Activitatea lui Gherman Pântea în timpul României Mari

După Unirea din 1918, Gherman Pântea pleacă la Iași, unde urmează cursurile Facultății de Drept a Universității din localitate, devenind avocat. El a debutat ca apărător, în mod gratuit, al grupului celor 108 simpatizanți comuniști, condus de Pavel Tcacenco. În urma procesului, desfășurat în lunile iulie-august 1919, liderul Tcacenco și alți trei membri ai grupului de comuniști au fost condamnați la moarte în contumacie, alți 39 acuzați au primit diverse pedepse, iar restul 65 au fost achitați, din lipsă de dovezi. Pe cei 39 de acuzați, Pântea i-a apărat mai departe la recurs, la Curtea Marțială din Iași, unde toți au fost, în cele din urmă, achitați. În cadrul procesului, cât și la tribuna parlamentară și în presă, Pântea a criticat metodele adesea excesiv de aspre folosite de organele Ministerului de Interne împotriva arestaților, menționând îndeosebi atitudinea „dură” a comisarului de siguranță Nicolau și a șefului acestuia, Zachiu. Astfel, în ședința Adunării Deputaților din 13 decembrie 1919, având ca președinte pe prof. Nicolae Iorga, deputatul Gherman Pântea a adresat o interpelare ministrului de interne, afirmând că „în Basarabia unii dintre agenții siguranței generale a statului sunt persoane care au intrat acolo numai ca să terorizeze și să mituiască populația, comit adevărate șantaje, amenințând cu arestarea pe presupușii bolșevici numai pentru a le putea stoarce cât mai multe parale. Parte din personalul siguranței este recrutat din persoane suspecte, cu trecut dubios și care au lucrat în fosta Siguranță a statului Rus, și care, prin urmare, nu pot lupta sincer pentru țara românească”¹. Având în vedere aspectele semnalate, deputatul Pântea solicita ca „pentru liniștirea spiritelor și întronarea bunei ordini, într-o provincie unde cu toții suntem datori să ne dăm osteneala, să facem unire sufletească, să ordonați facerea unei anchete severe, pentru ca să se îndrepte această stare de lucruri și să înceteze terorizarea populației, iar vinovații să fie îndepărtați din serviciul statului și să ia pedepse conform legii”². Pentru ca ancheta să dea rezultate cât mai bune, Pântea s-a oferit să furnizeze datele necesare. Ca urmare, inspectorul general Zachiu din Chișinău a fost înlocuit din funcție cu Zaharia Husărescu, „om mai temperat și blajin”³.

În anii 1923-1924, Gherman Pântea a jucat un rol important în demersurile diplomatice întreprinse de guvernul român pentru reglementarea pe cale diplomatică a problemelor litigioase dintre Uniunea Sovietică și România, privind în principal chestiunea Basarabiei. După cum consemnează Pântea în notele sale memorialistice, la începutul verii anului 1923, a fost chemat de I. G. Duca, ministrul de externe, care i-a spus că dr. Cristian Rakowski, ambasador al URSS la Paris, „ne face mare rău în străinătate, atacând legalitatea Sfatului Țării și afirmând că acest organ nu a reprezentat poporul basarabean⁴. Noi știm că Dumneata ai organizat Comitetul Central al Ostașilor Moldoveni; că ai fost președintele acestui Comitet și că ai convocat Congresul Militar la 20 octombrie 1917, care a declarat autonomia Basarabiei și a ales Sfatul Țării. Am dori ca toate aceste lucruri să le știe și Doctorul Rakovski, căci poate el este de bună-credință, dar a fost informat greșit de către dușmanii neamului nostru. Atât Domnul Ion Brătianu (prim-ministrul – n.n.) cât și eu – a mai spus I. G. Duca – credem că acest lucru îl poți face dumneata, dat fiind rolul important pe care l-ai avut în timpul revoluției”⁵. În final, ministrul Duca i-a spus lui Pântea că aranjase întâlnirea cu Dr. Rakovski, prin intermediul ambasadorului român de la Paris, Victor Antonescu și că Ion I. C. Brătianu îl ruga să-i reamintească sus-numitului că el l-a eliberat din închisoare în luna mai 1917 și i-a aprobat să plece în Rusia aflată în pragul bolșevizării.

Pântea a acceptat misiunea încredințată de prim-ministrul României și a plecat la Paris, luând cu el procesele-verbale originale, redactate în limba rusă, ale Comitetului Central Ostășesc Moldovenesc din care reieșea, „în mod evident, că acest Comitet a organizat și condus toată mișcarea revoluționară și națională din Basarabia în anul 1917, precum și procesul-verbal al marelui Congres Militar Moldovenesc din 20-27 octombrie 1917, care a declarat autonomia Basarabiei și a ales Sfatul Țării”⁶. Ajuns la Paris, Pântea a fost întâmpinat la gară de către Victor Antonescu, ambasadorul român, care i-a comunicat că dr. Rakovski îl va primi în aceeași zi la ora 11 dimineața, la ambasada sovietică. La ora stabilită, a fost introdus la dr. Rakovski, căruia i-a făcut cunoscută însărcinarea ce o avea din partea primului ministru român Ion I. C. Brătianu, arătându-i că „atacurile prin presa franceză la adresa Țării noastre au produs legitime nemulțumiri în opinia publică română”. Afirmația cuprinsă în atacurile presei franceze la adresa României, potrivit căreia organul care a votat unirea, adică Sfatul Țării, nu ar reprezenta voința populației din Basarabia, „nu rezistă la o examinare serioasă a faptelor”. „Pentru a dovedi că Sfatul Țării reprezintă realmente voința poporului din ținutul cuprins între Prut și Nistru – i-a spus Pântea lui Rakovski – v-am adus toate documentele referitoare la actul unirii, din care reiese în mod evident că mișcarea noastră din Basarabia a avut un caracter nu numai național, ci și revoluționar, precum și faptul că toate hotărârile noastre au fost luate pe cale revoluționară”⁷. I-a mai spus lui Rakovski că marele Congres Militar a fost ținut în urma sugestiei date de „marele Lenin” delegației ostașilor moldoveni – din care făcea și Pântea parte – care i-a sfătuit să convoace Congresul peste capul lui Kerenski, primul-ministru al Rusiei din acea vreme. „Am încredere în Dvs., Domnule ambasador, și de aceea vă las toate actele și documentele spre a le putea studia în liniște și a vă forma o convingere personală”⁸ – i-a spus Pântea la plecare. După trei zile a avut loc o nouă întâlnire cu dr. Rakovski, care a înapoiat toate actele și documentele, spunându-i lui Pântea că le-a studiat și că și-a format convingerea că „organizațiile noastre militare au acționat în mod revoluționar și că organul nostru, Sfatul Țării, a reprezentat într-adevăr voința poporului basarabean”. Totodată, dr. Rakovski i-a declarat că „va lua măsuri, pe proprie răspundere, ca să înceteze campania de presă împotriva României, ceea ce s-a și întâmplat, și că va stărui pe lângă Lenin și Cicerin să recunoască actul unirii Basarabiei cu România”⁹. Ajuns acasă, Pântea a povestit lui I. Gh. Duca despre felul cum a decurs întâlnirea la Paris, exprimându-și convingerea că acesta a fost „sincer”. Duca i-a răspuns, însă, zâmbind: „Domnule Pântea, dumneata ești încă tânăr și nu știi ce viperă este dr. Rakovski”¹⁰. Pântea i-a mai relatat lui Duca despre faptul că, la despărțire, Cristian Rakovski i-a declarat că după explicațiile și lămuririle primite, precum și lectura actelor ce i-au fost aduse, „nu numai că nu va ataca chestiunea Basarabiei, dar va face totul pentru convocarea unei conferințe moldo-ruse, unde vom pune la punct toate chestiunile în litigiu între URSS și România, cu recunoașterea Unirii Basarabiei”¹¹.

În perioada următoare, campania de presă împotriva României s-a mai diminuat, ce-i drept, pe fondul interesului Moscovei privind o conferință sovieto-română, în scopul reglementării tuturor chestiunilor în litigiu dintre Uniunea Sovietică și România. Această conferință a avut loc la Viena, între 27 martie și 2 aprilie 1924, iar la pregătirea condițiilor pentru desfășurarea ei, Gherman Pântea a avut un rol destul de important. La Viena, delegația română a fost condusă de ministrul plenipotențiar Constantin Langa-Rășcanu, iar cea sovietică de Nikolai Nikolaevici Krestinski, ambasador al URSS la Berlin. Din delegația română au făcut parte Mircea Djuvara, profesor la Facultatea de Drept din București, iar ca reprezentanți ai provinciei dintre Prut și Nistru, reunită cu patria-mamă: dr. Petre Cazacu, Anton Crihan și Gherman Pântea.

În ziua sosirii sale la Viena, în martie 1924, Pântea a fost vizitat de Solski, un personaj „inteligent”, de origine poloneză, redactor-șef la gazeta „Izvestia” și care era șeful echipei de presă din delegația URSS. Solski venise să-i facă lui Pântea o comunicare cu caracter confidențial din partea dr. Rakovski: după întâlnirea menționată de la Paris, acesta ar fi căutat să facă „tot posibilul” pentru înțelegerea româno-rusă pe chestiunea Basarabiei și reluarea raporturilor diplomatice dintre București și Moscova. Dr. Rakovski l-ar fi convins atât pe comisarul Afacerilor Externe, contele Cicerin, cât și pe „marele Lenin” să recunoască Unirea Basarabiei cu România, dar Guvernul Român, sub diferite pretexte, ar fi tărăgănat timp de aproape un an de zile fixarea datei unei conferințe prin care urma să se realizeze acest lucru. Între timp a survenit moartea lui Lenin din ianuarie 1924, iar Stalin, succesorul său, nu a mai manifestat aceeași receptivitate la ideile lui Rakovski. Stalin a schimbat complet politica externă a statului sovietic, considerând că „Lenin, fiind bolnav, a căzut sub influența lui Troțki, care împarte fostul imperiu țarist la toată lumea și anume: la polonezi, la finlandezi Țărilor Baltice, românilor”¹³. Rakovski a comunicat, prin intermediul lui Solski, faptul că această politică nu este împărtășită de Stalin, care va face totul pentru revenirea teritoriilor „pierdute” la Uniunea Sovietică. Aceeași politică era promovată și în cazul Basarabiei. Stalin ar fi făcut, totuși, o „concesie cu noi”, dând indicații delegației sovietice să ceară plebiscitul la conferință¹⁴. În final, Solski a arătat că dr. Rakovski l-a însărcinat să comunice părții române că aceasta este „singura soluție pentru rezolvarea problemei Basarabiei și vă sfătuiește să primiți plebiscitul, căci, în Basarabia trăind în majoritatea moldoveni, ei desigur vor vota alipirea la România”¹⁵.

Pântea a apreciat că această problemă este „foarte complicată” și și-a exprimat îndoiala că propunerea sovietică va fi acceptată de delegația română. În legătură cu chestiunea în cauză el a discutat cu dr. Petre Cazacu, care-l cunoștea bine pe dr. Rakovski, din perioada când venea des la București și îi făcea „curte” fiicei lui Zamfir Arbore (Elena Codreanu), pe care a și luat-o în căsătorie. Pântea a căzut de acord cu dr. P. Cazacu asupra faptului că „dacă rușii vor propune plebiscit sub armate internaționale, noi să-l susținem, căci este imposibil, ca Moldovenii noștri în număr de aproape 1.000.000 de oameni, după ce a primit din mâna Sfatului Țării tot pământul aproape în mod gratuit, să voteze întoarcerea la Statul Rus unde au fost așa de mult umiliți și batjocoriți din toate punctele de vedere mai mult de 100 de ani”¹⁶.

Așa cum vor demonstra negocierile complicate purtate la Viena, problema plebiscitului a fost respinsă de principiu, de către partea română. Acceptarea ar fi însemnat implicit punerea în discuție a Unirii Basarabiei cu patria mamă, prin hotărârea Sfatului Țării din 27 martie 1918, cât și a recunoașterii internaționale a acesteia, prin tratatul semnat la Paris, în ziua de 28 octombrie 1920, între România, pe de o parte, Franța, Marea Britanie, Italia și Japonia, pe de altă parte. În aceste condiții, după patru ședințe (27, 28, 31 martie și 2 aprilie 1924), conferința de la Viena s-a încheiat, fără a se ajunge la un acord. Despre această conferință, Gherman Pântea relatează pe larg în însemnările sale memorialistice¹⁷, referindu-se inclusiv la rolul său personal în desfășurarea negocierilor și a discuțiilor neoficiale purtate cu partea sovietică. Rezultă că, după încheierea fără nici un rezultat a tratativelor cu partea română, delegația sovietică a oferit o recepție presei vieneze și străine, la sfârșitul căreia, Pântea a fost invitat, în mod particular, la Ambasada sovietică de către Krestinski, conducătorul delegației sovietice, care i-ar fi declarat lui Pântea că „regretă foarte mult faptul că această conferință a eșuat, dar că, apreciind atitudinea obiectivă din tot timpul cât a durat conferința și ținând seama și de faptul că în realitate eu reprezentam Basarabia, ca fost președinte al Comitetului Central ostășesc moldovenesc, iar ca vicepreședinte al Camerei deputaților, demnitate pe care o aveam în acea vreme, reprezentam România”, el, pe propria răspundere, i-ar fi făcut următoarea propunere, în scopul de a lichida problema Basarabiei: „România să cedeze Uniunii Sovietice județele: Hotin, Ismail și Cetatea Albă, a căror populație, în majoritate, nu este moldovenească, iar în schimbul acestei cedări, Uniunea Sovietică va recunoaște restul teritoriului dintre Prut și Nistru, în care elementul predominant este moldovenesc, ca aparținând României”¹⁸.

Răspunsul pe care Pântea l-a dat lui Krestinski a fost următorul: „Eu, care în calitate de deputat în Sfatul Țării am votat unirea întregii Basarabii cu România în granițele ei actuale, nu pot face acest târg și nu pot ceda Uniunii Sovietice un teritoriu, care încă după războiul din Crimeea din anul 1856 a aparținut Moldovei. România are nevoie și ea de gurile Dunării și de ieșire la mare, în aceeași măsură ca și Uniunea Sovietică și că, neputând deci să-mi însușesc acest punct de vedere, cu atât mai mult nu-l pot propune guvernului român”¹⁹. Dar, folosind acest prilej, Pântea i-a propus lui Krestinski, având asentimentul prealabil al lui Ion I. C. Brătianu, că „suntem dispuși să cedăm Uniunii Sovietice tezaurul nostru aflat la Moscova, care în timpul Primului Război Mondial a fost trimis acolo din motive de siguranță, în schimbul recunoașterii actului unirii Basarabiei cu România”²⁰. În însemnările sale, Gherman Pântea precizează că acest mandat i-a fost încredințat de către prim-ministrul Ion I. C. Brătianu, „fără știrea delegației oficiale”. La această propunere, Krestinski a „răspuns zâmbind că din tezaurul nostru de la Moscova au rămas doar casetele, deoarece, fiind amenințată din toate părțile de armate străine, Uniunea Sovietică a fost nevoită să cheltuiască tot aurul din Rusia, atât al ei, cât și a altor țări, pentru a se apăra de dușmani”. La despărțire, Krestinski i-a declarat lui Pântea în mod „amical că Uniunea Sovietică nu va face niciodată război pentru Basarabia, dar că ea va aștepta un moment diplomatic prielnic, când Basarabia va reveni iar la URSS”²¹. Acest lucru s-a întâmplat la 28 iunie 1940, când Uniunea Sovietică, ca mare putere, a răpit Basarabia și Nordul Bucovinei, printr-un ultimatum, deși numai cu 7 ani în urmă, la 3–4 iulie 1933, avusese loc la Londra semnarea convențiilor, prin care toate țările semnatare, inclusiv România, în frunte cu Uniunea Sovietică, își luaseră obligația de a respecta granițele existente la acea dată. Prin aceste convenții semnate între URSS și mai multe state, inclusiv România, s-a adoptat o definiție clară a agresiunii, care cuprindea și precizarea că „prin teritoriu trebuie să se înțeleagă teritoriul asupra căruia un stat își exercită în fapt autoritatea”²². Aceste documente constituiau o recunoaștere de către Uniunea Sovietică a graniței comune cu România așa cum exista ea în acea vreme. „Știu că semnând această convențiune – afirma în iulie 1933 Maksim Litvinov, ministrul de externe sovietic – v-am dăruit Basarabia. Dacă nu pot recunoaște acest lucru oficial, este din cauza dificultăților ce le-aș avea cu opinia mea publică, în special cu cea din Ucraina. Cu ocazia discuțiilor asupra convenției pentru definirea agresorului, N. Titulescu și M. Litvinov au realizat un gentlement`s agreement (acord verbal) prin care se angajau să vegheze cu deosebită atenție ca în comportarea și manifestările lor publice să nu ridice sub nici o formă chestiunea diferendului teritorial între cele două țări²⁴. Cei doi miniștri de externe au convenit să se evite în discuții cuvântul Basarabia.

În împrejurările arătate, prin schimb de scrisori, între miniștrii de externe ai României și URSS, din 9 iunie 1934, efectuat la Geneva, cele două țări au reluat relațiile diplomatice²⁵. În funcția de ministru plenipotențiar al Uniunii Sovietice în România a fost numit Mihail Ivanovici Ostrovski, care după cum povestește Gherman Pântea în amintirile sale, cunoștea bine Basarabia și pe basarabeni, întrucât frecventase ultimii ani de liceu în orașul Bălți, după ce fusese exmatriculat de la un liceu din Kiev, pentru „propagandă revoluționară” (bolșevică). Cu viitorul fruntaș basarabean Anton Crihan, Ostrovski fusese chiar coleg de clasă la liceul din Bălți. După sosirea ca diplomat la București, ministrul Ostrovski a început să facă o serie de vizite fruntașilor basarabeni, îndeosebi celor care făcuseră parte din Sfatul Țării. A devenit, astfel, bun prieten cu dr. Daniel Ciugureanu, fost prim-ministru al Basarabiei, până la Unirea acesteia cu patria mamă. El a avut contacte, de asemenea, cu Ion Inculeț, care în acea perioadă îndeplinea funcția de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministru de interne în guvernul condus de Gheorghe Tătărescu. S-a întâlnit, totodată, și cu Gherman Pântea, care era parlamentar și conducea efectiv organizația Partidului Național Liberal din Basarabia. Conform celor consemnate de Pântea în amintirile sale, Ostrovski îl aprecia pe Nicolae Titulescu drept „drept unul din cei mai mari bărbați de stat din Europa”, exprimându-și speranța că, grație relațiilor pe care șeful diplomației române le avea cu omologul său sovietic, M. Litvinov, „în curând va fi recunoscută Basarabia (unirea acesteia cu România – n.n.) și de drept”²⁶, nu numai de fapt.

În vara anului 1934, ministrul Ostrovski l-a invitat pe Pântea la ambasada sovietică, pentru a avea cu el o „conversație prietenească” în chestiunea Basarabiei. El i-a spus interlocutorului că adună „material favorabil pentru recunoașterea Basarabiei de drept” și i-a solicitat să-l ajute în acest sens. Pântea îl aprecia pe Ostrovski drept „un om extraordinar de deștept și un prieten sincer al românilor”, mai ales pentru faptul că afirmase că „eu știu bine că moldovenii din Basarabia sunt români”²⁸. După ce a consultat actele și documentele puse la dispoziție de Gherman Pântea, ministrul Ostrovski a constatat că acestea „dezmint în mod categoric toate informațiile eronate pe care le au ei la Ministerul de Externe sovietic în legătură cu Basarabia”. Ostrovski i-a promis lui Pântea că va face un memoriu pentru „recunoașterea și de drept a Basarabiei”, dar l-a sfătuit pe acesta să meargă împreună cu el la Moscova, pentru ca „la nevoie, să mai dau relații forurilor conducătoare ale Uniunii Sovietice”²⁹. În cele din urmă, deși ar fi vrut, Gherman Pântea nu a putut merge cu Ostrovski la Moscova, întrucât a avut o tragedie în familie (i-a murit tatăl), dar la reîntoarcerea sa la București, ministrul sovietic l-a chemat la ambasadă și i-a citit raportul pe care l-a prezentat lui Litvinov și în care arăta că „poporul român are simpatii reale pentru ruși și recunoașterea Basarabiei și de drept va consolida și mai mult aceste sentimente de prietenie”³⁰. Oricum toate aceste demersuri au rămas fără nici un efect, în condițiile în care mai întâi Litvinov a fost schimbat din funcția de Comisar al Afacerilor Externe al URSS, iar apoi, în august 1936, însuși Nicolae Titulescu și-a pierdut funcția de ministru de Externe al României. „Ostrovski, deși rămas la București – explică Pântea – a căzut în dizgrație, ducea o viață foarte retrasă, iar cu noi evita discuțiile și întâlnirile”³¹.

Într-una din zilele lui decembrie 1937, Pântea este chemat la telefon de Ostrovski și rugat să vină la Ambasada sovietică, pentru a sta de vorbă cu el într-o „chestiune foarte delicată”. Aceasta se întâmpla după ce Partidul Național Liberal pierduse alegerile, obținând un număr insuficient de voturi pentru a forma guvernul (35%), iar regele Carol al II-lea numise guvernul Goga-Cuza. Sovieticii considerau că venirea la putere a unui asemenea guvern însemna că „România a trecut în lagărul fascist”. „Bietul Ostrovski – comenta Pântea în amintirile sale –, care avea mandatul să lupte contra acestei mișcări, era dezolat, căci el nu prevăzuse o asemenea catastrofă”³². La o întâlnire din 9 februarie 1938, Ostrovski i-a spus lui Pântea că „Uniunea Sovietică a căzut de acord cu Franța, unde la guvern era Frontul Popular cu Leon Blum, să ceară regelui înlocuirea guvernului fascist, care amenințase securitatea URSS-ului cu alt guvern”. I-a mai spus lui Pântea că ministrul Franței de la București l-a rugat pe el să ceară audiență regelui și să-i vorbească și în numele Franței. Întrebat ce crede el despre această situație și cum va reacționa regele, Pântea, pentru „a-l liniști”, i-a spus că părerea sa este că „regele va ține seama cont de aceste două mari puteri, din care una este și aliata României, adică Franța și, desigur, va căuta o soluție”³³. A doua zi, Ostrovski s-a prezentat la rege și, în numele URSS și al Franței, a cerut înlocuirea guvernului Goga-Cuza. În aceeași zi, la ora 10.00 seara, regele a înlocuit cabinetul cu un guvern condus de Patriarhul Miron Cristea, având ca „om de mână forte” în cadrul acestuia pe ministrul de interne Armand Călinescu. După această întâlnire, Pântea afirmă că nu s-a mai întâlnit niciodată cu Ostrovski, despre care a păstrat „cele mai frumoase amintiri”³⁴. 

Încă de la începutul anilor ’20 ai secolui trecut, Gherman Pântea a făcut politică liberală, ajungând vicepreședintele organizației PNL din Basarabia, unde a fost practic „mâna dreaptă” a președintelui Ion Inculeț, mai ales că acesta s-a mutat cu domiciliul la Iași, în timp ce Pântea a continuat să locuiască la Chișinău până în 1940. El a fost membru în 10 legislaturi consecutive ale Parlamentului României Mari, fiind ales de două ori și vicepreședinte al Adunării Deputaților. După moartea președintelui Partidului Național Liberal, Ionel I. C. Brătianu (noiembrie 1927) și mai ales după aderarea la fracțiunea liberală a lui Gheorghe I. Brătianu, la începutul anilor ’30, s-a ajuns la răcirea relațiilor dintre Pântea și Inculeț. Mișcarea lui Gh. I. Brătianu neavând succes, Pântea a reușit să fie ales deputat pe listele guvernamentale ale alianței Iorga–Argetoianu (1931), fapt care „l-a compromis politicește în ochii liberalilor”³⁵. Pe fondul neînțelegerilor mai vechi cu Ion Inculeț, Gherman Pântea a părăsit Partidul Național Liberal, în anul 1937.

Între timp, Gherman Pântea a urmat o carieră administrativă, fiind primar al orașului Chișinău în mai multe rânduri (1923, 1927-1928, 1932) și dovedind calități de bun gospodar și de om cu multă dragoste pentru cei năpăstuiți de la periferiile municipiului. Pentru aceștia, la Chișinău, a construit într-un an cinci școli monumentale, care și azi constituie o fală a învățământului din acel municipiu. În plină criză economică, în anul 1932, populația nevoiașă a Chișinăului, pentru a învinge greutățile iernii, a amanetat la Banca orașului îmbrăcăminte și diferite obiecte casnice, iar primăvara, la scadență, nu avea cu ce le răscumpăra. În calitate de primar, Gherman Pântea a preluat asupra primăriei întreaga sumă datorată de acești nevoiași și toate obiectele amanetate au fost returnate³⁷.

Pe seama felului său deschis ca om, care nu se temea să pună problemele pe față, să trăiască viața așa cum și-o imaginează el, multă vreme a circulat în Chișinău o poveste frumoasă despre faptul că, pentru niște impozite, primarul orașului a fost judecat la o zi de pușcărie și, dimineața, prietenii l-au dus cu trăsura și cu tot alaiul pe Gherman Pântea la închisoare, iar seara l-au luat de acolo, făcând un chef de pomină³⁸.

În calitate de primar general al Chișinăului, Gherman Pântea a insistat ca în centrul orașului să fie înălțată statuia regelui Ferdinand I, pe locul unde mai târziu s-a amplasat o statuie a lui Grigore Cotovschi, apoi, temporar, a fost instalat Ștefan cel Mare, iar ulterior V. I. Lenin. Pe fațada casei unde a locuit Gherman Pântea înainte de 1940, inclusiv în perioadele cât a funcționat ca primar al Chișinăului, în anul 1998 a fost amplasată o placă memorială în amintirea acestuia⁴².

În perioada 1934–1937, Gherman Pântea a exercitat funcția de membru în Comitetul Local de Revizuire Chișinău, iar din 1937 și-a reluat meseria de avocat. A fost, de asemenea, consilier la Curtea superioară a ținutului Nistru și președinte al Camerei de Comerț și Industrie din Chișinău. Participând la 10 legislaturi consecutive ale Parlamentului român, odată cu instaurarea regimului de autoritate regală al lui Carol al II-lea, în februarie 1938, el a devenit senator de drept.

Gherman Pântea a fost membru activ al Cercului Basarabenilor din București, înființat la începutul anilor ’30 ai secolului trecut, de către ing. Nicolae Codreanu. La început, asociația a avut un caracter preponderent cultural, organizând diverse manifestări, serbări, serate sau social, prin ajutorarea studenților basarabeni săraci din România. La o adunare a Cercului Basarabenilor, din 1932, organizată cu ocazia împlinirii a 15 ani de la constituirea Congresului Ostășesc Moldovenesc, eveniment deosebit de important pentru evoluțiile ulterioare ale mișcării naționale din Basarabia și Unirea acesteia cu patria mamă (27 martie 1918), Pântea a adresat un apel înflăcărat membrilor Asociației, din care spicuim următoarele: „Frați luptători! În 1917 un mic grup de oameni inspirați de o dragoste nemărginită către poporul său a luat asupra sa inițiativa de a uni pe toți luptătorii din Basarabia împrăștiați pe frontul rusesc. Această operă grea a fost strălucit realizată de un grup de patrioți înfocați. Acest apel a fost auzit în toate colțurile Rusiei și fiind devotați Basarabiei s-au adunat la Chișinău la Congresul luptătorilor moldoveni și au fondat Comitetul central al moldovenilor. Noi am fost acei care la 21 octombrie 1917, la Congresul luptătorilor basarabeni, cu riscul pentru viață și cu entuziasmul general al poporului, am declarat Basarabia ca Republică Autonomă Moldovenească... Entuziasmul și dragostea pentru țară și popor a contribuit la realizarea scopului. În Chișinău a fost convocat Sfatul Țării și la 27 martie 1918 a fost realizat visul nostru ascuns, Basarabia a fost alipită la Patria Mumă România Mare... Azi după 15 ani de la evenimentele cele mari, din nou a venit momentul să încheiem (strângem – n.n.) rândurile noastre spre apărarea dragei noastre Basarabia pe veci unită cu Patria–Mumă... Noi vom ridica glasul nostru în contra acelora care încearcă să ne întoarcă sub jugul strein, sub care am gemut o sută și ceva de ani. Noi, dacă va fi nevoie, vom apăra cu arma în mână poporul și Patria noastră. Azi când Guvernul Sovietic a ridicat la Riga din nou chestiunea Basarabiei trebuie să declarăm fățiș și tare: «Jos robitorii popoarelor!». Basarabia a fost, este și va fi partea nedespărțită a României Mari. Noi toți de la general la soldat trebuie să ne unim din nou sub falnicul steag al foștilor luptători basarabeni. Organizațiunea noastră nu urmărește nici-un scop politic decât următoarele: «Dreptul la viață în propria Patrie cu poporul nostru». Sub un steag să se unească toți în care bate inima românească, în vinele cărora curge sângele românesc”⁴³.

În ziua de 20 octombrie 1937, la catedrala metropolitană și sala eparhială din Chișinău s-au desfășurat ample manifestări pentru aniversarea acestui eveniment important din istoria țării, la care au participat personalități de seamă ale vieții publice din România Mare, figuri proeminente ale luptei naționale pentru Unire, reprezentanți ai mass media și un numeros public. În cuvântul de deschidere, Gherman Pântea, în calitatea sa de fost Prim Vicepreședinte al Congresului Ostășesc Moldovenesc, a expus cele trei motive pentru care s-a luat hotărârea organizării aniversării respective. Primul dintre acestea a fost convingerea că „hotărârile istorice ale Congresului din Octombrie 1917 au fost decisive și au pecetluit definitiv soarta Basarabiei, fiindcă, declarându-se autonomia Basarabiei, înființându-se Sfatul Țării și alegându-se primii 44 de deputați care au format – ulterior în Sfatul Țării – blocul moldovenesc, acest Congres, desigur, a făcut pasul hotărâtor pentru Unirea Basarabiei cu patria-mamă”⁴⁴. Al doilea motiv a fost pomenirea memoriei unora dintre camarazii plecați la cele eterne și care au avut un rol major în actul Unirii din 1918, precum: Vasile Cijevschi, Vasile Țanțu, Mihail Minciună, Creangă ș.a. Și, în sfârșit, ultimul motiv a constat în ratificarea hotărârii unui comitet de inițiativă compus din congresiștii din octombrie 1917, privind ridicarea unui monument al Regelui Ferdinand I în Chișinău. Cei prezenți în sala eparhială din capitala Basarabiei au ovaționat îndelung „înălțătoarea inițiativă, ratificând, cu entuziasm de nedescris, ideea ridicării unui monument Regelui Întregitor de Neam la granița Nistrului Românesc”⁴⁵. 

Cu ocazia jubileului au mai rostit cuvântări: Ion C. Inculeț, viceprim-ministru, fost președinte al Sfatului Țării, generalul N. Ciupercă, Ion Pelivan, președinte al Asociației „Sfatul Țării”, fost ministru de Externe în Consiliul de Directori al Basarabiei, Pantelimon Halippa, fost vicepreședinte și președinte al Sfatului Țării, ministru și deputat în mai multe legislaturi ale Parlamentului României Mari, Dr. Ștefan Ciobanu, membru al Academiei Române, Vladimir Cristi, fost Înalt Comisar Gubernial al ultimului guvern central rus, pentru Basarabia, Dr. Petre Cazacu și Pantelimon Erhan, foști președinți ai Consiliului de Directori din Basarabia, Dimitrie Bogos, fost ministru. Regele Carol al II-lea, Regina Maria, președintele Senatului, Alexandru Lapedatu, președintele Adunării Deputaților, Nicolae Săveanu, secretarul general al Academiei Române, Gheorghe Țițeica, prefectul județului Bălți, Emanoil Catelli, președintele Consiliului de Administrație al Societății de Radio Difuziune, gen. Amza Ștefănescu ș.a. În final, Comitetul de comemorare a 20 de ani de la Congresul Ostășesc Moldovenesc din octombrie 1917, avându-i ca președinte pe Gherman Pântea și secretar pe Elefterie Sinicliu, a luat act „cu toată însuflețirea” de hotărârea Societății de Radio Difuziune, privind înființarea la Chișinău a unui post de radiodifuziune cu denumirea „Radio Basarabia”.

După cedarea Basarabiei către URSS, în iunie 1940, Gherman Pântea s-a refugiat cu întreaga familie la București, desfășurând o activitate susținută în cadrul Cercului Basarabenilor din București. În urma ocupării de către URSS a Basarabiei și Nordului Bucovinei, circa 120.000 de basarabeni și bucovineni s-au refugiat în capitala României și în alte locuri din țară. Conducerea Cercului Basarabenilor avea următoarea componență: președinte de onoare – Ion Inculeț; președinte executiv – dr. Daniel Ciugureanu; vicepreședinți – Gherman Pântea și Nicolae Codreanu; membri – Ioan Pelivan, prof. Ștefan Ciobanu, Pantelimon Halippa, dr. Petre Cazacu, col. Eugen Adamovici, Vasile Bârcă, Gheorghe Lașcu, Vladimir Chiorescu, Vladimir Cristea, Ion Buzdugan, Anton Crihan, Grigore Cazacliu ș.a. În calitate de vicepreședinte al Cercului Basarabenilor, Gherman Pântea avea ca principală sarcină întreprinderea demersurilor necesare pentru plasarea în câmpul muncii a refugiaților basarabeni.

Ședința Cercului, privind comemorarea a 23 ani de la Unirea Basarabiei cu România, din 27 martie 1941, a fost prezidată de vicepreședintele Gherman Pântea, fiind de față, printre alții, Pantelimon Halippa, fost vicepreședinte și președinte al Sfatului Țării, Nichita Smochină, reprezentantul românilor transnistreni, Gavriliuc, din partea ucrainenilor și o delegație a românilor ardeleni refugiați, de asemenea, la București, după ocuparea părții de nord-vest a Transilvaniei, ca urmare a Dictatului de la Viena. În cuvântarea pe care a rostit-o cu acest prilej, Gherman Pântea și-a exprimat convingerea că, „așa cum s-a prăbușit regimul țarist în 1917, tot așa se va prăbuși în URSS regimul actual, aducând cu aceasta din nou dreptatea românească”⁴⁶. În încheiere, vorbitorul a atras atenția că „dacă Domnul General Antonescu, care este un vrednic ostaș și veritabil conducător de Stat nu poate vorbi de toate, să ne dea voie nouă să vorbim și să ne strigăm dreptatea noastră”. În acest sens, numitul a cerut chiar „un guvern care să le înțeleagă nevoile și care că reprezinte întreaga suflare românească”⁴⁷. După cum rezultă din declarațiile pe care le-a dat ulterior organelor de Securitate, Gherman Pântea și-a înaintat demisia din funcția de vicepreședinte al Cercului Basarabenilor, la 1 mai 1941, din cauza unor neînțelegeri cu fostul ministru de interne Pârcă, de asemenea membru în comitetul acestei asociații și casierul Cercului, dr. Gheorghe Lașcu⁴⁸. 

Gherman Pântea – Primar al Odessei (1941 – 1944)

România a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial pe 22 iunie 1941 alături de Germania pentru eliberarea Basarabiei și Nordului Bucovinei, anexate de URSS cu un an în urmă. La jumătatea lunii august, armatele româno-germane ajunseseră deja la Bug și eliminaseră rezistența sovietică, cu excepția orașului Odessa, cel mai mare port la Marea Neagră și locul pe unde se aprovizionau trupele sovietice din sudul URSS La intrarea României în război, Gherman Pântea a fost mobilizat la Armata a 4-a, unde a devenit consilier juridic al comandantului generalul Nicolae Ciupercă, luându-se în considerare capacitatea sa de a rezolva mai ușor diferite probleme în legătură cu Basarabia, dat fiind că era originar din partea locului și familiarizat cu realitățile din această regiune.

Aflându-se încă la Huși, în data de 14 iulie 1941, cu două zile înainte de ocuparea Chișinăului, Pântea a fost chemat de generalul Ciupercă, șeful său, care „pe un ton foarte solemn, îmi redă o listă, pe care erau scrise la mașină vreo 100 de nume. Generalul adaugă imediat, că această listă este trimisă lui de la Cabinetul militar al mareșalului Antonescu și urmează ca la intrarea în Chișinău, persoanele enumerate să fie împușcate fără judecată, fiind considerate indezirabile pentru neamul românesc. Generalul, dându-și seama, probabil, de gravitatea faptului, m-a rugat să controlez și eu lista, ca nu cumva să se fi strecurat pe acolo «vreun bun român», care să cadă victimă represaliilor nejustificate. Am cetit lista și m-am îngrozit, văzând cine trebuie să fie împușcați fără judecată. O parte din persoanele de pe listă erau, într-adevăr, elemente progresiste (cu vederi revoluționare de stânga – n.n.) și înainte de anul 1940, dar nimeni nu se gândea nu numai să le împuște, dar nici să le facă procese pentru cerințele lor politice, iar marea majoritate erau diferiți funcționari, de la diferite instituții, precum primăria Chișinău, administrația financiară, direcția silvică și marea majoritate, lucrători de la uzinele electrice din Chișinău, care într-adevăr, prin concepția lor erau totdeauna de stânga, dar de aici și până la împușcarea fără judecată era cu neputință pentru o țară civilizată. Am intrat în Chișinău la 17 iulie dimineața, împreună cu generalul Ciupercă și generalul Pălăngeanu, șeful lui de stat major. Cum casa mea din Chișinău am găsit-o intactă, am rugat pe ambii generali prima noapte să poposească la mine. Fata din casă, care făcuse serviciul la birourile Radiodifuziunii sub regimul sovietic, instalate în casa mea, în lipsa mea, a improvizat o masă modestă pentru musafirii sosiți în Chișinău. Pe la ora 10 seara, vine foarte agitat la mine acasă colonelul Eugen Dumitrescu, care ținea legătura cu Comandamentul german și cere generalului Ciupercă lista cu proscrișii, pentru ca germanii să-i execute în acea noapte. Românii făcuseră liste, iar germanii urmau să-i împuște pe indezirabili. Această listă era alcătuită de directorul de siguranță Maimuca, pe baza informațiilor primite de la diferiți indivizi suspecți veniți din Chișinău la București ca refugiați. Când am auzit acest lucru, m-a pătruns groaza și revolta și am hotărât, cu toate riscurile, să salvez de la măcel oameni absolut nevinovați. Generalul Ciupercă mi-a cerut lista. Eu m-am sculat în picioare și în fața generalilor și colonelului Dumitrescu am spus aproximativ următoarele: «Domnilor generali, de dimineață și până acum eu am căutat să adun informații despre persoanele care urmează să fie împușcate fără judecată și am ajuns la convingerea fermă că majoritatea celor de pe listă nu au absolut nici o vină. Ca basarabean, vă rog, vă implor, nu omorâți oameni nevinovați, nu repetați greșelile generalului Broșteanu, care, intrând în Chișinău la 13 ianuarie 1918 cu trupele române, a executat după denunțurile unor ticăloși o serie de oameni nevinovați, iar acest fapt ne-a făcut foarte mult rău mai târziu, în sferele internaționale, căci rușii spuneau că unirea Basarabiei s-a făcut sub teroarea armatei române și a jandarmilor români. Aceasta v-o spun ca fruntaș basarabean, iar ca consilier juridic al armatei, vă fac un referat scris, pe răspunderea mea, în care vă arăt, în mod precis și categoric, că lista este făcută de oameni de rea-credință, care nu urmăresc decât răzbunări meschine; dar ca să nu rămână nici un dubiu asupra vinovăției persoanelor vizate, propun prin referat ca lista cu cei vizați să fie imediat trimisă la Curtea Marțială spre urgentă cercetare». Generalii impresionați de pledoaria mea, acceptă formula, eu scriu referatul, Ciupercă pune rezoluție: «Se aprobă» și, a doua zi, eu am predat lista persoanelor vizate colonelului Pohoată, președintele Curții Marțiale, care, cercetând discret, prin organele sale, activitatea celor vizați sub ocupația rusească, a găsit vinovați numai pe doi, și anume pe Drugan Alexei, fost secretar general al primăriei Chișinău, condamnat la un an închisoare, și un muncitor de la uzina electrică din Chișinău, al cărui nume îmi scapă, la 6 luni închisoare, iar restul de 98 au rămas sănătoși și voioși, găsiți nevinovați. Am și astăzi o adâncă mulțumire sufletească: prin inspirația pe care am avut-o în acel moment hotărâtor, am scăpat de la moarte sigură atâtea suflete nevinovate. Mulți dintre acei care erau pe lista de indezirabili ce urma să fie executați fără judecată (subl. în text – n.n.) sunt astăzi în țară, și anume: Gheorghe Stere, fost procuror general al Republicii și președintele Tribunalului Suprem, Mâță Alexandru, fost deputat și Decanul Institutului de Planificare, inginerul Veaceslav Podoabă, avocatul Drugan Alexe și mulți alții. Unul dintre ei nu numai că nu mi-a făcut bine, când a ajuns mare, dar mi-a făcut rău. Nu am nici o supărare: fiecare om cu conduita lui și cu conștiința lui. M-am abătut puțin de la subiectul meu, dar am crezut că nu pot ocoli o faptă, care putea să ducă la o crimă cu consecințe extrem de grave după evenimentele care au urmat”⁵⁰.

În timp ce se afla în București, la 5 august 1941, Gherman Pântea a fost anunțat de ministrul aviației Jienescu, că din ordinul mareșalului Antonescu, i se va pune la dispoziție un avion, în dimineața zilei de 6 august, pentru ca la ora 9 dimineața să se prezinte în audiență la mareșal în vagonul său din gara Chișinău, fiind chemat în mod expres de șeful statutului. Sosit la timp, Pântea este introdus de colonelul Elefterescu, aghiotantul mareșalului. Modul cum a decurs întrevederea este relatat de Pântea însuși, în mai multe declarații date Securității. Rezultă că, până atunci nu-l cunoscuse și nu-l văzuse vreodată pe Ion Antonescu. Potrivit uneia dintre declarații, la baza susținerii sale s-ar fi aflat liderul PNȚ, Ion Mihalache, care era atunci mobilizat la Marele Cartier General, „lucru care m-a surprins, căci am fost adversar politic cu Mihalache, el fiind țărănist, iar eu liberal...⁵¹ Cu privire la impresia despre Ion Antonescu, Pântea declara că „Mi s-a părut foarte sever. Erau de față la audiența mea generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei a IV-a, și generalul Voiculescu, guvernatorul Basarabiei. Mareșalul Antonescu mi-a spus următoarele: «Domnule Pântea, probabil și dumneata ai auzit, ca mulți alții, că eu numesc demnitari în posturi de răspundere cu forța, împotriva voinței lor. Acest lucru nu este adevărat: este o infamie. Te-am invitat să te rog să primești funcția de guvernator al Transnistriei căci, ca basarabean, cunoști limba rusă și vei putea vorbi cu populația în limba ei maternă. Am adunat informații despre dumneata, ele sunt foarte bune. Ai fost cel mai bun primar al Chișinăului, ai o suficientă pregătire administrativă și politică. Deci ești cel mai indicat din toate punctele de vedere de a ocupa demnitatea de guvernator al Transnistriei, dar te rog gândește-te dacă primești sau nu această demnitate». Am întrebat atunci pe mareșal de ce el, în Basarabia și Bucovina, unde majoritatea populației este românească, a numit guvernatori militari, iar în Transnistria, unde majoritatea populației este ucraineană, vrea să numească guvernator civil. Mareșalul, care nu suferea contraziceri, s-a formalizat și mi-a spus că el constată cu regret că eu nu vreau să-mi iau răspunderea guvernământului Transnistriei. Și ca atare m-a numit primar al orașului Odessa, unde este sigur că voi face treabă bună, dată fiind experiența și pregătirea mea administrativă. De altmintrelea, a adăugat mareșalul, vei fi numai cu titlul primar general, căci, de fapt, vei fi guvernatorul orașului și al portului Odessa, căci nemții nu admit ca Odessa să facă parte din guvernământul Transnistriei, ei pretind că au interese atât în oraș, cât și în port și doresc a lua parte activă la administrarea Odessei, dar conducerea vom avea-o noi, românii, așa că dumneata vei lucra direct cu mine”⁵². Dându-și seama că va fi mai util la Odessa decât la Comandamentul militar al Armatei a IV-a, unde era mobilizat, Pântea a spus mareșalului că primește această însărcinare și este convins că va fi de folos și țării și populației de la Odessa.

La 8 august 1941, a început asediul asupra Odessei, iar luptele s-au dovedit crâncene și grele, România făcând sacrificii umane și de tehnică militară imense. Această bătălie a fost evaluată de istoricii militari români ca „una din cele mai mari operații de asediu din secolul al XX-lea”⁵³. Confruntarea armată s-a terminat cu o victorie românească plătită însă foarte scump: circa 70.000 de militari români au căzut, morți și răniți, preț plătit prin 2 greșeli săvârșite de mareșalul Antonescu: prima a fost subestimarea apărării sovietice a orașului, iar a doua a fost orgoliul de a refuza orice ajutor german. În pofida pierderilor, a erorilor de comandament și de execuție, cucerirea Odessei a însemnat pentru armata română prima operație de anvergură executată împotriva unui inamic puternic (armata sovietică fiind cotată ca a doua din Europa la acea vreme).

Odessa a căzut abia pe 18 octombrie 1941, după 2 luni de rezistență, în condițiile în care conducerea Armatei Roșii a hotărât o retragere strategică, temându-se că germanii vor ocupa Sevastopolul, iar trupele din Odessa vor rămâne izolate, așa cum vom vedea mai jos.

După cum arăta Pântea în amintirile sale, „Divizia de grăniceri, comandată de generalul Potopeanu, a fost aproape în întregime decimată la Vacarjani, deși Potopeanu conta ca unul din cei mai buni generali. Rușii au luptat pentru Odessa cu mare fanatism. Orașul Odessa a fost baricadat și transformat într-o fortăreață, greu de cucerit. Comandantul suprem al armatei române, dându-și seama de sacrificiile inutile pe care le făcea pentru ocuparea Odessei în toamna anului 1941, hotărâse să întărească pozițiile ocupate și să amâne ocuparea Odessei pentru primăvara anului 1942. Comandamentul rus însă, de teamă că nemții vor ocupa Sevastopolul și trupele din Odessa vor rămâne izolate, a hotărât să se retragă de bună voie din Odessa. Au pregătit cu atâta abilitate retragerea, încât în dimineața zilei de 16 octombrie, pentru a-și retrage ultimele trupe cu vapoarele, au scos o parte din populația civilă și au pus-o să tragă în tranșeele golite de armată, iar ai noștri au crezut, că rușii au început o mare ofensivă și au comunicat marelui cartier general să ia măsuri în consecință. Dar, peste câteva ore, au constatat că nici în tranșee, nici în oraș, nu mai era niciun soldat rus. Așa că toată gloria ocupării Odessei a fost pur și simplu un marș al trupelor române, de la un capăt la celălalt al orașului, părăsit de inamic, din motive strategice. După ocuparea Odessei, rușii spuneau că dacă nu erau amenințați cu ocuparea Sevastopolului, ei erau pregătiți să reziste la Odessa cel puțin 6 luni...”⁵⁴.

După ocuparea Odessei, de către trupele române, la 16 octombrie 1941, în ziua următoare, guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu a dat, în numele șefului statului, Ion Antonescu, o decizie prin care Gherman Pântea a fost numit primar al Odessei. Acesta din urmă a intrat în exercițiul atribuțiilor oficiale prin Decizia nr. 1, avându-i drept colaboratori imediați pe ajutorii de primar: Vladimir Chiorescu, Elefterie Sinicliu, Constantin Vidrașcu și secretar general pe Al. Costinescu⁵⁵. Prin Decizia nr. 2 din 19 octombrie 1941, Primăria Municipiului Odessa începea să funcționeze cu următoarele direcții: aprovizionare, tehnică, financiară, electrică, apă și canalizare, medico-sanitară și veterinară, bunuri comunale și inventariere, administrativă, contencios, stare civilă și notariat.

Gherman Pântea cunoștea Odessa încă din copilărie, întrucât își făcuse studiile în orașul Cetatea Albă (Akkerman – în perioada țaristă), fiind originar din Bălți, locul nașterii sale, de unde venea cu trenul până la Odessa, iar de aici pleca la Cetatea Albă cu vaporul „Turgheniev”. „Prin anii 1910-1914 – consemna viitorul edil al localității în amintirile sale – când îmi făceam studiile la Cetatea Albă, Odessa ajunsese la apogeul frumuseții și bogăției sale. Înzestrată cu cel mai mare port al Mării Negre, care pe atunci, ca și acum, era o mândrie a poporului rus, Odessa, cu toate bogățiile ei și cu frumusețea Mării Negre, devine punctul de atracție nu numai pentru întreaga populație a marelui teritoriu rus, dar ea atrage și lumea străină, care vin(e) să-și petreacă zile de odihnă în acest mare port și oraș de la Marea Neagră”⁵⁶. După cum arăta Pântea, „Orașul și portul Odessa a luat ființă în anul 1794, după războiul ruso-turc, când pământul dintre Bug și Nistru a trecut sub stăpânirea rusă, evident însoțit de bogățiile și frumusețile Mării Negre. Grație portului Odessa, care devine centrul de descărcare a mărfurilor rusești venite din străinătate pe apă, orașul Odessa ia o dezvoltare uriașă și numai după 100 de ani de la înființarea lui. În anul 1894, populația Odessei număra 750 000 de locuitori. Orașul, cu o climă destul de dulce în comparație cu clima de atracție a marii aristocrații rusești, care în semn de admirație și mulțumire denumește orașul Odessa Crasavița Odessa, adică românește Oraș frumos. Denumirea era justă, căci Odessa era și frumoasă, și bogată.

Odată sosit la Odessa, ca primar general, Gherman Pântea a găsit localitatea și populația „în situațiunea cea mai jalnică. Orașul în mare parte distrus la bombardament, iar populația după un asediu de trei luni muritoare de foame”⁵⁸. Trotuarele desfundate și piatra de pe ele cărată pe străzi pentru baricade, apoi zeci de mii de saci de nisip și toate acestea acoperite cu vagoane de tramvaie. Pietonii trebuiau să întrebuințeze toată strategia pentru a trece de pe o stradă pe alta, iar de vehicule nici pomeneală. Apă nu era în oraș de la începutul lunii august, căci Odessa se aproviziona cu apă din Nistru, 70 km de Odessa, unde se afla uzina de la Beleaevca și care fusese ocupată de trupele române de la începutul lunii august. Populația se aproviziona cu apă din puțuri și mare.

La plecarea trupelor rusești din Odessa, 15/16 octombrie, ambele uzine electrice, cu o putere de 75 000 KW, au fost aruncate în aer, fiind considerate bunuri strategice. În aceeași noapte, a fost distrus și digul de pe lacul Hagibei, și apa, la înălțime de 1 metru – 1 metru și jumătate, a invadat tot cartierul industrial al orașului, unde erau morile, uzinele electrice și o mare parte din fabrici. Așa că noi vizitam aceste instituții cu luntrile. Câteva sute de mii de oameni nu aveau niciun fel de rezervă de provizii, orice om obiectiv poate vedea ce oraș am luat eu în primire în toamna anului 1941 și ce eforturi supraomenești a trebuit să depun spre a salva populația și de foame, și de frig, căci iarna din anul 1941/1942 a fost o iarnă foarte aspră. Bătrânii din Odessa spuneau că așa iarnă nu au mai avut la Odessa de 30-40 de ani. Populația era înfometată, însetată și extrem de speriată, căci nemții extermină nu numai evrei, dar și restul populației. Imediat ce am sosit la Odessa, căci, cunoscând limba rusă, am stat de vorbă cu diferiți cetățeni, fără să știe ei că eu sunt primarul orașului, mai cu seamă că nu eram îmbrăcat militar. Am înțeles că populația trebuie imediat liniștită”⁵⁹.

Folosind posibilitățile unei tipografii locale și ale lucrătorilor acesteia, Gherman Pântea a lansat un apel în publicația de limbă rusă „Odesskaia Gazeta” (Gazeta Odessei), având următorul conținut: „Cetățeni, fiind ostaș, mobilizat pe front, mareșalul Antonescu, conducătorul Statului Român, m-a numit primar general al orașului Odessa, ținând seama în mod special că eu cunosc limba rusă și mă va înțelege mai ușor populația orașului. Am primit acest post de mare răspundere în timpul războiului, fiind convins că voi face numai bine populației și Odessei, pe care din tinerețea mea o iubesc tot așa de mult, cum o iubiți și voi. Sunt născut în Basarabia și crescut, ca și voi, la școala lui Pușkin și muzica lui Ceaikovski. Știu și cunosc sufletul bun și blând, sincer și ospitalier al poporului rus. De aceea, am venit cu bucurie, cu dragoste și entuziasm să vă ajut într-un moment greu pentru voi. Suferințele voastre de acum înainte vor fi și suferințele mele. Bucuriile voastre de acum înainte vor fi și bucuriile mele. Nu am venit să fac nici un fel de politică la Odessa, sub nici o formă, eu am venit să vă administrez, adică să vă dau pâine, apă, lumină, tramvaie etc., să vă fac viața cât mai ușoară, cât mai bună, cât mai dulce. Veți vorbi în limba voastră maternă în instituții, școli, universități și veți cânta la marea, frumoasa și vestita Operă de la Odessa, ca întotdeauna, în limba marilor voștri poeți și scriitori. Pentru a realiza însă ceea ce vă promit în acest ceas solemn, am nevoie și de concursul Dvs., care, precum vedeți cu ochii, totul este distrus de bombardamente nemiloase: și fabrici, și clădiri, și uzine, și întreprinderi. Trebuie totul să refacem rapid. Singur nu voi face nimic, cu Dvs. voi face totul. Declar de la început, că atât timp cât voi conduce Odessa, voi sprijini inițiativa particulară, comerțul particular etc. Nicio restricție, sub nicio formă. Asigurați cu această libertate, porniți cu toții, și cei care cunoașteți, și cei care nu cunoașteți, dar veți învăța, la comerț de tot felul, la industrie și alte îndeletniciri, pentru a vă asigura existența voastră, a familiilor voastre și a ajuta să refacem orașul Odessa, pentru ca în timpul cel mai scurt să-și recapete faima de odinioară și anume «Crasavița Odessa», adică «Frumoasa Odessa». Dragi cetățeni, ușile primăriei și ale casei mele sunt deschise pentru voi la orice oră. Vreau să fiu un adevărat părinte al vostru nu numai prin vorbe, ci și prin fapte. Vreau să cinstesc țara care m-a trimis aici, vreau să vă cinstesc și pe voi, autohtonii Odessei. Cu Dumnezeu înainte: Primarul general al Orașului Odessa, 20 octombrie 1941 ss. Gherman Pântea”⁶⁰.

Apelul noului primar a stârnit entuziasm în mediile largi ale populației orașului. La apariția „Gazetei Odessei”, străzile erau pline de cetățeni ieșiți din ascunzișuri, care discutau „pe toate fețele” apelul insolit al primarului „forțelor de ocupație”. „Mergând pe stradă, în uniformă – arăta Pântea – bieților cetățeni nici prin cap nu le trecea că maiorul în uniformă este primarul cu apelul și strigau, comentau în gura mare apelul meu spunând tare: «Am scăpat de nemți, avem un primar al nostru, vorbește rusește ca noi, iubește Odessa ca noi, se vede că este un om bun, inimos, trebuie să-l ascultăm, căci vom avea o viață frumoasă și bogată». Auzind aceste cuvinte, mi s-a umplut inima de bucurie și mi-am format din primele zile convingerea fermă că misiunea mea, așa de grea, va da rezultate frumoase, căci populația este hotărâtă să mă ajute și să mă secundeze la refacerea orașului”⁶¹.

Problema cunoașterii limbii localnicilor a obligat conducerea Primăriei să angajeze imediat personal de origine română care să știe bine limba rusă. În cea mai mare parte, acest personal a fost recrutat din rândurile foștilor funcționari administrativi din Basarabia, care s-au arătat dispuși să colaboreze cu noile autorități.

Între operațiunile prioritare care s-au impus a fost curățarea orașului. „Cum străzile orașului era pline de mii de cadavre, ne spune Gherman Pântea, iar normalizarea vieții Odessei trebuia să înceapă de la asigurarea unei bune stări sanitare – element principal al oricărei activități – prima grijă a fost curățarea arterelor de circulație și a curților ca să prezinte garanția unui început de asanare”⁶². În același timp, evacuarea numeroșilor locuitori ai Odessei care au însoțit armata sovietică în retragere a pus problema reglementării ocupării locuințelor lăsate în părăsire și păstrării bunurilor rămase fără proprietari. Aceeași grijă s-a manifestat și pentru păstrarea bunurilor rămase, luându-se măsurile necesare ca inventarierea întreprinderilor industriale și a depozitelor de alimente, materiale, materii prime și semifabricate să se desfășoare cu cea mai mare urgență. Prin urmare, noile autorități românești instalate în Odessa (Primăria, Armata, Jandarmeria și SSI) erau dispuse să facă astfel încât, după luptele sângeroase care costaseră viața a zeci de mii de oameni, atât români cât și sovietici – militari și civili –, viața orașului Odessa să reintre în normalitate.

Din nefericire, acest lucru nu s-a putut întâmpla prea curând, întrucât, la numai șase zile după ocuparea Odessei, în data de 22 octombrie 1941, s-a produs un tragic eveniment, cu consecințe a căror evaluare este greu de exprimat în cuvinte: aruncarea în aer a Comandamentului Militar român și german. La intrarea în oraș, Comandamentul Militar și comandamentul Diviziei a V-a s-au instalat într-o clădire destul de încăpătoare, unde înainte fusese o mare unitate militară rusă. În data de 20 octombrie, Comandamentul se mută în str. Marazlie, într-un sediu al serviciilor de informații sovietice (după unele surse, sediu al NKVD-ului, după altele sediu al GPU – spionajul militar sovietic), care atrăgea prin eleganța și luxul interior, lăsat în această stare în mod intenționat. Clădirea era frumoasă, cu mai multe etaje, fiind construită în stil american. După cum va arăta în Memoriile sale, Nichita Smochină, bolșevicii au lăsat în clădire intacte „toate covoarele și mobilierul până și stilourile în birouri pentru a atrage armata română”⁶³. În legătură cu împrejurările în care s-a instalat acolo Comandamentul Militar Român este de remarcat faptul că a existat și o oarecare dispută pentru clădirea respectivă cu ... SSI-ul.

Referitor la faptul că autoritățile românești au cunoscut anticipativ despre faptul că această clădire ar fi putut să fie minată de sovietici înainte de a o părăsi, ca urmare a retragerii din oraș în fața ofensivei româno-germane, există informații din mai multe surse. Înainte de ocuparea orașului, SSI alcătuise un plan de cooperare cu Jandarmeria, intitulat „Primele măsuri de ordine la Odessa”, în care se spunea că „Întrucât Odessa a constituit în permanență un centru comunist de prim ordin și era reședința organelor diriguitoare a acțiunilor subversive îndreptate împotriva statului român, se impune, în actualele împrejurări, luarea, din primul moment al ocupării sale, a unor măsuri speciale... În vederea acestei situații, SSI-ul a studiat din timp modalitatea cercetării amănunțite a orașului Odessa, împărțindu-l în sectoare, întocmindu-se și un plan de detaliu pe baza informațiilor deja stabilite asupra diferitelor instituții, întreprinderi de stat și particulare, precum și tabele de persoane suspecte ce trebuie verificate... Paralel cu acțiunea de curățire a terenului, organelor SSI le revine misiunea specială de a identifica toate sediile NKVD-ului, ridicând în vederea studiului și cercetărilor tot materialul documentar și arhivele. Totodată, organele SSI vor identifica, urmări și aresta spionii, teroriștii și agenții NKVD rămași în teritoriu”⁶⁵ . În răstimpul de șase zile, câte au trecut din momentul intrării trupelor române la Odessa și până la aruncarea Comandamentului Militar în aer, membrii Eșalonului, folosind cel mai probabil agenți implantați dinainte, au reușit să își creeze o rețea informativă suficient de puternică, astfel încât să poată culege informații documentate despre o posibilă explozie în clădirea respectivă. Și de această dată, ca în multe alte cazuri, se va dovedi că nu este suficientă informația în sine pentru a fi luată cea mai adecvată soluție de către cei îndreptățiți (decidenți), ci felul în care aceștia o iau în seamă și o utilizează în modul cel mai judicios cu putință. Mai exact spus, activitatea de informații, dacă nu e însoțită și de măsuri preventive, care să poată duce la prevenirea și anularea unor decizii pripite ori insuficient fundamentate ale factorilor de decizie politică și militară, rămâne fără valoare.

În legătură cu această chestiune, să-i dăm cuvântul, în primul rând, lui Eugen Cristescu, șeful S.S.I. din acea vreme: „Un cetățean din Odessa s-a prezentat colonelului Pallius (Ionescu) și i-a denunțat că, după informațiile sale, clădirea NKVD-ului ar fi minată de trupele sovietice, înainte de părăsirea Odessei. Colonelul Pallius a recompensat bănește pe acest informator ocazional și a informat despre aceasta Comandamentul Militar Român. Acesta a cerut germanilor o echipă de cercetare, care a făcut unele cercetări cu rezultat negativ. După explozie s-a constatat însă că materialul exploziv fusese foarte bine izolat și camuflat în subsolul clădirii (potrivit altor documente, s-ar fi aflat într-o casă de bani), astfel că el nu a putut fi sesizat de aparatele germane. Colonelul Pallius m-a informat, mai târziu, despre acest lucru, ceea ce am raportat și mareșalului Antonescu, fără a-mi da alte detalii”⁶⁶.

În mod evident, dacă ar fi fost mai mult spirit preventiv din partea instituțiilor abilitate ale statului și o mai bună coordonare, acest eveniment tragic ar fi putut fi evitat.

Cercetările efectuate de specialiști, mai târziu, au stabilit că numărul morților a fost de 103, dintre care 2 civili din oraș, 15 militari germani și 86 de militari români⁷³.

Acest eveniment a stârnit mânia lui Hitler și Antonescu care au dat ordine de represalii. Adrian Grigoropol, fost jurist și judecător la Curtea Marțială Militară între 1941 și 1945, a dat un interviu în anul 1998, în care el își amintește despre amploarea represaliilor: „Acest eveniment foarte grav a ridicat o întrebare: cum de a putut să se întâmple așa ceva? Pe de altă parte, s-a luat decizia luării unor măsuri de represalii considerându-se ca și cum locuitorii care au rămas în Odessa ar fi fost responsabili de acest lucru. În același timp era o măsură de intimidare. Această chestiune a fost aflată și de Hitler, care a purtat discuții cu Antonescu. Hitler a cerut să se treacă la represalii pentru că, spunea el, în acestă chestiune trebuie să fi fost amestecați evrei. Represaliile au fost groaznice pentru că au fost în mare măsură nedisciminatorii, procentul cel mai mare a privit populația evreiască”⁷⁴. Despre represalii, Gherman Pântea relatează următoarele: „... cinci regimente, câte avea Odessa, au primit ordin să execute prin spânzurătoare câte 90 de cetățeni, de preferință evrei – de fiecare regiment, în total 450 de oameni absolut nevinovați. Spânzurătoarele erau așezate pe străzile principale. Așa că în dimineața zilei de 23 octombrie aveam acest spectacol rușinos, care a înspăimântat întreaga populație de la Odessa, căci populația, cum s-a stabilit precis, nu avea nici un amestec în aruncarea în aer a Comandamentului militar. Dacă era vorba de pedeapsă, trebuiau pedepsiți cei care, preveniți, s-au băgat în localul minat, iar nu populația, care nu avea nici o vină. Dar Comandamentul militar și-a pierdut complet capul și a început să treacă la măsuri anarhice. Un colonel de jandarmi semnează o Ordonanță prin care dispunea ca toți evreii din Odessa să părăsească orașul în cursul zilei de 23 octombrie și să plece în coloane spre Dalnic. Cei ce nu vor executa acest ordin, vor fi împușcați pe loc fără judecată. Evreii, îngroziți de spânzurătoarele din oraș, au început să fugă din toate părțile spre Dalnic, iar localnicii rămași în oraș, au început o jefuire totală a locuințelor celor plecați. La ora 9 dimineața, sosește de la Tiraspol, generalul Macici, comandantul Corpului II Armată. El era trimis la fața locului să ia măsuri cuvenite față de situația creată. Deși militar sever, considerat de militarii lui foarte rău, am avut curajul să-l înfrunt și să-i dovedesc că oamenii spânzurați și cei trimiși la Dalnic pentru a fi împușcați nu au nici o vină. Am mai adăugat că, oricare va fi rezultatul războiului, noi vom răspunde în fața forurilor internaționale pentru nelegiuirile acestea strigătoare la cer. După o discuție aprinsă, generalul Macici a convenit că eu am dreptate și a dat ordin ca spânzurații să fie imediat ridicați și predați familiilor lor spre a fi înmormântați după obiceiurile lor. În același timp, arătându-i generalului ordonanța cu totala evacuare a evreilor, semnată de colonelul de jandarmi, și demonstrându-i că această evacuare este nedreaptă și neumană, el mi-a declarat, că el nu nu știe nimic de această ordonanță. Imediat a chemat pe colonelul de jandarmi, care a semnat ordonanța și a țipat la el, spunându-i: «Aici nu e sat fără câini ca fiecare să vă faceți de cap, cum doriți voi» și i-a ordonat colonelului să meargă cu mine la Dalnic și să dea ordin jandarmilor să lase populația să se întoarcă în oraș. Am plecat spre Dalnic, am oprit coloanele de evrei, cărora le-am spus în rusește că a fost o greșeală și că au dreptul să se întoarcă în oraș. S-au produs cu această ocazie scene sfâșietoare, bătrâni, bătrâne, copii se aruncau asupra mașinii noastre, sărutându-ne mâinile, hainele. Lucrul acesta se petrece pe la ora 12. Până la ora 3 și jumătate s-a înapoiat în oraș majoritatea covârșitoare a populației evreiești, dar la ora 3 și jumătate, generalul Macici a primit o telegramă cifrată de la cabinetul militar al mareșalului Antonescu, semnată de colonelul Davidescu, directorul cabinetului militar și al mareșalului, în care se ordonau noi represalii, anume: pentru fiecare ofițer urma să se execute 200 de evrei, pentru fiecare soldat sau civil 100 de evrei. Macici, speriat, calculează și constată, că trebuie să omoare circa 20.000 de evrei și, foarte enervat, se adresează mie și îmi spune: «Dacă nu erai dumneata cu intervenția d-tale, eu îi aveam pe evrei la Dalnic, adunați la un loc, și acum numai îi împușcam, dar, odată veniți în oraș, ce fac eu acum cu ordinul mareșalului?»”⁷⁵. Pântea l-a rugat să comunice mareșalului că ordinul de represalii este nedrept, dat fiind că represalii s-au făcut și dimineața, dar comandamentul a dat probabil mareșalului informații greșite. Macici și mai enervat i-a replicat: „Domnule primar general, dumneata nu-l cunoști pe Antonescu, eu nu pot discuta ordinul lui, căci, dacă aș face așa ceva, mareșalul ar da ordin imediat să mă împuște și pe mine ca pe jidanii de la Odessa”⁷⁶. Pântea a înțeles că nu mai este nimic de făcut, dar la urmă i-a sugerat generalului că el nu poate „număra 20.000 de oameni, ca oile, și în fine că de el depinde omenia lui, cum va executa acest ordin faimos. M-am despărțit de el, spunându-i că se face o crimă, omorându-se oameni nevinovați. A doua zi, generalul Macici a venit la mine și mi-a spus foarte radios, că el a dat ordin colonelului de jandarmi, pretorul Odessei, să execute numai pe acei care nu au reușit să se reîntoarcă în oraș, aproximativ 2-3.000 de oameni bătrâni, bătrâne și bolnavi, copii. Macici a comunicat telegrafic marelui stat major, că a executat în întregime ordinul mareșalului, dar în realitate nu s-au omorât 20.000, ci numai 2-3.000 de oameni. Este și explicabil acest lucru, căci într-o clădire a unui colhoz, oricât de mare ar fi fost ea, nu încăpeau mai mult de 2-3.000 de persoane. Dar crima mare rămâne crimă, și faptul rămâne fapt, s-au omorât oameni absolut nevinovați. Aceasta este cea mai neagră pagină a noastră, care ne-a făcut mare rău, căci am devenit de o cruzime nemaipomenită, noi, un popor bun și milos, căci așa este românul din fire”⁷⁷.

În condițiile în care acum este evident care au fost adevărați autorii ai aruncării în aer a clădirii Comandamentului Militar Român de la Odessa, se pune în mod firesc problema cum a fost posibil masacrul împotriva evreilor, de ce au reacționat în maniera arătată autoritățile române, când și cât de exact a fost informat conducătorul statului, mareșalul Ion Antonescu.

În legătură cu ordinele și rapoartele ce s-au dat în intervalul 22 octombrie, ora 17.35 și 24 octombrie 1941, nu există încă o cronologie bine stabilită. În actul de acuzare al Tribunalului poporului, din anul 1946, la pagina 11, se spunea că în seara zilei de 22 octombrie 1941, la ora 20.20, cabinetul militar al lui Antonescu a trimis Armatei 4 telegrama nr. 3.154, prin care cerea să se ia măsuri drastice de represalii. Un asemenea document ca atare nu a fost identificat în arhivele cercetate, dar conținutul lui este menționat în Nota telefonică nr. 2, din 22 octombrie, ora 20.40, trimisă Armatei 4 de generalul Trestioreanu, cel care preluase comanda la Odessa, și care se încheia cu următoarea afirmație: „Am luat măsuri pentru a spânzura în piețele publice din Odessa evrei și comuniști”⁷⁸.

Se știe, de asemenea, că în ziua următoare, 23 octombrie 1941, ora 12.30, de la cabinetul mareșalului Ion Antonescu a pornit ordinul cu nr. 562, care conținea, între altele, următoarele: „... 2. Deoarece este aproape sigur că acțiunea de la Odessa a fost pusă la cale de comuniști locali și pentru a se înlătura pe viitor o asemenea acțiune, dl Mareșal ordonă să se treacă la represalii severe astfel: a) pentru fiecare ofițer român sau german, mort în urma exploziei, vor fi executați 200 comuniști; pentru fiecare 100 comuniști, execuțiile vor avea loc în cursul zilei de astăzi; b) toți comuniștii din Odessa vor fi luați ca ostateci, de asemenea, câte un membru din fiecare familie evreiască. Li se vor aduce la cunoștință represaliile ordonate în vederea lor, și familiile lor că la al doilea act asemănător, vor fi toți executați”⁷⁹. În aceeași zi a fost trimis armatei Ordinul nr. 3.161, care nu s-a păstrat în original – sau, cel puțin, în actuala fază a cercetării nu a fost încă identificat. Putem deduce însă conținutul acestui document din cel al Ordinului nr. 563 din 24 octombrie ținut: „Pentru dl. General Macici. Ca represalii, Dl. Mareșal Antonescu ordonă: 1) Executarea tuturor evreilor din Basarabia refugiați la Odessa. 2) Toți indivizii ce intră în prevederile Ordinului nr. 3.161 (deasupra acestui număr este scris 302.858, număr care se repetă în josul Ordinului) din 23 octombrie 1941, încă neexecutați și alții ce mai pot fi adăogați, vor fi băgați într-o clădire în prealabil minată (urmează un cuvânt indescifrabil) și care se va arunca în aer. Aceasta se va face în ziua înmormântării victimelor noastre. 3) Acest ordin se va distruge după citirea lui. D(in) O(Ordin). Șeful de cabinet militar Colonel Davidescu. Nr. 563 din 24.X.1941/302.858”⁸⁰.

După cum arată istoricul Cristian Troncotă, acest ordin ni s-a păstrat într-o transcriere a telegramei cifrate, care, evident, nu avea cum să conțină semnătura olografă a colonelului Davidescu, nici ștampila. Până la producerea unor dovezi incontestabile că ar fi un fals, trebuie să-l luăm în considerare ca document⁸¹.

Va urma

Note:

¹ A.N.I.C., Fond Gherman Pântea (1646), dosar 8, f. 10. Dezbaterile Adunării Deputaţilor nr. 12, 16 decembrie 1919, p. 109.

² Ibidem.

³ Ibidem, dosar 9, Documentar Gherman Pântea, Mişcarea comunistă din Basarabia, f. 5. Pe această temă vezi pe larg Ludmila Rotari, Mişcarea subversivă din Basarabia în anii 1918-1924, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004; Alin Spânu, Istoria serviciilor de informaţii/contrainformaţii româneşti în perioada 1919-1945, Prefaţă de Gh. Buzatu, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2010, pp. 142-144.

⁴ Ibidem, dosar 12, Conferinţa ruso-română Viena 1924, f. 18; Iurie Colesnic, op. cit., p. 48.

⁵ Ibidem, ff. 18-19; Iurie Colesnic, op. cit., p. 48.

⁶ Ibidem, f. 20; Iurie Colesnic, op. cit., p. 48-49.

⁷ Ibidem; Iurie Colesnic, op. cit., p. 49.

⁸ Ibidem; Iurie Colesnic, op. cit., p. 49.

⁹ Ibidem, f. 21; Iurie Colesnic, op. cit., p. 49-50.

¹⁰ Ibidem; Iurie Colesnic, op. cit., p. 119.

¹¹ Ibidem; Iurie Colesnic, op. cit., p. 119.

¹² Ibidem, f. 22; Iurie Colesnic, op. cit., p. 119.

¹³ Ibidem, f. 23. 

¹⁴ Ibidem; Iurie Colesnic, op. cit., p. 51.

¹⁵ Ibidem.

¹⁶ Ibidem, f. 23-24.

¹⁷ Ibidem, ff. 24-25. Vezi şi fragmentul Conferinţa ruso-română de la Viena din martie-aprilie 1924 (Mărturiile unui participant), în Iurie Colesnic, op. cit., p. 48-64.

¹⁸ Ibidem, f. 25; Iurie Colesnic, op. cit., p. 63.

¹⁹ Ibidem; Iurie Colesnic, op. cit., p. 63.

²⁰ Ibidem, f. 26; Iurie Colesnic, op. cit., p. 63.

²¹ Ibidem; Iurie Colesnic, op. cit., pp. 63-64.

²² Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia 1918-1940, Editura Junimea, Iaşi, 1991, p. 146; Ion Constantin, România, marile puteri şi problema Basarabiei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 31.

²³ I documenti diplomatici italiani, 1939-1943, Vol. IV, Ministero degli Affari Esteri, Comissioni per la publicazione di documenti diplomatici, Libreria dello Stato, Roma, MCMLX, p. 128; Ion Constantin, op. cit., p. 31.

²⁴ Ibidem, p. 302.

²⁵ Arh. M.A.E., fond Conferinţa Păcii, 1946, vol. 124, f. 417; Ion Constantin, op. cit., p. 31.

²⁶ A.N.I.C., Fond Gherman Pântea (1646), dosar 12, f. 27.

²⁷ Ibidem.

²⁸ Ibidem.

²⁹ Ibidem.

³⁰ Ibidem, f. 28.

³¹ Ibidem.

³² Ibidem, f. 29.

³³ Ibidem.

³⁴ Ibidem.

³⁵ Arh. C.N.S.A.S., dosar I 210700, vol. 1, f. 58. Nota nr. 321/Z/17 martie 1961, furnizată de agentul „Dan“.

³⁶ Arh. C.N.S.A.S., dosar I 210700, vol. 1, f. 317. Nota informativă a agentului „Constantinescu A.“, din 25 octombrie 1956.

³⁷ Cuvântarea Domnului Elefterie Sinicliu, în vol. La catafalcul lui Gherman Pântea, 4 februarie 1968, p.5; Iurie Colesnic, op. cit., p. 105.

³⁸ Iurie Colesnic, op. cit., p. 66.

³⁹ Arh. C.N.S.A.S., dosar I 210700, vol. 1, f. 235. Nota informativă a agentului „Vlaicu“, din 16 octombrie 1959.

⁴⁰ Ibidem.

⁴¹ Ibidem, f. 165. Nota informativă a sursei „Vlaicu“, din 8 ianuarie 1960.

⁴² Textul plăcii comemorative este ortografiat în limba română: „Gherman Pântea 1894-1967”.

⁴³ Ibidem, f. 386.

⁴⁴ Gherman Pântea, Două decenii de la autonomia Basarabiei, 20 octombrie 1937, p. 34-35.

⁴⁵ Ibidem, p. 35.

⁴⁶ Arh. C.N.S.A.S., dosar I 210700, vol. 1, f. 387. Nota S.S.I. din 31 martie 1941, din „Sursă Serioasă“.

⁴⁷ Ibidem.

⁴⁸ Ibidem, f. 367 bis. Proces verbal de interogatoriu luat lui Gherman Pântea, la închisoarea din Ocnele Mari, în data de 15 octombrie 1954.

⁴⁹ A.N.I.C., Fond Gherman Pântea (1646), dosar 6, ff. 9-11; Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, Vol. 7, Editura MUSEUM, Chşinău, 2007, p 71.

⁵⁰ Ibidem, f. 11-12; Iurie Colesnic, op. cit., p. 72. Menţionăm că această declaraţie a fost dată la 6 august 1957, iar cel la care se referă Gherman Pântea că i-a „făcut rău... când a ajuns mare“ este Alexandru Mâţă.

⁵¹ Cristian Troncotă, Primarul Odessei povesteşte, în „Magazin Istoric“, Anul XXIX, nr. 3 (336), martie 1995, p. 46.

⁵² A.N.I.C., Fond Gherman Pântea (1646), dosar 6, f. 13-14; Iurie Colesnic, op. cit., p. 72-73.

⁵³ Jipa Rotaru, Octavian Burcin, Vladimir Zodian, Leonida Moise, Mareşalul Antonescu la Odessa, Editura Paideia, Bucureşti, 1999, p. 82; Cristian Troncotă, Glorie şi tragedii. Momente din Istoria Serviciilor de informaţii şi contrainformaţii române pe Frontul de Est (1941-1944), Editura Nemira, Bucureşti, 2003, p. 70.

⁵⁴ A.N.I.C., Fond Gherman Pântea (1646), dosar 6, ff. 15-16; Iurie Colesnic, op. cit., p. 73.

⁵⁵ Vezi Primăria Municipiului Odessa, În slujba ţării. Un an de gospodărire românească la Odessa – 16 octombrie 1941-16 octombrie 1942 (Cuvânt înainte de Gherman Pântea), Odessa, 1942, p. 6; Cristian Troncotă, op. cit., p. 71.

⁵⁶ A.N.I.C., Fond Gherman Pântea (1646), dosar 6, f. 5; Iurie Colesnic, op. cit., p. 70.

⁵⁷ A.N.I.C., Fond Gherman Pântea (1646), dosar 6, ff. 5 – 8; Iurie Colesnic, op. cit., p. 70-71.

⁵⁸ Cristian Troncotă, Primarul Odessei povesteşte..., p. 46.

⁵⁹ Ibidem, f. 17-19; Iurie Colesnic, op. cit., p. 73.

⁶⁰ Ibidem, f. 19 - 21; Iurie Colesnic, op. cit., p. 73-74.

⁶¹ Ibidem, f. 22 - 23; Iurie Colesnic, op. cit., p. 74-75.

⁶² Primăria Municipiului Odessa, În slujba ţării.., p. 6.

⁶³ A.N.I.C., Fond Nichita Smochină (1956), dosar 57, f. 100; Nichita Smochină, Memorii, Ediţie îngrijită de Galin-Corini Vlad, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009, p. 466.

⁶⁴ Cristian Troncotă, Glorie şi tragedii. Momente din Istoria Serviciilor de informaţii şi contrainformaţii române pe Frontul de Est (1941-1944), Editura Nemira, Bucureşti, 2003, p. 71.

⁶⁵ Arh. C.N.S.A.S., fond documentar, dosar nr. 7 241, f. 103-104; Cristian Troncotă, op. cit., p. 72.

⁶⁶ Ibidem, dosar nr. 48 163, vol. 2, f. 263; Cristian Troncotă, op. cit., p. 72-73.

⁶⁷ În memoriile sale, Nichita Smochină menţionează că femeia de origine rusă care a venit la generalul Glogojanu să informeze că organele de specialitate sovietice au minat clădirea în care s-a instalat ulterior Comandamentul Militar Român era chiar mama celui sau a unuia dintre militarii sovietici care au făcut acest lucru, deci era în deplină cunoştinţă de cauză. Dându-şi seama de lipsa reacţiei adecvate şi imediate a generalului Glogojanu, la care fusese în ajun, ea a insistat chiar în ziua catastrofei, întâlnindu-i pe stradă pe Nichita Smochină şi Gherman Pântea, rugându-i „cu lacrimi în ochi“ să anunţe despre faptul că a fost minată clădirea şi să se ia măsuri cât mai urgente pentru părăsirea acesteia. Cei doi au ajuns, însă, în împrejurări pe care le vom arăta mai jos, prea târziu la locul catastrofei (vezi A.N.I.C., Fond Nichita Smochină (1956), dosar 57, f. 100; Nichita Smochină, op. cit., p. 466).

⁶⁸ A.N.I.C., Fond Gherman Pântea (1646), dosar 5, f. 35; Cristian Troncotă, op. cit., p. 73.

⁶⁹ Steliu Lambru, Armata română în cel de-al doilea război mondial - cazul Odessa, în „Pro Memoria” din 3 noiembrie 2008.

⁷⁰ Aceeaşi informaţie este reluată de Gherman Pântea într-o altă declaraţie dată Securităţii, în care arăta că generalul Glogojanu i-a cerut „să nu comunice generalului Iacobici ce a spus femeia pentru a nu produce panică inutilă. Evident, i-am satisfăcut dorinţa, căci el avea răspunderea situaţiei militare.” (Apud Cristian Troncotă, Primarul Odessei povesteşte..., p. 47).

⁷¹ A.N.I.C., Fond Gherman Pântea (1646), dosar 6, f. 24-26; Iurie Colesnic, op. cit., p. 75-76.

⁷² Ibidem, f. 26-29; Iurie Colesnic, op. cit., pp. 76-77.

⁷³ Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata Română în al Doilea Război Mondial 1941-1945 , Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 229

⁷⁴ Steliu Lambru, Armata română în cel de-al doilea război mondial - cazul Odessa, în „Pro Memoria” din 3 noiembrie 2008.

⁷⁵ A.N.I.C., Fond Gherman Pântea (1646), dosar 6, f. 24-26; Iurie Colesnic, op. cit., p. 77-78.

⁷⁶ Ibidem, f. 32 ; Iurie Colesnic, op. cit., p. 78.

⁷⁷ Ibidem, f. 33; Iurie Colesnic, op. cit., p. 78.

⁷⁸ Cristian Troncotă, Primarul Odessei povesteşte..., p. 47; Idem, Glorie şi tragedii..., p. 74.

⁷⁹ Matatias Carp, Cartea neagră, vol. III, p. 208-209; Cristian Troncotă,.op. cit., p. 74.

⁸⁰ Cristian Troncotă, Primarul Odessei povesteşte..., p. 47; Idem, Glorie şi tragedii..., p. 74.

⁸¹ Cristian Troncotă, Glorie şi tragedii..., p. 74.