Ion Osadcenco. Profesorul despicând negura totalitaristă

Profesorul și istoricul literar Ion Osadcenco este reprezentantul unei generații de intelectuali cu un destin aparte în peisajul culturii române postbelice dintre Prut și Nistru. Originar din sudul Basarabiei, venea dintr-un timp despre care Nicolae Mătcaș, cu rădăcini în același sol, avea să spună: „Școala superioară era pentru noi, «sudiștii», în acele vremuri, o rara avis” (Mătcaș 2010: 158). În portretul de grup al acelei generații se înscriu cunoscuții artiști ai scenei basarabene Spiridon Mocanu, Ion Furnică, Gheorghe Forțu, Liubomir Iorga, dar și renumitul matematician Eugen Grebenicov, istoricul Pavel Dimitriu, profesorul lingvist Vitalie Marin, scriitorii Andrei Ciurunga (cel refugiat, în 1944, cu familia în România, unde a cunoscut închisorile comuniste), Gheorghe Vodă, Petru Cărare, Pavel Boțu, Igor Crețu, Iurie Grecov, Dionisie Tanasoglu, pictorul Mihai Grecu, actorii Ion Ungureanu, Dumitru Caraciobanu…

Privită retrospectiv, dorința ardentă de a face studii, mai ales în cazul „sudiștilor”, este recuperatoare deoarece: 1) aici învățământul, chiar de la începuturile sale, din secolul al XIX-lea, a avut de înfruntat mai multe obstacole, lucru pe care l-a înțeles perfect și Mihail Kogălniceanu, înaintașul nostru care s-a implicat în promovarea învățământului românesc, inclusiv în sudul Basarabiei și 2) locul rămas viran în urma exterminării păturii sociale a intelectualilor basarabeni, după cel de al Doilea Război Mondial, trebuia completat.

Probabil, în anumite momente, istoria, deși dirijată de mai marii zilei, își urmează traseul ei de bumerang.

După absolvirea școlii primare, Ion Osadcenco s-a înscris, în 1937, la gimnaziul din orașul său natal Cahul, apoi, în 1944, la un liceu din orașul Bârlad. Din octombrie 1944 până în august 1945 a lucrat în calitate de director al școlii primare din satul Vâlcova, raionul Cahul, iar în anii 1946-1951 a studiat la Facultatea de Istorie și Filologie, Secția limbă și literatură, a Universității de Stat din Moldova, avându-i colegi pe viitorii scriitori Igor Crețu, Alexei Marinat și Baca Deleanu. Și-a continuat apoi studiile doctorale (1951-1954), devenind lector la Catedra de limbă și literatură română (numită pe atunci moldovenească) a USM. În 1956 a susținut teza de doctor cu tema Costache Negruzzi și nuvelele sale istorice, iar în 1988 – teza de doctor habilitat în filologie, cu lucrarea întitulată Relațiile literare ale Moldovei și Rusiei în secolul XIX. În 1989 i s-a conferit titlul științific de profesor universitar. A publicat monografiile Costache Negruzzi: viața și opera (1969; a II-a ed. – în 1984, în colecția „Gânditori moldoveni”) și Relațiile literare moldo-ruso-ucrainene (1977). 

Caracterizat de către lingvistul Nicolae Mătcaș drept „legenda noastră din adolescență, mic de stat, dar mare – sac fără fund – la taclale, bancuri și snoave, dobă de detalii din viața scriitorilor pe care ni-i prezenta, cu o bibliotecă de invidiat pentru ahtiații de cărți de învățătură din timpuri de altă dată” (Ibidem: 159), Ion Osadcenco era văzut de colegul său de catedră, profesorul care ținea cursuri de literatură română veche, Gheorghe Dodiță, drept „un adevărat învățător. De la el au deprins dragostea de limba și literatura română, dar și dragostea de neam generații întregi de studenți, actori, savanți, scriitori, ziariști și mulți-mulți învățători. Rămâne ca un îndrăgostit de viață și de oameni, rămâne prin felul cum a știut să stea la datorie până la urmă și să transmită altora ce a avut mai nobil și mai distins” (Dodiță 2010: 396).

Dar cel mai complet portret al istoricului literar, al profesorului universitar și al omului Ion Osadcenco ne-a rămas de la Gavril Istrate (23.02.1914 – 30.12.2013), filolog, istoric literar și memorialist, autorul unor lucrări fundamentale precum: Limba română literară (București, 1970); Originea limbii române literare (Iași, 1981); Studii eminesciene (Iași, 1987); Transilvania în opera lui Sadoveanu (Iași, 1999); Studii și portrete literare, I-II (Iași, 2001-2002) ș.a. Țin să menționez că în perioada aflării mele la doctorat la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, am avut prilejul să discut cu profesorul Gavril Istrate și am fost surprinsă de cele povestite despre prietenia sa cu Ion Osadcenco, a cărui studentă am fost, relație despre care noi, învățăceii de la filologie în Chișinăul anilor șaptezeci, nu știam absolut nimic.

Într-un articol întitulat Eu am iubit Basarabia din copilărie, profesorul Gavril Istrate, născut în Bistrița-Năsăud și stabilit ulterior la Iași, mărturisește: „... În 1964, m-am împrietenit la Chișinău cu fostul decan (…) al Facultății de Filologie Ion Osadcenco și cu istoricul și criticul literar Vasile Badiu. Cu amândoi am avut legături prietenești, am scrisori de la ei. Mi-au fost foarte buni prieteni, păcat că au plecat prea devreme dintre noi. S-au stins în același an, 1994. Am fost atunci, în 1964, la Osadcenco în casă, el a fost la mine după 1989, am vizitat împreună cetățile Hotin și Tighina” (Istrate 2017). Trebuie spus că profilul lui Ion Osadcenco schițat de către Gavril Istrate se înscrie în galeria de portrete remarcabile ale mai multor personalități din domeniul filologiei, culturii și al literaturii românești, portrete despre care Amalia Voicu, autoarea articolului dedicat cercetătorului literar originar din Năsăud, inclus în Dicționarul general al literaturii române, afirmă că „sunt pe cât de echilibrate, pe atât de vii, izbutind totodată, datorită unei excepționale memorii a detaliului, dar și unei bogate colecții de documente, să reînvie atmosfera inefabilă a unor epoci” (DGLR: 685).

Amintirile detaliate ale lui Gavril Istrate despre prietenul său de la Chișinău constituie substanța unui amplu articol Ion Osadcenco, publicat inițial în „Convorbiri literare” , inclus apoi în volumul Studii și portrete literare (Iași, 2001). După cum va mărturisi autorul, s-au cunoscut în decembrie 1964, când, în baza unui acord care se stabilise între universitatea ieșeană și cea din Chișinău, Gavril Istrate a făcut parte din cea dintâi delegație care trecuse Prutul după cel de al Doilea Război Mondial. „Am descoperit, afirmă autorul, un om deosebit în profesorul de literatură Ion Osadcenco, decan al Facultății de Filologie, în vremea aceea. … Era un om de o bunătate sufletească cu adevărat rară”. Timp de două săptămâni, cât a stat la Chișinău și au fost aproape tot timpul împreună, năsăudeanul Gavril Istrate a avut răgazul să-l observe pe îndelete pe profesorul basarabean cu care se împrietenise și pe care îl caracterizează astfel: „Nu l-am văzut niciodată posomorât sau abătut. Necazurile pe care, cu siguranță, le va fi avut și el, n-au fost exteriorizate niciodată. Nu l-am văzut decât zâmbind și cu fața luminată de generozitatea cu care întindea mâna de ajutor necesară oricui i-ar fi solicitat sprijinul, indiferent în ce problemă”. Gavril Istrate reface atmosfera pe care a cunoscut-o în mediul universitar chișinăuian, atmosferă care se datora unor profesori precum era Ion Osadcenco: „Se bucura de mare simpatie în rândurile studenților și de stima și respectul colegilor. Era străin de orice morgă și de orice înfumurare în care cad cei mai mulți dintre cei cărora li se încredințează o muncă de răspundere. Am participat la cursurile lui și l-am însoțit când el însuși se ducea să-i asiste pe alții. Am participat la numeroase întruniri ale studenților precum și la unele ședințe administrative ori de comunicări științifice ale cadrelor didactice și, mărturisind adevărul întreg, l-am urmărit cu foarte mare atenție, ca să-l pot «citi» mai bine”. Concluzia la care ajunge Gavril Istrate este una relevantă: „N-am văzut niciun gest și n-am auzit nicio vorbă din gura lui care să nu se potrivească cu situația dată ori cu contextul respectiv. N-am observat nicio încercare de a «politiza» cele spuse, cu gândul că un străin, cum eram eu acolo, nu trebuia să cunoască și eventualele neajunsuri din munca ori din concepția celor despre care se vorbea”. Sentimentul de frațietate pe care Osadcenco îl transmitea colegului său ieșean este indubitabil: „Am văzut, în toată atitudinea lui, comportarea unui adevărat frate și atunci când discutam probleme dinafara învățământului, pe drumurile pe care le-am făcut spre Orheiul Vechi și spre Criuleni, spre Tighina, Tiraspol, Odessa ori spre Cetatea Albă”. Acest sentiment va fi consolidat în corespondența ulterioară dintre cei doi mari înaintași: „Impresiile mele asupra omului, formate în urma contactului direct cu el, scrie în continuare Gavril Istrate, se confirmau din cele peste treizeci de scrisori pe care mi le-a trimis, precum și din relatările mai multor foști studenți de-ai lui”. Apreciindu-l pentru calitatea sa de specialist în istoria literaturii române, care a predat pe marii clasici din secolul al XIX-lea, în frunte cu Eminescu, Alecsandri și Negruzzi, Gavril Istrate va menționa atașamentul lui Osadcenco, în special, față de Constantin Negruzzi, a cărui operă a studiat-o în întregime și strădaniile lui, în această direcție, care au fost concretizate „într-o bună monografie”. Dar lucrarea lui cea mai importantă, va sublinia atentul cercetător, este cea care se intitulează Relații literare moldo-ruso-ucrainene în secolul XIX, în care autorul aduce puncte de vedere noi în privința cunoașterii operei mai multor scriitori din Moldova, între care C. Negruzzi, V. Alecsandri, B. P. Hasdeu, A. Donici, M. Eminescu și va reliefa prezența scriitorilor din Moldova în presa rusă din secolul al XIX-lea și felul cum au fost sprijiniți ei de opinia publică progresistă din Rusia.

În documentatul articol dedicat confratelui său basarabean, Gavril Istrate menționează că moartea profesorului Ion Osadcenco a fost deplânsă de toată lumea care l-a cunoscut, în numeroase articole elogioase despre activitatea lui, ca și despre atitudinea de care a dat dovadă în toate împrejurările, „o atitudine demnă în cel mai frumos sens al cuvântului, fără niciun compromis”. Gavril Istrate completează portretul memorabil al profesorului și al omului care a fost Ion Osadcenco, citând prezentările pline de simpatie, aprecierile pozitive ale studiilor și articolelor publicate de către Osadcenco în diverse periodice literare și lingvistice, mergând, de asemenea, pe urmele aprecierilor date de către Vasile Badiu, într-o scrisoare adresată lui Gavril Istrate, precum și pe urmele monografiei lui Constantin Reabțov, Cahul. Istorie, personalități, cultură, Chișinău, 1997 (vezi p. 166-167). Din toate acestea desprinde imaginea omului care „apare într-o lumină calmă și caldă, apropiat de toată lumea și binevoitor până și cu cei care, eventual, aveau alte păreri decât el în anume probleme de ordin științific ori administrativ”.

Din decembrie 1964, când s-au cunoscut, și până la moartea prietenului său basarabean, s-au căutat unul pe altul prin scrisori și au făcut mereu schimb de cărți. La 13 noiembrie 1977, spre exemplu, Ion Osadcenco îi scria lui Gavril Istrati: „Mă bucur că cele ce ați primit v-au îmbogățit biblioteca. Ieri, colegul meu Popovici Costică v-a trimis ediția a doua a monografiei Eminescu. De va mai apărea ceva, am să vă țin la curent”. Bineînțeles, în acele vremuri, în special, după evenimentele din Cehoslovacia anului 1968, când relațiile dintre ex-URSS și România au cunoscut o perioadă de răcire, au fost cazuri când informațiile lui Ion Osadcenco în legătură cu trimiterea unor cărți „au rămas fără acoperire”. „Cărțile, precizează destinatarul de la Iași, nu mi-au mai parvenit, au fost oprite pe undeva”. Sunt interesante datele despre traseul corespondenței dintre cei doi din perioada respectivă: „Îmi scria, de obicei din Chișinău, unde își avea domiciliul și își desfășura activitatea. Dar, din când în când, primeam vești de la el din Erevan (10.IV.1969), din Leningrad (5.VIII.1969), din Vilnius (26.IX.1971), din Tașkent (27.IV.1972), de la Cernăuți (18.IV.1975), din Brașov (2.VIII.1977) ori din Timișoara (noiembrie 1990)”. Când, după 1990, se puteau întâlni fie la Chișinău, unde Gavril Istrati a fost de mai multe ori, la diverse manifestări sau simpozioane, fie la Iași, unde i-a fost oaspete, scrisorile dintre cei doi „s-au cam rărit”. Ultima epistolă primită de la Ion Osadcenco, datată 5.IV.1992, lasă impresia „unor concluzii la relațiile dintre noi, scrie Gavril Istrate, și, în același timp, marchează îngrijorarea care începuse să ne învăluie și să ne domine: «La Iași nu știu când voi mai putea veni. Ne grăbim să încheiem anul de învățământ. Situația noastră aici a devenit destul de grea. Împușcăturile din Transnistria se aud noaptea și la Chișinău. Suntem foarte îngrijorați. Să sperăm că vom fi auziți de Cel de Sus și că treburile se vor ameliora»”.

La întâlnirea de la Chișinău din toamna anului 1992 Gavril Istrate avea să constate o schimbare pe chipul prietenului său, care nu l-a mai întâmpinat cu zâmbetul de altădată: „Optimismul lui scăzuse mult. Nu mi-am putut da seama, atunci, că ne găseam pentru ultima dată față în față, dar am înțeles că starea lui sufletească era alta nu numai din cauza unor îngrijorări care veneau de dinafară, ci ea se datora și stării de sănătate în care se afla colegul meu…” (Istrate 2001).

Relația lui Gavril Istrate cu Ion Osadcenco depășește limitele unei prietenii între doi profesori universitari, deținând ambii, la acea vreme, și funcția de decan, unul la Universitatea de Stat din Chișinău, celălalt la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Precizăm că Ion Osadcenco a fost primul decan al Facultății de Filologie înființată în 1962, cu secțiile: Limba și literatura moldovenească, Limba și literatura rusă, Limba și literatura străină. Mai tânărul său coleg de catedră Gheorghe Mazilu, cahulean și el, originar din Gotești, îl caracterizează pe Ion Osadcenco anume din perspectiva funcției de decan: „În timpurile de tristă amintire, când rector al universității era A. Medvedev, Ion Osadcenco, în calitatea sa de decan, a știut să ocrotească cu abilitate suveranitatea multor lectori și studenți. A fost cel mai indicat și competent decan pe care l-a avut filologia moldovenească până la ora actuală” (Mazilu 1987: 5). Această caracteristică devine mai explicită dacă e să ținem cont de condițiile concrete în care erau puși să activeze intelectualii, inclusiv profesorii, în acele vremuri, rememorate de către scriitorul Vladimir Beșleagă astfel: „În primii ani de după război s-au făcut arestări și printre studenții de la universitate. Au fost descoperiți aici «dușmani ai puterii sovietice», care au făcut ani grei și lungi de exil. Printre aceștia Alexei Marinat, care, se spune, tot de colegi și pământeni de-ai lui a fost vândut. KGB-ul avea racolați colaboratori dintre studenți, evident, și aceștia erau obligați să informeze poliția secretă. Despre atare lucruri nu am avut cunoștință până târziu, când s-a produs o anume liberalizare a climatului social și s-a putut vorbi deschis. Având un nume ucrainean, Ion Osadcenco, bănuiesc că din acest motiv, a fost și domnia sa «angajat». Să încerci să refuzi! Așa erau timpurile. Dar și să vinzi pe fratele tău iarăși nu e o treabă de nimica. Ce să facă omul? Cum să scape de belea? Îmi povesti Domnia Sa cu mult haz: «Și să vezi, măi Vladimire, cum m-am spălat... Mi-a ordonat acel leitenant (locotenent) KGB să-l urmăresc pe cutare și să-i raportez lui. Iată că ieșind odată din incinta universității, continuă Osadcenco, îl văd pe respectivul pe celălalt trotuar, unde mă aștepta. Pornesc și eu într-acolo, spre dânsul, dar aici îmi vine o idee năstrușnică în cap și strig, de departe, ca să se audă: Tovariș leitenant! Tovariș leitenant! (pe rusește, desigur). L-am urmărit azi!... Când aude acela că strig în gura mare și arăt spre dânsul, iar aici lume, studenți, deodată face un gest cu mâna, mâniat foc: Molci, durak! Zamolci! (Taci din gură, idiotule!)... Nu m-a mai căutat după aceea. Așa am scăpat»”... (Beșleagă 2010)

Cum putea fi șantajat Ion Osadcenco ne explică Maria Osadcenco, soția sa: „Era persecutat pentru că înainte de război a făcut șase clase la Bârlad. Medvedev, rectorul de pe timpuri, îi zicea la Universitate: Tî bîl strajerom u rumân (Tu ai fost străjer la români)” (Roibu 1999: 100).

În condiții de persecuție drastică profesorul Ion Osadcenco a reușit totuși să despice negura acelor timpuri de tristă pomină, educându-ne pe noi, studenții săi, în spiritul valorilor literare și culturale românești, valori la care, de altfel, accesul era limitat, cărțile românești editate în România fiind strict interzise. Ion Osadcenco a reușit să ne cultive sentimentul deschiderii față de valorile trecutului, dragostea față de valorile românești prin lecțiile sale care se remarcau prin „luxul de amănunte, detaliile edificatoare, citatul ingenios” (Mazilu 1987). Cursul special Eminescu era pasiunea sa și aceasta se vedea clar din felul cum își concepea prelegerile. În general, momentul atractiv al lecțiilor sale consta în faptul că știa să coreleze literatura cu viața, într-un fel al său, deosebit. În acest sens, îmi amintesc de o întâlnire, pe care profesorul nostru îndrăgit a organizat-o la facultate. Invitatul era un domn impozant, care știa pe dinafară aproape toată poezia lui Eminescu. Detaliul semnificativ, determinant este însă următorul: invitatul făcea parte din cohorta celor care au fost deportați. Reușise să ia cu sine un volum de poezii ale lui Eminescu și, neavând cu cine comunica în limba română, stătea de vorbă cu Eminescu, învățându-l pe de rost. Precizez că acea întâlnire de neuitat avea loc într-un timp în care era strict interzis să vorbești despre deportări. Este o dovadă elocventă a felului în care Ion Osadcenco știa să facă legătura între literatură și viață, rupând tăcerea despre anumite fenomene nefaste din istoria basarabenilor și luptând cu indiferența celor din jur. Îmi amintesc cum ne preda literatura pașoptistă, punând accent pe „Dacia literară” și pe articolul-program, publicat de către M. Kogălniceanu, sintetizând în patru puncte idealurile literare ale scriitorilor pașoptiști:

1. Formarea spiritului critic în contextul literaturii române, axat pe principiul estetic;

2. Afirmarea idealului și aspirației de realizare a unității limbii și literaturii române;

3. Combaterea traducerilor mediocre și a imitației – în loc să imite pe scriitorii străini, românii ar putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din istorie, natură și folclor;

4. Promovarea unei literaturi originale prin utilizarea unor surse de inspirație ce vor reflecta specificul național și estetica romantică.

Rostită într-un mod comic, fraza lui Osadcenco, devenită celebră: „Asta întreabă el la examen”, acum înțeleg bine, ne punea și pe noi studenții și pe el la adăpost de eventualele persecuții de ordin ideologic, căci a vorbi în acele vremuri despre specificul național era riscant, dacă e să ținem cont de ce s-a întâmplat cu Ion Vasilenco, cel care, învinuit de naționalism, a fost internat la spitalul de psihiatrie din Costiujeni, unde a și murit, sau ținând cont de persecuțiile la care a fost supus criticul și istoricul Vasile Coroban, din același motiv.

Așa proceda Ion Osadcenco, cel care știa să ne dea nouă, învățăceilor lui, mai multă siguranță pentru a ne continua drumul prin viață. A fost pentru noi un exemplu și în privința felului cum știa să se bucure de viață. Când, după mai mulți ani de așteptare, am primit primul nostru apartament mult jinduit (Alexandru, de asemenea, i-a fost student), ne-am dorit să împărtășim această bucurie cu profesorul nostru îndrăgit, pe care l-am avut oaspete împreună cu colegii săi scriitori Gheorghe Mazilu și Vasile Galaicu. Am petrecut o noapte până în zori într-o atmosferă memorabilă în care melodiile la fluier, cântecele populare interpretate de profesorul nostru, glumele și vorbele de duh ne-ar fi putut menține mult timp pe aceeași undă a bucuriei imense de viață și de comunicare spirituală. Îmi mai amintesc că atunci a adus cu el un blocnotes de mici dimensiuni, în care erau trecute numele tuturor foștilor săi studenți, cu notele și evidența prezenței la ore. Oprindu-se la numele meu trecut în minusculul său catalog, a menționat că nu am avut nicio absență la prelegerile și seminariile sale, ceea ce era un caz unic în experiența sa de profesor. Era, de fapt, dovada dorinței mele de a cunoaște literatura clasică și a respectului față de profesorul care a știut să-mi alimenteze dorința de conexiune la valorile perene.

… L-am întâlnit, ulterior, în vara anului 1985. Cobora scările Academiei de Științe și avea expresia feței neobișnuită, adumbrită de o undă de tristețe. Venea de la discuția lucrării sale de doctor habilitat, discuție care, probabil, s-a desfășurat într-o atmosferă nu tocmai colegială și agreabilă. I-am dăruit atunci prima mea carte de studii și articole de critică literară, abia apărută de sub tipar, bucuroasă că pot împărtăși acest eveniment cu profesorul pe care îl respectam în mod deosebit. A citit autograful și l-am văzut luminându-se la față, căci în acele cuvinte pe care i le adresam mi-am exprimat toată dragostea și sentimentele de recunoștință față de Profesorul care mi-a marcat destinul de viitor cercetător literar. M-am bucurat să-l văd plecând mai puțin trist după acea întâlnire din holul sumbru al Academiei…

Dacă Ion Osadcenco a reușit să despice negura totalitaristă, acest lucru s-a datorat spiritului său inegalabil, calităților sale de om și de profesor cu idealuri, pe care a știut să le apere, transmițându-le și studenților săi, pe care i-a îndemnat să fie stăpâni pe destinul lor.

Referințe bibliografice:

Beșleagă 2010 = Vladimir Beșleagă, Naufragiat 50 sau psihosociologicale (III) (2), în „Contrafort”, nr. 3-5 (77-80), martie-iunie, 2010

DGLR = Dicționarul general al literaturii române, de la origini până în prezent, Vol. E/K, București, Univers Enciclopedic, 2005.

Dodiță 2010 = Gheorghe Dodiță, în Dicționarul scriitorilor români din Basarabia. 1812-2010, Chișinău, Prut Internațional, 2010.

Istrate 2001 = Gavril Istrate, Studii și portrete, Iași, 2001.

Istrate 2017 = Gavril Istrate, Eu am iubit Basarabia din copilărie, în „Jurnal de Chișinău”, 3 decembrie, 2017

Mazilu 1987 = Gheorghe Mazilu, Pedagog exemplar, om de omenie, în „Literatura și Arta”, 3 decembrie, 1987.

Mătcaș 2010 = Nicolae Mătcaș, Ca un neostoit salcâm din stepa Bugeacului, în „Limba Română”, Chișinău, nr. 7-8, 2010.

Roibu 1999 = Nicolae Roibu, Cei care au fost…, Chișinău, Prometeu, 1999.