Co(n)textul discursiv din perspectivă semantico-pragmatică

Analiza unui discurs, lingvistic sau non-lingvistic, verbal sau non-verbal, reprezintă un studiu complex, profund și variat. Unul dintre aspectele legate de analiza textului și/sau a discursului este textualitatea și principiile/standardele aflate la baza textualității, definite de R. de Beaugrande și D. Dressler: coeziunea, coerența, intenționalitatea, acceptabilitatea, informativitatea, situaţionalitatea, intertextualitatea, contextul și cotextul (Apud Raistier 1989: 281). În viziunea lingvistului elvețian J.-M. Adam (Adam 2001: 19), textualitatea reprezintă „proprietățile de coeziune și coerență, care permit unui text să nu fie redus la o simplă juxtapunere de fraze”. Prin urmare, textualitatea reprezintă acțiunea „forțelor centripete care asigură unitatea și ireductibila singularitate a unui text” (Ibidem).

Aspectul textualității, cercetat în special de pragmaticieni, pe care ne-am propus să-l analizăm în acest articol, este co(n)textul. Importanța studierii co(n)textului, de-a lungul timpului, se explică prin variabilitatea semnificației într-un enunț contextualizat și a semnificației convenționale din afara enunțului. Pe lângă aceasta, enunțurile izolate de discurs prezintă ambiguități; or, ele permit interlocutorului să formuleze mai mute ipoteze posibile și interpretări cu referință la intenția comunicativă a locutorului. Din aceste considerente, enunțurile nu sunt produse într-un vacuum; ele sunt produse într-un co(n)text (Smith 2013: 364).

Vorbind despre circumstanțele creării și interacțiunii unui discurs, lingviștii deosebesc două concepte: contextul și cotextul.

Contextul unui enunț/discurs reprezintă circumstanțele în care acesta se realizează: participanți, loc, moment, scop, temă, gen de discurs, canal, dialect, reguli, cunoștințe ale participanților (back-ground-ul), cunoaștere reciprocă a participanților, interacțiune etc. Separat de context, discursul devine text lipsit de ceea ce pragmaticienii numesc intenție comunicativă specifică discursului, care completează intenția informativă a locutorului.

Prin cotext se subînțelege: (1) „un set de cuvinte folosite în aceeași frază sau în același enunț” și care influențează mult semnificația pe care interlocutorul o atribuie acelui cuvânt (Yule 2006: 114) sau (2) conexiunea unui enunț cu alte enunțuri, contextul fiind mediul interacțiunii sociale; de aici și celelalte denumiri ale cotextului: context secvențial sau context interacțional (Schegloff 1992) (apud Kerbrat-Orecchioni 2016: 73).

Comparând aceste două concepte lingvistice, contextul și cotextul, lingviștii subliniază că o analiză cotextuală ține de compartimentul gramaticii în analiza textului, iar analiza contextuală vizează semantica textului (J. S. Petofi) (apud Guțu 2016: 24). Astfel, cotextul este limbajul scris (Smith 2013: 365), contextul textual, care localizează referentul endoforic (G. Kleiber) (Guțu 2016: 38) și permite producerea și interpretarea expresiilor într-un act de comunicare (Eco 1988: 72). Contextul însă reprezintă limba vorbită (Smith 2013: 365), este referentul exoforic în plan extralingvistic (G. Kleiber) (apud Guțu 2016: 38), context fizic sau spațiu fizic de localizare a cuvintelor (Yule 2006: 114) și este prevăzut de limbă (Eco 1988: 72).

Dihotomia context/cotext a fost ulterior completată în studiile semiotice etc. J.-M. Klinkenberg (Klinkenberg 1996: 276) identifică trei tipuri de context: context social, context instrumental și context referențial. Contextul social poate fi echivalat cu contextul extra-discursiv, despre care vorbește C. Kerbrat-Orecchioni, și reprezintă „ansamblul de situații, locuri și circumstanțe care implică utilizarea unei anumite varietăți de cod”, (Kerbrat-Orecchioni 2011: 72-73) fie că e vorba de codul/stilul lingvistic, vestimentar sau gestual. Acest context permite gradarea situațiilor formale și a situațiilor neformale și respectiv a registrelor formal și neformal.

Contextul instrumental sau contextul intra-discursiv din studiul lui C. Kerbrat-Orecchioni (Ibidem) este vizat de exigențe tehnice ce influențează comunicarea și care, la rândul lor, impun anumite restricții lingvistice: fraze scurte, lipsite de subordonate etc. (Klinkenberg 1996: 277). În viziunea noastră, contextul instrumental sau intra-discursiv nu este altceva decât cotextul unui discurs.

În sfârșit, contextul referențial este constituit din însuși conținutul comunicării, astfel încât registrul lingvistic poate varia în funcție de subiectul comunicării și atitudinile sociale dominante în raport cu acest subiect (Ibidem: 278). Deseori aceste tipuri de context sunt combinate în cadrul unui act de comunicare.

Una dintre problemele legate de context este determinarea raportului discurs/context: (1) Contextul pre-există discursului, anticipându-l? sau (2) Contextul este construit prin interacțiune, progresiv? C. Kerbrat-Orecchioni  optează pentru situația intermediară, anume perceperea discursului drept activitate determinată (de context) și, în același timp, transformatoare a contextului. Contextul are, prin urmare, un caracter dinamic și evolutiv, înnoitor, reprezentativ cel puțin parțial pentru ambii (toți) participanți(i) (Kerbrat-Orecchioni 2011: 74).

În pragmatică însă și anume în cadrul teoriei pertinenței (Sperber 1995), noțiunea de context este folosită cu un sens diferit de semantica contextuală. În procesul inferențial un rol important îl au premisele implicitate de locutor sau ipotezele contextuale și faptele manifestate reciproc (communground) de ambii participanți la actul comunicativ. Această totalitate de semnificații contribuie la formarea contextului (Klinkenberg 1996: 317).

Altfel zis, interpretarea unui enunț începe cu analiza lingvistică a frazei și crearea unei serii de premise inferențiale, după care urmează interpretarea enunțului prin mecanisme de inferență, care asigură formarea unui număr anumit de concluzii. Ansamblul acestor premise se numește context (Reboul 1998: 45), (Xu 2013: 493) sau mediu cognitiv al unui interlocutor, format din amintiri, observații, inferențe, afirmații, convingeri, valori, idei etc. (Perry 2016: 210), trăite de interlocutor în timpul vieții sale și până în momentul comunicării (Byrne 1992: 24). Contextul este, astfel, un concept psihologic, format din cunoștințele interlocutorului despre lume (Xu 2013: 493).

Totuși, un discurs ale cărui implicitări fac parte exclusiv din mediul cognitiv al interlocutorului riscă să fie plictisitor și manipulator. În acest sens, varianta optimă este ca informația transmisă să fie suficientă pentru interpretarea corectă a sensului transmis de locutor, dar, în același timp, nu excesivă pentru evitarea efectelor negative (Byrne 1992: 46). De altfel, originea acestor reflecții se regăsește în maximele conversaționale ale lui Grice (Grice 1975), mai exact, maxima cantității.

Prin urmare, conform teoriei pertinenței, contextul nu este prestabilit (Reboul 1998: 45) sau fixat și independent de procesul de înțelegere/interpretare (Xu 2013: 493). El [contextul] este construit „enunț cu enunț” (Reboul 1998: 45), (Perry 2016: 210), este dinamic, selectat și necesită completare și extensiune (Xu 2013: 493). Or, un context poate cuprinde mai mulți referenți potențiali, ceea ce impune o selecție din partea interlocutorului (Wilson 1998b).

Problema care apare în abordarea pragmatică este modul în care se realizează această selecție și anume felul în care contextul elimină semnificațiile neintenționate de locutor și izolează sensul locutorului. Răspunsul autorilor teoriei pertinenței este că doar o singură interpretare a enunțului este pertinentă. Astfel, pentru o comunicare eficientă contează ca enunțul produs, într-un anumit context comun ambilor interlocutori, să aibă o singură semnificație pertinentă pentru destinatar. Această semnificație pertinentă trebuie delimitată chiar dacă deseori semnificația cuvintelor în enunț este diferită de semnificația convențională a acestora în afara enunțului. La fel și enunțurile izolate de discurs pot prezenta anumite ambiguități; or, ele permit interlocutorului să formuleze mai mute ipoteze posibile și interpretări cu referință la intenția comunicativă a locutorului (Smith 2013: 365).

Astfel, în sensul pragmatic, alegerea contextului este determinată de căutarea pertinenței optime (Wilson 1998a: 57-74) și contextul este perceput drept o entitate cognitivă și dinamică alcătuită dintr-un set de convingeri despre univers, specifice unei persoane (Yus 2006: 512-518).

În concluzie la cele expuse supra, considerăm co(n)textul un aspect inconturnabil în interpretarea unui discurs atât din perspectivă semiotică, implicând circumstanțele creării sau conexiunile interfrastice, cât și din perspectivă pragmatică, fiind echivalat cu premisele implicite, formate în procesul inferențial de interpretare. În cazul ambelor abordări, co(n)textul este influențat de interacțiunea cu celelalte niveluri ale textualității, precum și de tipul de interlocutor/destinatar, și de tipologia discursului.

Referințe bibliografice:

1. Byrne 1992 = Byrne B., RelevanceTheory and the language of advertising, în „CLS Occasional Paper” No. 31, Trinity Coll., Dublin (Ireland), Centre for Language and Communication Studies, 1992, p. 80.
2. Eco 1988 = Eco U., Sémiotique et philosophie du langage, Paris, Quadrige /puf, 1988.
3. Grice 1975 = Grice H. P., Logic and conversation, în Cole P. & Morgan J. L. (eds.), Syntax and Semantics 3: Speech Acts, New York, Academic Press, p. 41-58.
4. Guțu 2016 = Guțu S., Textul și actualizatorii lecturii lui multiple în limba franceză contemporană, Teză de doctorat, Chișinău.
5. Kerbrat-Orecchioni 2011 = Kerbrat-Orecchioni C., Le discours en interaction, Paris, Armand Colin.
6. Klinkenberg 1996 = Klinkenberg J.-M., Précis de sémiotique générale, Paris, De Boeck&Larcier S.A.
7. Perry 2016 = Peter S. Perry, Relevance Theory and Intertextuality, în Exploring Intertextuality: Diverse Strategies for New Testament Interpretation of Texts, edited by B. J. Oropeza, Steve Moyise, Cascade, p. 207-221.
8. Smith 2013 = Smith K. G., Relevance Theory, în Encyclopedia of Hebrew Language and Linguistics, vol. 3, P-Z, General Editor Geoffrey Khan, Leiden-Boston, Koninklijke Brill NV, p. 364-367.
9. Sperber 1995 = Sperber D., Wilson D., Relevance. Communication and Cognition, 2^nd edition, Oxford, Blackwell.
10. Wilson 1998a = Wilson D., Discource, Coherence and Relevance: a Reply to Rachel Giora, în „Journal of Pragmatics”, 29, p. 57-74.
11. Wilson 1998b = Wilson D., Linguistic Structure and Inferential Communication, în Bernard Caron (ed.), Proceedings of the 16th International Congress of Linguists (Paris, 20-25 July 1997)., Pergamon, Oxford, Elsevier Sciences.
12. Xu 2013 = Xu Z., Relevance Theory and its Application to Advertising Interpretation, în Theory and Practice in Language Studies, vol. 3, no. 3, March, Academy Publisher Manufactured in Finland, p. 492-496.
13. Yule 2006 = Yule G., The study of language, third edition, Cambridge, Cambridge Universtity Press.
14. Yus 2006 = Yus Fr., RelevanceTheory, în Brown K., Encyclopedia of Language&Linguistics (2^nd edition), Volume 10, Elsevier, p. 512-518.