii.
În epoca extremei deschideri spre inovaţie, cartea „atacă un subiect «bătătorit», după cum subliniază şi Adrian Dinu Rachieru (literatura autenticităţii în segmentul interbelic)”. Autoarea parcurge un itinerar critic cu tradiţii remarcabile pe terenul „unei veritabile Arcadii literare”; lucrarea nu este deci o noutate-trăsnet care ar impresiona la modul obişnuit în momentul apariţiei, ci ineditul ei constă mai degrabă în multitudinea neaşteptată de aspecte pe care le atrage în discuţie flexibilitatea abordării conceptului şi a literaturii care îl ilustrează. Astfel, actualitatea cărţii Dianei Vrabie este una pertinent recucerită. În acest sens sugestive sunt capitolele În căutarea autenticităţii, Prelungirea existenţei în operă, Arta de a scrie un roman despre roman, Misterele alchimiei literare, Itinerar în absolut, Între oglinzi paralele, Reverberaţia clipei şi a sinelui etc.
În fond, demersul critic al autoarei, bine structurat, este motivat de o ipoteză pe cât de simplă, pe atât de problematică – literatura ca document şi anume ca document al imaginarului. Principala valoare a unui document, se ştie, este autenticitatea, şi dacă în domeniul juridic-administrativ termenul este definit cu uşurinţă şi fără echivoc, pe tărâmul literar, fiind preluat cu o extremă libertate (de fapt, din filozofie), acesta traversează metamorfoze semantice impresionante, demne de o mare atenţie, întrucât un document al imaginarului este şi a fost întotdeauna mai copleşitor decât realitatea. Fapt pe care ni-l demonstrează autoarea cu lux de argumente aduse cu o subtilă intuiţie exegetică.
Totuşi lucrurile ar sta cumva mai simplu dacă viziunea critică s-ar îndrepta asupra textelor de pură ficţiune, aşa încât termenul abordat cu referire la ele ar fi fixat latura trăirii personale doar la nivel de convenţie literară, sondând, de fapt, realitatea textului sau textul ca realitate pentru a evada comod pe tărâmul textualismului. Diana Vrabie însă „îşi oferă o cursă cu obstacole”, observă şi Adrian Dinu Rachieru în prefaţa cărţii, pentru că analizele pe care le elaborează sunt orientate asupra textelor plasate în zona unei tensiuni între realitate, realitate interioară, subiectivitate şi pragul către ficţiune. Importantă pentru autoare este, în acest caz, anume diagnosticarea cu exactitate a situaţiei în care confesiunea şi experienţa personală îşi revendică esteticul. Astfel, zona de tensiune despre care vorbim este cunoaşterea (personală), termen folosit de autoare în mod imperativ alături de cealaltă noţiune centrică a textului – autenticitate. Cartea Cunoaştere şi autenticitate în literatura românească interbelică este importantă, prin aspectul pe care îl abordează, şi pentru a problematiza convenţiile artei, ale ficţiunii şi rolul acestora, în raport cu scriitura confesivă, la realizarea marilor noastre destine literare.