O aniversare mai puțin fastuoasă

Sunt trei decenii de când anual, la 31 august, este marcată Ziua Limbii Române. Cu acest prilej, într-o atmosferă festivă, sunt elogiate frumusețile și virtuțile graiului matern, sunt reamintite sinuozitățile prin care i-a fost dat să treacă după 1812 și apoi după 1944, sunt evocate personalități care au contribuit la dezvoltarea și promovarea patrimoniului spiritual național.

Sunt tot atâtea decenii de când guvernanții noștri își amintesc, doar în această zi, că au obligațiuni față de atributul esențial al statalității – limba. Copleșiți instantaneu de patriotism, ei își etalează la microfoane sau în fața camerelor de luat vederi atașamentul față de limba noastră (pe care o numesc, în funcție de opțiunile lor politice, română, moldovenească, maternă, națională, de stat, oficială etc.), adeverind sentimentele de afecțiune prin depunerea de flori la monumentul lui Ștefan cel Mare sau la busturile de pe Aleea Clasicilor din Chișinău. Urmărind ceremoniile oficiale, ascultând discursurile pătimașe, recitalurile de versuri, de cântece patriotice și populare ce răsună pretutindeni în această zi (consemnată acum și în partea dreaptă a Prutului), se creează impresia că pe lume nu este alt neam mai aprig, mai consecvent și mai dedicat întru salvgardarea limbii naționale. Dar… se stinge tumultul și fastul solemnităților și peste „Limba Noastră” (în acest an fără sintagma „cea română”), se așterne colbul uitării, survine indiferența, neglijența, sfidarea societății preocupate mai mult de nesfârșitele problemele ale supraviețuirii, decât de dilemele obârșiei noastre.

Responsabilii de ingratul destin al basarabenilor, inclusiv cel identitar – guvernanții –, nici după treizeci de ani de la legiferarea statalității graiului matern și declararea în 1991 a Independenței Republicii Moldova nu conștientizează că misiunea lor în domeniul renașterii și emancipării naționale este un eșec rușinos, cu repercusiuni pentru generațiile viitoare greu de estimat. Admițând excepțiile de rigoare, contribuția formațiunilor politice la „creșterea limbii românești și-a Patriei cinstire” este mult prea insignifiantă. Or, criza identitară, de altfel ca și cea din sfera economiei, persistă anume din vina elitei. Majoritatea celor aflați pe valul trecător al puterii au fost și au rămas (prin acțiunile lor de sabotare și descurajare a procesului evolutiv al societății) adepții vechilor dogme de sorginte bolșevică, tolerând în economie corupția, furtul, acapararea pe căi ilicite a averilor etc., iar în plan lingvistic manifestând o indolență proverbială, perpetuează falsa idee a existenței limbii moldovenești diferită de cea română și îngăduie utilizarea formei aberante și hibride, anacronice și absurde a limbii. Din lașitate sau comoditate politică, oamenii puterii au neglijat constant abordarea principială și promovarea nestingherită a denumirilor științifice pentru etnonimul și glotonimul populației majoritare din Republica Moldova. De fapt, legislația lingvistică și complexul problemelor provocate de ea a constituit pentru politicieni un subiect tabu. Moștenite în formula admisă pe când Republica Moldova se afla în componența imperiului sovietic, deci cu numeroase și substanțiale carențe de ordin practic, fără necesarele și imperativele modificări dictate de noul context politic și juridic, legile au cauzat parțial tergiversarea, amânarea sau chiar stoparea procesului de regenerare a limbii române. Un exemplu, mai mult decât elocvent în acest sens, îl constituie nesfârșitul „agiotaj denominativ”. Falsul glotonim fixat în Constituția Republicii Moldova în 1994 de către o majoritate parlamentară agro-comunistă, intoxicată de ideologia prorusă, este și în prezent cel postulat de moldavistica sovietică. Dar, fapt de-a dreptul inadmisibil, minciuna și eroarea, denaturarea adevărului persistă în Legea fundamentală și după adoptarea în 2013 a Deciziei Curții Constituționale a Republicii Moldova, document ce stipulează irevocabil că româna este denumirea corectă a limbii de stat, obligând reformularea constituțională a acesteia.

Derapajele „lingvistice” continuă și pentru că atitudinea celor de la cârma statului față de limba română a fost mereu una ocazională, de conjunctură, superficială, determinată de interese de partid, electorale, așa cum denotă sugestiv încercarea, cu eșec previzibil din start, de a pune în discuție în parlamentul precedent, dominat de așa-zișii democrați, modificarea articolului 13 din Constituție. Show-ul mediatic, cu vădit substrat electoral, s-a încheiat înainte de a ajunge la tribuna legislativului, mitul, chipurile, de orientare proromânească al acestei formațiuni în frunte cu oligarhul fugar apunând în cel mai blamabil chip.

Legislația lingvistică a fost ignorată și chiar discreditată, deoarece conduita în materie a fost, de regulă, stabilită de către teoreticieni care nu au coborât de pe baricadele ideologice prorusești și antinaționale și care nesocotesc cu bună știință argumentele lingvistice și istorice. Numai astfel poate fi explicată maniera belicoasă, iresponsabilă de a promova și acum un punct de vedere perimat: „Pentru noi, limba noastră a fost și rămâne moldovenească. Vom apăra dreptul moldovenilor de a-și numi limba moldovenească și vom împiedica în orice mod în Parlament excluderea conceptului de limbă moldovenească din legea fundamentală a statului nostru. Patria noastră este Republica Moldova. Limba noastră este limba moldovenească” (vezi Patria noastră este Moldova).

Cu o impertinență fățișă, impardonabilă, „moldoveniștii” (unii dintre ei știu doar limba rusă, așa cum indică o parte din discursurile rostite în actualul Parlament), sprijiniți de ,,specialiști” din Moscova, Sankt-Petersburg, Odessa, din alte orașe cu centre sovietologice finanțate de Kremlin, încearcă să repună în circuit ,,o himeră creată de o anumită politică etnico-culturală, străină, fără nicio bază reală”. De parcă nici nu ar exista lucrările lingviștilor autohtoni și străini în care a fost fundamentată magistral identitatea noastră, implicit denumirea limbii. Certați cu adevărul științific și istoric, mizând pe consecințele unui discurs genealogic contrafăcut, ale unei violențe istorice cu reverberații încă vii, promovând noțiunile de „popor moldovenesc” și „limbă moldovenească”, o samă de politicieni, volens-nolens, aderă la „moldovenismul vinovat și mincinos, moldovenismul care în mod conștient cultivă dezbinarea, ura împotriva a tot ceea ce e românesc și care încearcă, cu argumentele cele mai absurde, să afirme o identitate moldovenească opusă identității românești” (Coșeriu 2013: 11).

Declarându-se apărători fideli ai statalității moldovenești care, în opinia lor, trebuie să se orienteze spre Uniunea Euro-Asiatică, moldoveniștii pledează cu insistență pentru reintroducerea în școală a Istoriei Moldovei și excluderea din programul de studii a Istoriei românilor. Conform acestor pretenții abuzive, limbii de stat i se rezervă un rol restrâns și ambiguu, ca pe vremea URSS, în timp ce limba rusă urmează să-și păstreze, în viziunea lor, funcțiile din perioada sovietică: „PSRM își propune să apere în continuare statutul limbii ruse drept limbă de comunicare între națiuni și va depune efort pentru obținerea unei noi legi cu privire la funcționarea limbilor pe teritoriul RM sau păstrarea legii precedente” (vezi Patria noastră este Moldova).

Este, desigur, o tactică perversă, deloc nouă și care, garnisită cu sloganuri pseudodemocratice, independiste, are menirea de a propaga vechea politică de deznaționalizare a românilor basarabeni. Concludent și intuitiv ca mesaj este în acest sens volumul Republica Moldova. Quo vadis (Editura Fundației Culturale Române, București, 1999), semnat de Michael Bruchis, prestigios analist, eminent cercetător și cunoscător al realităților basarabene: ,,Moscova, atât cea țaristă, cât și cea sovietică, precum şi cea postsovietică, nu a dus niciodată lipsă de scenarii în promovarea politicii ei interne şi externe. În cazul politicii lingvistice, linia generală a Kremlinului, atât în perioada împăraților albi, cât și în cea a celor roșii, era extinderea continuă şi mereu crescândă a funcțiilor sociale ale limbii ruse, transformarea ei în limbă de comunicare interetnică şi reducerea în acelaşi timp în ritm susţinut a funcţiilor sociale ale limbilor popoarelor nonruse ale imperiului” (Bruchis 1999: 99).

Situația descrisă este foarte actuală pentru ținutul nostru, deoarece, spre deosebire de Georgia, Armenia sau Țările Baltice, țări care au reușit să opună rezistență imperialismului lingvistic sovietic, deși acolo imigrația rusească a fost mai numeroasă, în Republica Moldova lucrurile au fost și rămân a fi mai complicate, deoarece „cazul limbii române de dincolo de Prut (din Basarabia – Al.B.) e mult mai grav decât al celorlalte limbi din țările foste sovietice (țările ocupate de sovietici). Aceasta pentru că acolo s-a afirmat numai doctrina absurdă a «bilingvismului armonios» (doctrină ce obliga, în fond, folosirea exclusivă a limbii ruse – Al.B.), pe când în Republica Moldova s-a făcut și altceva: s-a pretins că această limbă nu e aceeași limbă cu limba română și deci nici cultura nu este aceeași cu cultura românească. Prin urmare, ar fi vorba de altă cultură. […] Acest lucru s-a întâmplat numai în două țări: în Republica Moldova și în Tadjikistan. S-a creat, așadar, o fantomă în lingvistică: s-a pretins că e o altă limbă și o altă cultură, iar această cultură începe cu regimul sovietic. Aceasta s-a întâmplat în cele două țări amintite, unde s-a pretins să se construiască o limbă locală, alta decât româna sau persana. Această fază a imperialismului lingvistic a fost faza cea mai gravă” (Coșeriu 2012: 12).

Or, deși falsificarea identității românilor basarabeni a fost „retractată” și nuanțată în literatura științifică de nivel superior (apărută în ultimele decenii la Chișinău, Bălți, Cernăuți, Iași, Suceava, București etc.), iar „utopia lingvistică” pare că s-a năruit, „convingerile nebuloase la nivelul ideologiei populare au persistat și mai persistă. Utopia trece, efectele rămân” (Coșeriu 2003: 18). Iată de ce în mediul politic, dar nu numai, se constată și după aproape trei decenii de la „eliberarea noastră de sub sovietici” un comportament oarecum reținut față de România și românism.

Paradoxal, dar guvernanții de la Chișinău, indiferent de culoarea politică, în virtutea unor reflexe continuă să neglijeze tacit, subtil nu doar limba, ci și cultura română în ansamblul ei, promovând cu obstinație evenimente, persoane, „tradiții și obiceiuri”, reprezentând elemente ale culturii locale (alteori de însemnătate îndoielnică, precum se poate lesne deduce dacă analizăm unele manuale școlare, emisiuni TV și radio, presa scrisă, mesajul unor festivaluri și conferințe omagiale) în detrimentul promovării și însușirii valorilor literare și culturale, clasice sau moderne, emblematice pe întreg spațiul limbii române.

Cu regret, patrimoniul nostru spiritual comun, bifurcat de vitregiile istoriei, se află în proces prea latent de omogenizare. Deși legislația lingvistică, de exemplu, încă la 1989 accentua ,,identitatea lingvistică moldo-română, realmente existentă”, anticipând astfel premisele de abolire a arsenalului propagandistic antiromânesc, eventualele oportunități nu au fost suficient explorate și exploatate. Cu ochii îndreptați mai mult spre răsărit, urmărind interese personale, de partid sau de grup, guvernanții nu au avut curajul de a-și asuma sarcina să asigure continuitate „revoluției lingvistice”, declanșate în anii ’90 ai secolului trecut.

…Sfârșitul lunii august, 1989, aduna la Chișinău circa un milion de persoane, ce-și revendicau imperativ dreptul la Limba Română și la alfabetul strămoșesc. La distanță de trei decenii, un număr identic, din nou circa un milion – o treime din concetățenii noștri tineri, competenți, performanți – se află peste hotare (departe de Republica Moldova, azi un stat în derivă, capturat, furat, trădat, înșelat!), în căutarea unei vieți mai bune și a unui alt destin.

Cu griji vechi și speranțe noi, purtând povara unei crude realități, românii basarabeni, acasă sau în lume, au mai puține imbolduri să consemneze cu fast o sărbătoare dragă inimii lor…