„Colaborarea” instanțelor discursive fundamentale în „literatura personală”

Ab initio, vom face câteva precizări în măsură „să lumineze”, metaforic vorbind, ghilimelele din titlul comunicării pentru sintagma „literatură personală”, aceasta din urmă constituind pentru noi sursa exemplificatoare, materialul faptic pe care se va sprijini demersul nostru.

Termenul, relativ nou, e un hiperonim pentru un tip discursiv cu mare priză la cititori, în exercițiul căutărilor disperate de modele, într-o societate în care s-a produs, tautologic vorbind, devalorizarea valorilor, prin răsturnarea lor.

Terminologia pentru desemnarea acestui tip de discurs este variată, eterogenitatea terminologică derivând din complexitatea structurii sale narative. Discurs homodiegetic, discurs autobiografic, discurs confesiv, discurs sui-reflexiv, discurs autoreflexiv, discurs de tip jurnalier sau jurnal intim, discurs diaristic, jurnal autentic – iată doar câțiva termeni pentru ceea ce francezii numesc l’ecriture du moi, adică scriere egotistă.

Alegerea noastră e motivată subiectiv, prin plăcerea lecturii textelor semnate de Gabriel Liiceanu, voce intelectuală de anvergură, care, în România de azi, după cum menționează criticii, e unul dintre cei mai importanți autori de „literatură personală”.

Întâlnire cu un necunoscut (ambele personaje, cunoscutul și necunoscutul, fiind chiar autorul, la întâlnire cu cititorul, și acesta un necunoscut) și Ușa interzisă sunt cărți scrise în nume propriu ce poartă amprenta unui pronunțat caracter confesiv, ceea ce îi asigură scriiturii veridicitate, autenticitate. Notele de unde am extras exemplele se pliază perfect pe trăsăturile-cheie ale conceptului polivalent de autenticitate: confesiune neliteraturizată, urmărind redarea palpitului existențial în sine; adevăr indubitabil; normă a conștiinței morale; similaritate între creație și experiență; eliberare a creației de componentele eteronome; surprindere a vieții concrete în desfășurarea ei; trăire subiectivă, însușire de a fi tu însuți, de a-ți exprima propria integritate psihică și, în consecință, valorificare directă a subiectivității existente în jurnalele intime și în documentele de orice natură; absență a „literaturizării” și renunțare la convențiile literaturii; calitate de a nu scrie conform gustului unuia sau altuia; stare de deplinătate a ființei umane, la care se poate ajunge în urma ieșirii din cotidian prin conștientizarea prezenței morții în toate momentele existenței; întoarcere la originar, la „izvorul” prim al realității etc. (Vrabie 2008:181).

Convins că orice se poate spune, dacă este bine formulat, Liiceanu vede în jurnal un mod de a explica, de a desfășura în cuvinte sulul înfășurat al vieții sale (Liiceanu 2010b: 16); o luptă cu incomunicabilul din noi, o încercare de a forța „ușa interzisă” (Liiceanu 2010a: 209), un ordin de percheziție emis de autor pe numele autorului însuși (Ibidem: 39), un teribil insectar al gesturilor tale și ale altora (Ibidem: 9), iar a scrie un jurnal înseamnă a invita timpul la dans (Ibidem: 371).

În acest exercițiu antrenant, punctul de pornire este nevoia chinuitoare a autorului de a se exprima, iar cea mai bună soluție pentru metoda jurnalului ar trebui să pornească de la „pășitul înapoi” făcut în cămările sufletului. G. Liiceanu punctează acest traseu în felul următor: să te întorci la tine și în tine însuți, să-ți dai ție atenție, să umbli prin toate cotloanele sufletului tău, ale memoriei tale, a tot ce ai știut și ceea ce n-ai știut niciodată, a tot ce te-a întemeiat și s-a dovedit a fi mai adânc decât tine (Ibidem: 54).

Autorul recunoaște că tipul de discurs ce rezultă din mișcarea neîngrădită pe teritoriul eului propriu nu este omologabil, nu se supune regulilor unui gen, nu e subsumabil unei discipline și, în fond, nu are altă identitate decât aceea pe care i-o dă însăși personalitatea și experiența celui care scrie (Liiceanu 2010b: 41).

Așadar, discursul confesiv, ca act de autocomunicare, este și un spațiu propice de reflecție, un spectacol bine regizat al eurilor autorului, în multiple proiecții și lumini.

Întâlnirea cu un necunoscut îi prilejuiește autorului o sinteză sinceră, iar sinceritatea este o condiție fundamentală a comunicării, a eurilor sale: a eului melancolic, a eului activ și pus pe ameliorat lumea, a eului ludic, a eului violent, isteric și scos din minți, a eului ușuratic și concupiscent, a celui tandru, a eului disprețuitor și arogant, a eului „corneillian” (suferitor, măreț și nobil!), a eului timid, șovăielnic și lipsit de încrede în el, a celui jignit de moarte, neînduplecat și care nu se mai întoarce din drum, a eului înspăimântat de ridicol, a eului bășcălios și fericit să moară de râs, a eului pus pe treabă sau a celui leneș, inerțial și lipsit de orice chef, a eului terorizat de perspectiva catastrofei (Liiceanu 2010a: 221).

Toate aceste ipostaze interșanjabile, cu o dominantă de moment, conferă scrisului său o identitate aparte și fertilizează căutarea răspunsului la întrebarea „cine sunt eu?”.

Ajunși în acest loc, vom semnala că în literatura de specialitate este subliniat faptul că alegerea acestui tip de discurs este urmarea unei convenții, asumarea pactului autobiografic fiind marcată la nivel textual între un eu aparținând lumii reale, al cărui nume se află pe copertă, un eu aparținând textului și care își asumă rolul de a „transcrie” și un eu-personaj, cel care se lasă „transcris” (Marina-Urlețeanu 2008: 407).

Așadar, discursul confesiv, la nivelul expresiei, este marcat de prezența persoanei I, dat fiind că intenția primă a autorului-narator-personaj, ca instanță ce articulează discursul, este reprezentarea în spațiul scriiturii a sinelui, ceea ce Liiceanu încadrează în nevoia de a se exprima: cred că nu există în mine niciun atom de gest sau de trăire care să nu devină în clipa următoare victima eului meu hermeneutic (Liiceanu 2010a: 33).

Subliniem în mod expres că abundența verbelor la pers. I (sing., pl.), a pronumelor personale și posesive (pers. I) nu absolutizează dimensiunea monologică a textului confesiv și nu diminuează perspectiva lui dialogică, polifonia, plurivocitatea acestui tip discursiv.

Prin tipărire, jurnalul devine un bun public, iar eul autorului „se revarsă în lume”, realizând o punte de legătură cu exterioritatea sa, cu ceilalți, cu alții. În felul acesta, jurnalul devine un act de alteritate.

Între polul emisiv și cel receptor se produce o „chimie” subtilă, contributivă pentru ambele instanțe ce se întâlnesc în asemănarea lor.

Iată cum explică autorul, „predându-se celorlalți”, această relație: s-ar putea ca, vorbindu-le celorlalți despre lăuntrul meu, să le stârnesc curiozitatea să se uite înlăuntrul lor. Ne vom întâlni astfel în mod paradoxal în ceea ce e doar al fiecăruia dintre noi. Ei vor afla de la mine cine sunt ei, după ce eu voi fi încercat să aflu de la mine cine sunt eu (Ibidem: 94).

Din alternanța pronominală eu-noi-ei-ceilalți-fiecare-mulți-toți, ultimul indefinit cu rol de cuantificator globalizant, ce străbate discursul sui-reflexiv, putem deduce lesne că acesta se întemeiază pe un discurs interlocutiv, dialogul autorului cu sine, în căutarea sinelui fiind un prilej fericit de a se intersecta cu ceilalți întru colaborare.

În notele confesive din Întâlnire cu un necunoscut, Gabriel Liiceanu se ghidează după principiul cooperării dintre instanțele discursive fundamentale, căci „umbra celuilalt cade în permanență în ograda eului nostru”,  iar orice întâlnire bună începe „cu o bănuială, cu o presimțire a ființei celuilalt” (Liiceanu 2010b: 310).

De aici derivă și rațiunea scrisului pe cont propriu, „pentru că ajung să cred că scormonitul meu în mine îi ajută pe câțiva” (Liiceanu 2010a: 29) să-și revizuiască sau să-și redefinească setul de valori comportamental-atitudinale, vom adăuga noi. Din această perspectivă, jurnalele nu sunt altceva decât „aporturi individuale la edificarea unei umanități comune” (Ibidem: 11).

Pe bună dreptate, ca reprezentare textuală a propriului eu, discursul confesiv este mai complicat decât pare la prima vedere, complexitatea sa venind tocmai din polifonia ascunsă în spatele aparentei perspective unice, date de prezența persoanei I, persoană în spatele căreia trăiește o întreagă serie de „personaje” (Marina-Urlețeanu 2008: 408).

În consonanță cu această idee, trebuie să spunem că scriitura de tip jurnalier a lui Gabriel Liiceanu este „locuită” de personalități istorice (Heidegger, Dostoievski, Hegel, Kafka, C. Noica, E. Cioran, E. Ionescu, M. Lovinescu, A. Paleologu etc.) și de cele actuale, axa temporală schimbându-se în funcție de ce pune la dispoziția celorlalți eul scriptic, un mozaic de personalități și temporalități cu care se află în dialog.

La nivelul expresiei, dimensiunea dialogică a textului centrat permanent pe cel care îl produce este actualizată și prin utilizarea unui „tu” cu valoare generică, preferința pentru această construcție fiind condiționată nu doar de efecte stilistice (deși jurnalele lui G. Liiceanu sunt de o eleganță stilistică impecabilă), ci și de factori semantici, gramaticali și pragmatici, genericitatea fiind și o strategie argumentativă.

În sursele de ultimă oră, fenomenul utilizării generice a pronumelor personale (noi, tu) este explicabil printr-o virtualizare a rolurilor comunicative, ca semn de solidarizare între instanțele discursive ce se află la polii lanțului semiotic – Emițător și Receptor.

Jurnalele la care facem referire ne pun la dispoziție fragmente exemplare ce „impun” o lectură generică (nu deictică). Deși autorul vorbește de propriile experiențe, judecățile lui capătă o dimensiune aforistică, general-valabilă: Maestrul e cel care te ajută să obții libertatea de gândire, după ce mai întâi ai acceptat să ți-o pierzi slujindu-l (Liiceanu 2010a: 42); Niciun succes nu te poate sminti atâta vreme cât păstrezi intactă conștiința insuficienței tale (Ibidem: 38); Soluția pentru a iradica prostia nu e, desigur, interzicerea liberei exprimări, ci crearea deprinderii de a gândi cu mintea ta (Ibidem: 42).

La finele acestor rânduri, vom sublinia că discursul confesiv, deși este un teren propice de autocomunicare, lansează o platformă în care instanțele emițătoare și receptoare se pot regăsi, pot coopera, pot stabili punți de legătură și contracte de încredere, chiar dacă cititorul-destinatar este necunoscut vorbitorului.

În loc de concluzii, îl vom lăsa, și de această dată, pe autor să ne ghideze prin labirintul gândurilor sale, dăruite nouă cu generozitate: „principiul jurnalului” este unul al spovedaniei (ajung la mine mărturisindu-mă), combinat cu descoperirea de sine a celui care îmi citește mărturisirea (te ajut să ajungi la tine prin mine). Mă ofer mie, dar, de fapt, mă ofer ție. Rezultatul este un eu lărgit în care „eu” și „tu”, străini până atunci, ne apropiem atât de mult încât ne tămăduim împreună: eu mă împac cu mine ajungând la tine, tu te descoperi pe tine descoperindu-mă pe mine și te împaci cu tine (Ibidem: 339).

Nu putem decât să îmbrățișăm aceste idei, extrapolându-le și asupra relației profesor-discipol, cu gândul la PROFESORUL nostru Anatol Ciobanu, care s-a „revărsat” în mii de tineri și a cărui absență fizică de trei ani e completată de prezența masivă a unei moșteniri intelectuale și spirituale  asupra căreia se vor apleca încă multe generații.

Referințe bibliografice:

1. Liiceanu 2010a = Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, București, Humanitas.
2. Liiceanu 2010b = Gabriel Liiceanu, Ușa interzisă, București, Нumanitas.
3. Marina-Urlețeanu 2008 = L. Marina-Urlețeanu, Specificul secvenței argumentative în discursul de tip jurnal autentic, în Limba Română. Dinamica limbii, dinamica interpretării, București, Editura Universității din București, p. 407-414.
4. Vrabie 2008 = D. Vrabie, Cunoaștere și autenticitate în literatura românească interbelică, în „Limba Română”, nr. 9-10, p. 180-183.