„Bandit” în Munţii Făgăraşului

Motto:

„Vin dintr-o legendă. Noi am crezut în ea.
Deodată, devin adevăr.
Acum, ei se confruntă cu propria legendă.”

(Al. Cistelecan)

Li se spunea bandiți și se acreditase ideea că chiar sunt. Hăituiți prin munți în zorii libertății aduse României gemânde sub șenilele tancurilor sovietice de prieteni-aliați cu apucături preistorice, relicve ale Neanderthalilor, la comanda acestora, de flăcăi cu ochi albaștri, în uniforme albastre ale trupelor de securitate, recrutați cei mai mulți din scursura orașelor și satelor.

„Bandiții” au luat, precum mai vechii haiduci, calea codrului; doar fratele-codru îi putea înțelege, tăinui și ocroti, o vreme, până aveau să aterizeze yankeii de peste Ocean. Nu s-au grăbit salvatorii.

Au îmbrăcat cămașa morții de tineri. Știau. Fără bravadă. Fără speranță în reușita cauzei, chiar dacă au mai fost sprijiniți și ajutați. Pentru cei mulți, cămașa era mai aproape de trup. Dar era „ultima soluție”, ca să cităm un alt nemernic, impulsul bărbătesc al disperării, cea din urmă miză la ruleta speranței, care moare ultima. A decedat și ea deodată cu cei mai mulți dintre adevărații eroi ai cauzei. O mână de oameni să țină în frâu o armată, fie și o oră, darmite opt ani de rezistență! Un an să tot vină divizii și dinspre Zărnești, și dinspre Brașov sau Făgăraș. Tu să ieși din încercuire. Ba, să mai ai și umor, să le lași mesaje nevrednicilor.  Sau tupeu. Au fost și situații în care frați buni se aflau în tabere diferite, opuse.

La fel de mare, acum, pericolul de a inversa personajele pe tabla de șah a istoriei: piesele albe să devină negre, negrele – albe. Trădarea a funcționat și printre luptătorii anticomuniști, sus, în munți. Nici omenia nu a dispărut de tot în rândul „vânătorului” mancurtizat din vale.

Fapt pentru care apelăm la memoria vie. „Moșului” Ion Gavrilă i-a fost scris să supraviețuiască nenorocirilor.

Născut la 4 ianuarie 1923, în localitatea Gura Văii (Iași, în acte!) județul Făgăraș. Liceul la „Radu Negru”, agronomia la Cluj. În paralel, Academia Comercială. N-a mai apucat ziua absolvirii. Ultima zi de facultate: 15 mai 1948. Scăpat de arestare printr-o întâmplare, dar rămas înafara legii până în 1976, bine ascuns de către soția sa, Ana, asumându-și și dumneaei, conștient, riscul. Arestat la Cluj. Lucrurile se mai înseninaseră la venirea la putere a lui Nixon și Kissinger, The President intervenind nemijlocit pentru clemență față de cei pe care îi dezamăgiseră. Mai mult, documente declasificate din Arhiva CIA atestă că grupul Gavrilă a fost trădat și vândut securității bolșevice de agenți GRU și KGB infiltrați în CIA! Trebuia dovedit americanilor că în România e libertate. A „beneficiat” de două condamnări la moarte, în 1951 și 1957. Motivarea inclementei sentințe: „Lupta împotriva orânduirii socialiste”.

– În munți...

– Opt ani în munți: 1948-1955. Adresa precisă: Făgăraș. Prin trădare, lichidat grupul. Numai eu am rămas liber. În 1976, ținut șase luni la securitate, în București. S-au purtat omenește totuși, n-am ce zice.

– După?

– 10-11 ani muncitor agricol, apoi tehnician. Riscul a fost inutil, eram conștienți de asta și atunci.

– Totuși, care a fost suportul moral al faptei, al „proiectului”... neeligibil, fără șanse de izbândă?

– Era nevoie și de ceva, o luminiță, sacrificiu, pentru a menține o speranță în poporul român. Datorie de onoare, pe care o socoteam necesară. Numai o minune te putea scăpa. Ne-am socotit generație de sacrificiu și am acceptat condițiile. Am intrat în organizația anticomunistă la Cluj. În obiectiv: lupta armată. Practic, după alegeri (cele din 6 martie 1945 – n.n.), s-a văzut că o cale democratică nu exista. Noi am ales alternativa nedemocratică, regimul ne-a impus forța.

– Simplu ostaș?

– Grupul Gavrilă. Se putea numi și Hosu, Ciușdea. N-a existat șef. O democrație. Hotărârile nu se luau de unul singur; o discuție.

– Scene de luptă, de înfruntare pe viață și pe moarte?

– Zeci! Se murea, se secera. Zeci de ciocniri. În soldați în termen nu trăgeam, nu ei erau adevărații vinovați. Cazuri de fraternizare cu soldații. Pe Moldoveanu, în ’52, ne-au avertizat că suntem înconjurați. Poteca de urme pe zăpadă se bifurca în preajma bordeiului nostru, ocolindu-l...

– În rândul dumneavoastră, s-au aciuit trădători?

– Nu. Noi nu. Eram crescuți în zonă, ne cunoșteam de mici. Toți am căzut prin vânzare de către altcineva, nu din interior, pentru alte motive. S-a creat o filieră iugoslavă; sute au trecut, ajunși în Canada. Au supraviețuit. Cel ce i-a ajutat pe atâția nu s-a ajutat și pe sine. Prăbușit în închisoare!

– Urmăritorii?

– Securitatea. Uniforme cu albastru, specific trupelor de securitate.

– „Bandiții” erați cu armata făcută?

– Da. Și eu am făcut armata, școala de ofițeri. Unii au făcut Frontul de Est, alții – și, și. Nu am făcut niciun pas care să nu se încadreze în onoarea militară și morala creștină.

– Cum vă vedeți, privind peste ani, șansa de supraviețuire?

– Nu mi-o pot explica, decât că Dumnezeu a ținut să existe cineva care să depună mărturie.

– Datorie pe cale de împlinire, inclusiv în varianta scrisă.

– „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”. Cartea am scris-o. Titlul nu-i hotărât.

P.S.  Ulterior înregistrării conversației redate, cartea avea să apară,  în șase volume. Dar, prin sentință mai presus de oameni, buni sau răi, în primăvara anului 2006 dispărea autorul cărții și coautor al faptelor rememorate, Ion Gavrilă Ogoranu, retras acasă, la Galtiu, toponim și reper istoric din Alba, și redat pământului natal, pe care l-a iubit ca nimeni altul și l-a apărat fără condiții. O carte trăită rând cu rând, filă cu filă. Carte a încrederii și a spaimei de a nu mai apuca, la vârsta măsurată cu 20, un nou răsărit de soare. Carte-document, prin care autorul străpunge al doilea cerc al suferinței, reactualizând-o: scrisul.  Cu titlul neschimbat, o prefața Teofil Mija, fost luptător și el, iar crezul „Moșului” Ogoranu (supranumit și „Bădia”) îl sintetiza camaradul  său Nicolae Purcărea: „Mamă-Țară, iartă-ne că am îndrăznit să luptăm și să murim pentru tine!”. Cu luciditate, bravul luptător considera, cu un an înaintea retragerii discrete în Cer, la Monumentul de la Sâmbăta de Sus, că  misiunea lor nu s-a încheiat: „Deși la vârste înaintate, noi nu ne-am terminat încă  datoria față de țară. Noi nu ieșim la pensie decât atunci când ne vor bate cuiele în cele patru scânduri. Și avem datoria ca idealurile noastre să le trecem în mâna celor tineri, ca să le ducă mai departe. Pentru că vrem ca țara noastră să rămână aproape de Dumnezeu, în așa fel încât spiritul creștin să se reverse în tot ce are țara mai bun...”.

Ca-ntr-o oglindă, reverberează același gând, din tinerețea zbuciumată, când îmbrăcaseră cămașa morți, chezășuind libertatea cu propriile vieți: „Pe potecile munților, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria și conștiința libertății neamului nostru, alături de durerea ceasului de față, în inima și crezul nostru am purtat ca o povară scumpă visuri, doruri și gânduri izvorâte și călite în dragostea pentru neamul nostru, pentru vremurile ce vor să vie.” (Testamentul Grupului Carpatin Făgărășean întocmit pe muntele Buzdugan, în Săpămâna Mare a anului 1954).

Respectarea adevărului e prima condiție, supraviețuitorii „aventurii”, membrii grupului de rezistență armată fiind exemplare tot mai rare. Important e că – și prin curajul, și prin spiritul lor de sacrificiu – munții ne stau tot acolo, unde i-a așezat Creatorul. Și tot verticali.

La vârsta cravatei roșii, ni s-a spus că există bandiți, dușmani ai regimului și ai poporului, refugiați în codru spre a estompa lumina ce năvălea de la Răsărit. Adevărații eroi din cărți erau Zoia Kosmodemianskaia și fratele ei Șura, iar modele de urmat – Vasioc Trubaciov și tovarășii săi. Doar alde ăștia ne puteau învăța „cum s-a călit oțelul”. Aveam și eroii noștri, din speța turnătorului (dovedit ulterior!) Vasile Roaită, cel spânzurat de sirenă în ’33.
Justițiar, Timpul avea să dea la întors încadrarea tovarășilor comuniști: „bandiții” erau de fapt eroi ai rezistenței anticomuniste, vânați de proaspeții securiști. Și nu s-au tras atâtea gloanțe prin Munții Făgărașului câte file s-au adunat în cele 124 de dosare tematice (peste 90.000 de file) din Arhivele Securității. Toate infirmate, toate nimicite, ca o ultimă sfidare, de cele patru volume ale cărții Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, mărturii cutremurătoare ale fostului șef al „bandei legionare”, alias erou al rezistenței anticomuniste, Ion Gavrilă Ogoranu.
Adevărul a fost reabilitat. Nu și Dreptatea! Nicio instanță pământeană nu le va restitui tinerețea și visele ucise...