Și ateul se făcu preot...

Ștefan Bașlâcaru, care se frământa să-și înceapă povestea, nicidecum nu găsea cum s-o facă. Deoarece el însuși, cel cu întâmplarea, nu putea crede că așa ceva e posibil. Dar, vezi Doamne, s-a întâmplat. Și nu cu altcineva, dar chiar cu el însuși. S-o înceapă cu visul? Dar până la vis-ne-vis, a fost o realitate pogorâtă peste el nimeni nu știe cum. Adică, acel nimeni e chiar el în persoană – trezit din somn de acea realitate. El nu mai era el. Și acum, când se poate privi de la o parte, cu un ochi aproape independent, cum să-și formuleze cele ce avură loc? Cum?!

Se pomeni șoptindu-și: „Doamne, ce vis cutremurător! Răvășitor!..”.

Și iar se vede în acea noapte îndepărtată, când toate cele necesare pentru plecarea în altă lume erau pregătite, toate cele necesare pentru viața și activitatea din acea altă lume – expediate deja, lui rămânându-i doar cele indispensabile în calitatea sa de pasager. Știa că e urmărit și la frontieră va fi percheziționat cu de-amănuntul. Dar în această privință avu noroc, căci cele prin care trebuia să treacă erau parcă aranjate. Ce-și punea în gând, mai bine zis ce-i trăsnea prin gând, devenea realitate. Inclusiv această plecare.      

Dar s-a întâmplat cu el ceva ce nu se mai întâmplase niciodată. Nici chiar atunci când își văzuse dragostea în altarul bisericii, la acea măsuță, cu mânuțele în palmele lui... A fost o zguduire a sufletului, a întregii sale ființe. Și totuși, întâmplarea prin care avea să treacă în noaptea din preajma plecării pentru totdeauna de pe meleagul natal nu avu pereche. Căci era greu să crezi că e doar un vis. Era, acel vis, în același timp și o realitate. O mână vânjoasă, dar poate un laț de funie groasă, îi sugruma beregata. Și o voce strecurată printre dinții încleștați îi repeta amenințător:

– Nu-ți face iluzii, șmechere! Păcatele totdeauna vor fi cu tine, oriunde ai încerca să dezertezi. Ele pot fi acoperite – înțelegi ce-ți spun?! – acoperite, și nicidecum iertate doar acolo unde au fost făcute. Auzi?! Numai acolo unde au fost făcute. Adică, aici. Și numai prin edificarea unui monument – locaș prin care să fie posibilă adresarea rugii către Cel de Sus pentru iertarea păcatelor.     

Când acel ștreang i se urcă peste gură cu strânsura sa amenințătoare, gata să-l înăbușe, își reveni.

Înțelegerea cu prietenii de afaceri demult era pusă la cale. Îi motivaseră noile realități: odată cu lansarea așa-zisei democrații, dobândirea cu orice preț a banului a devenit regele suprem. Iar cei câțiva prieteni de afaceri, văzându-se în preajma posibilului pericol, au decis să-și caute o nouă „baștină”, în care să nu se pomenească furați și îmbrânciți din afacerile lor. Găsiseră deja și țara, și localitatea concretă, și viitorii parteneri de afaceri. Acum erau gata de drum. Și deodată, pogoară acel vis. Și nu un vis ca toate visele, cu deșteptări din hărțuirea lor insuportabilă, care te îndemnau să o iei la sănătoasa ca să-ți revii. Ci un vis cum n-a mai știut în viața sa. Căci legat fiind direct și amenințător cu realitatea, când se trezi, visul mai continua. Da-da! Mai continua, deși el era deja cu ochii deschiși, în plină conștiință. Dar mâinile ce-i sugrumau beregata continuau să-și sporească forța și înfricoșătoarea voce continua să-și repete amenințarea: dacă nu ia decizia aici și acum să-și acopere păcatele făcute cu diabolică inspirație de-a lungul vieții sale, lăsând în urmă victime nevinovate, copii abandonați și soții părăsite, dacă nu se apucă chiar din această clipă să-și răscumpere marele păcat al vieții sale cu o faptă capabilă să-i ușureze cât de cât acest păcat, funia care-i strangulează beregata și-i oprește respirația își va face ultimul efort. Încercă să șoptească: dar ce să facă pentru a se vedea eliberat? Și vocea poruncitoare, dar și salvatoare, îi răsună în toată ființa: să durezi o biserică în care să-ți duci viața câtă vei merita s-o mai trăiești...         

O mână nevăzută i-a luat de pe cap încăpătoarea valiză, în care-și ținea toată averea cu care trebuia să-și dureze în altă parte a globului o viață nouă. Mai bine zis, să și-o continue pe cea de aici: să-și facă de cap deja nu cu forța înaltelor posturi statale, ci cu cea a banului...   

Deschise gura să răspundă: de acord, dar permiteți-mi să respir! Și auzi o voce venită parcă de Sus, din Ceruri: Bine... Așa să fie...

Își răsuci capul din strânsoare și valiza se rostogoli de pe pernă, revenind la poziția în care o potrivise înainte de somn, alături de capul său. Căci pe acea pernă obișnuită, de această dată încăpea el cu întreaga-i viață – cea trăită și cea posibilă încă...

Nici acum nu-și dădea seama cât timp rămăsese în acea poziție – cu capul surmenat de acel frământ și din partea visului neobișnuit împletit cu treaza realitate, pe perna boțită, cu valiza chiar alături de tigva sa, precum o potrivise la culcare... Și deodată simți un îndemn. O zbatere sufletească, împletită din toate trăirile sale de până atunci. Oricât de neverosimil ar părea, era adevărul adevărurilor...          

Și el, Ștefan Bașlâcaru, a purces la treabă.

Dintre foștii săi prieteni cu care urma peste două zile să plece acolo unde erau deja așteptați i se alătură doar unul, Andrei Potcovaru, cel care primul l-a îndemnat să-și părăsească înaltul post partinic și să se dea de partea adevărului care se manifesta în mișcările de stradă de la finele anilor optzeci. Și de atunci cărările vieții lor nu numai o dată s-au intersectat. Iar la unele afaceri, riscante, dar benefice, s-au unit...

– Așa e viața, dragul meu făcător de bine, rosti preotul ca un fel de concluzie. Uneori îți face niște surprize la care nici cu gândul n-ai îndrăzni să te apropii.

Pe Andrei Potcovaru nu-l cunoștea îndeaproape. Și nu era printre cei cu care comunica mai des, în interesul noii sale activități de om de afaceri. O singură dată i s-a adresat: șantierul la care lucra la un moment dat s-a pomenit fără finanțator. Iar el, ca responsabil de lucrările pe șantier, se văzu nevoit să caute un stăpân. Cineva l-a sfătuit să se adreseze omului de afaceri Ștefan Bașlâcaru. Așa au colaborat fără nicio disensiune. Iar când Bașlâcaru a decis să organizeze acel grup de businessmeni ca să plece în scopul activității lor într-o țară din Occident, i s-a adresat și arhitectului. Acela nu i-a răspuns imediat. I-a spus că se va gândi și-l va informa. S-a ținut de cuvânt. Deci era gata să facă parte din acel grup. Și când Bașlâcaru și-a anunțat prietenii că nu pleacă, rostind deschis și cauza, aceia au rămas șocați: să-l fi apucat pe seriosul Bașlâcaru dorul de glume proaste? Iar când s-au convins că nu glumește, i-au întors foarte supărați spatele și și-au văzut de drum. Numai Andrei Potcovaru a rămas să discute decizia neașteptată a liderului de grup. Acolo avea un contract bun, un venit frumușel, cu perspectivă aproape sigură. Dar nu pleca cu toată inima, din tot sufletul. Aici îi rămânea mama, care nici în ruptul capului nu dorea să plece în străinătate. Da, știe ea că în privința banilor și a vieții, în genere, ar fi asigurată mult mai bine acolo. Dar i-a zis fiului: nici moartă nu vrea să plece de acasă. Au dus-o rușii în Siberia, cu forța. Acum, benevol, să-și părăsească baștina, neamul, mormântul părinților, al bunicilor și străbunicilor?     

Și Andrei Potcovaru a rămas. S-a implicat, cum se zice, cu trup și suflet în munca pornită parcă de niște naivi, dornici de aventuri și aruncători de proprie avere în stânga și-n dreapta, ca să mai distreze pe unii gură-cască. Însă nu, nu a fost să fie. Astfel, chiar din prima zi de activitate, locul șantierului l-a stabilit însuși arhitectul. La propria sa baștină. Cândva cu acareturi, magazii, șoproane, livadă impunătoare, cum nu erau prin vecinătate. Căci și gospodari ca neamul Potcovaru nu întâlneai la fiecare pas. Tocmai pentru acest spirit gospodăresc s-au pomenit în 1941 în Siberia. Ea avea un anișor când au fost înhățați în puterea nopții și duși, desculți și dezbrăcați, în locuri sălbatice siberiene, unde zac trupușoarele a doi frățiori de-ai ei. Cu ceilalți doi și cu părinții s-au reîntors când ea împlinise deja douăzeci. Au avut probleme cu casa lor jinduită de cei nouăsprezece ani acolo, în fundul Siberiei. Dar și-a revenit. Și familia Potcovaru și-a revenit, de parcă nici n-a trecut prin toate...

– Și, iată, dragă Tudorel, – își încheie gândul amfitrionul, – lucrăm de atunci împreună, nu doar mână în mână, ci suflet în suflet. Eu aici, în interior, cu slujbele, cu activitatea cotidiană a Hramului, iar el are grijă de starea sănătății acestui hram. Și mi se pare că lucrurile merg binișor...

Se răsuci și, îmbrățișând cu privirea masiva icoană din fața sa, îți făcu semnul crucii și bătu o mătanie.

***

Tudor Neculăescu reveni la întrebarea întreruptă la jumătate – întrebarea dacă n-ar putea fi la mijloc o confuzie.

– Și, totuși, dacă?, își repetă întrebarea oaspetele, de astă dată pe un ton categoric afirmativ.

Și fără a aștepta reacția amfitrionului, rosti mai mult acuzator decât întrebător:

– Tu o cunoșteai pe proaspăta voastră învățătoare din clasa a noua?

Și fiindcă preotul Ștefan îi aruncă o privire plină de nedumerire îmbibată cu o undă de reproș, găsi de cuviință să pună capăt acestui dialog ciudat și trecu la direct:

- Știi cine era acea tânără învățătoare?

Ștefan Bașlâcaru uită pe o clipă cine-i el azi și că se află în sfântul locaș, în fața icoanei călăuzitoare, și răspunse brusc: 

– Da! Imaginează-ți că știu! Era atunci, și a rămas pentru toată viața, mândra lui. Tu nu știi ce-a urmat după ce taică-meu a fost transferat, legitim de altfel, cu serviciul în Siberia. Profesoara l-a urmat. El nu s-a mai însurat, și nici ea nu s-a mai măritat. Așa au dus-o și nu știu de o mai duc împreună. Că demult nu mă mai interesează.

– Ești sigur de adevărul vorbelor tale?

– Bineînțeles. Argumentele sunt grăitoare... 

Tudor îl privi lung, nefiind parcă sigur de ceea ce vrea să-i vorbească. Dar această îndoială era doar de o clipită. Căci pentru asta, – adică, și pentru asta – făcuse drumul încoace.

Rosti, țintindu-l cu privirea:

– Ți-am spus de la bun început că le cunosc pe toate. Le am așternute în volumul de memorii, pe care degrabă îl termin. Și dacă nu aflam de incredibila transformare a celui care ai fost și te-am cunoscut – am și studiat o bună parte din parcursul tău până ai ajuns acolo, în vârful piramidei – nu mai căutam să te revăd. O transformare imposibilă, mi-am zis, pentru firea unui om, oricât de neordinar ar fi. Mi-am zis că aici poate fi doar lucrul Domnului. Și am venit să mă conving și să admir fapta Celui de Sus. De aceea am și decis să te pun la curent cu realitățile pe care ar trebui să le cunoști... Dar și să te pun puțin la încercare, – nu ascund! – ca să-ți recunoști unele păcate pe care, în fața Domnului, în singurătate, le-ai rostit, probabil, nu o singură dată. Dar în viață continui să le ții sub lacătul tăcerii. Deci despre tata și, așa cum spui tu, amanta sa, cunosc mult mai mult din ceea ce e adevăr și nu presupuneri sau concluzii pripite...

Preotul l-a întrerupt revoltat:

– Cum adică, dragă Tudore?! Cum?! Doar mă bizui nu pe cele auzite, ci văzute. Înțelegi? Văzute cu ochii mei!

– Și-n viață nu ți s-a întâmplat niciodată să vezi și să crezi una, iar în realitate să te convingi că nu e tocmai așa? Acum, te rog, ascultă, nu mă întrerupe și fii gata de o surpriză la care nici n-ai putut să te gândești că ar putea exista. Dar ea a existat. Și, posibil, continuă să existe. Și va continua totdeauna să existe. Căci face parte din adevărurile neschimbătoare. Loreta Vasilevna Grindă, cum o numeam noi pe atunci – ascultă-mă atent! – e sora ta de pe tată. Da-da. Era un păcat din tinerețea tatălui tău. Prima dragoste a lui și a fetișcanei întâlnite aproape întâmplător, la o competiție sportivă raională. El era la trântă, ea la alergări. Dar cele două sau trei zile erau împreună și la cantină, și la dansurile care se organizau seara. Dragostea a răbufnit spontan, surprinzătoare pentru ambii. Așa cum se întâmplă cu dragostea adevărată. Și măcar că localitățile lor se aflau depărtișor una de alta, nu era săptămână să nu se întâlnească. Iar când au constatat că vor avea copil, s-au prezentat părinților. Mai întâi la ai ei. Apoi și la ai lui. Și unii, și ceilalți – nici să audă. Mai întâi – învățătura! Bineînțeles, nici unul, nici altul nu informase părinții despre motivul acestei grabe.

Când el hotărî să-i propună o soluție șoptită de medicul familiei lor, căruia i s-a destăinuit, ea era plecată și plecată a fost ani de zile. Flăcăul își căută de drumul său. A făcut școala, apoi seminarul de la Odessa, deși nu-l prea atrăgea popia. Surpriza a venit peste ani de zile...

Teofan Zaharia era deja preot, cu familie și fiu în clasa întâi, când s-a pomenit într-o zi cu o fetișcană drăguță așteptându-l la ușa bisericii. Tresări când dădu cu ochii de ea. Parcă o mai văzuse cândva, undeva. Emoția îi dădu de gol slăbiciunea, dar poate nu slăbiciunea, ci tăria care-i prinsese cândva rădăcini în sufletul adolescentin. Da, era ea! Prima sa dragoste. Încărcată de visuri nemaipomenite. Și toate realizabile. Căci erau bine chibzuite, sprijinite doar pe posibilități reale. Dar n-a fost să fie. Unul Dumnezeu cunoaște adevărata cauză. Sau poate așa o fi fost chiar voința lui.

Oricum, adolescentul Teofan Zaharia, născut și crescut în familie de preoți, a dat ascultare părinților. Cu atât mai mult cu cât și părinții ei manifestau aceeași poziție categorică. Și, iată, fetișcana din fața sa. Și răbufnirea acelor memorii. Pentru prima dată și-a permis să încalce legea bisericii ortodoxe de a nu permite sub niciun motiv ca picior de femeie să treacă pragul altarului. Acolo, în odaia nu prea spațioasă, dar cu surprinzătoare larghețe cerească, a fost șoptită continuarea dramei acelei întâmplătoare dragoste, care, se vede, n-a fost deloc întâmplătoare, ci un destin.

Îi aduse o veste tristă... Pe mama ei el n-a mai văzut-o din ziua despărțirii lor, deși își dăduseră cuvântul să rămână împreună, să cântărească bine, la rece, situația și, când le va permite vârsta, să creeze familie. „Să fi avortat?”. Anume la acest sfat se gândise. Dar vocea ei răsună în așa fel încât el amuți și se pierdu cu firea. Când își reveni, ea nu mai era. Și n-a mai văzut-o și n-a mai auzit de ea niciodată, deși ani în șir n-a încetat s-o tot caute. Acum o avea în față. Leit ea. Numai că puțin parcă mai năltuță. Și mai vorbăreață. Îi aducea trista veste din porunca mamei: să-i facă o vizită adevăratului ei tată de cum ea va fi dată pământului! 

A rămas plăcut surprins aflând că poartă întregul nume al mamei sale: Loreta Vasilevna Grindă. L-a informat că e elevă în clasa a noua. La școala-internat unde învățase și maică-sa. Va face și ea pedagogie. Sau, poate, medicina. Că-i plac ambele domenii. Cresc și servesc omul. Ce poate fi mai de preț, mai important în această viață?

A asigurat-o că de azi înainte el îi va fi și mamă, și tată. Și că îl găsește aici oricând, în acest altar, chiar dacă e interzis să cunoască picior de parte femeiască. Dar el se ruga să i se permită această excepție. Întru iertarea căreia el își va consacra întreaga-i activitate de slujire Hramului sfânt al Cerului...  

– Și crezi că a avut dreptul să-și permită această excepție? 

Vocea preotului mai mult condamna decât întreba.

Oaspetele ridică din umeri, parcă nu numai surprins de întrebare, ci și iritat:

– Tu ești obligat nu numai să știi, ci și să pronunți adevărul.

***

Pauzele din dialogul lor nu erau de lungă durată, dar oarecum încordate. Oaspetele se străduia să pară cât mai amabil. O discuție între doi foști colegi de studenție. De atunci, poți zice, s-a scurs aproape o viață întreagă... Și, iată, neașteptatul oaspete curmă pauza:

– Spune-mi, te rog, de când s-a întâmplat neverosimila cotitură a vieții tale, înavuțindu-te cu acest sfânt Hram bisericesc fără pereche, cel puțin în țărișoara noastră, găvozdită între Prut și Nistru, îți mai amintești de cele trăite și izbândite până atunci? Și dacă da, îți mai bat la ușa memoriei măcar din când în când? Aș vrea să aflu, nu numai din fireasca curiozitate...    

– Aș putea afla și eu?

– Dacă va fi nevoie. Dar cred că n-are să fie. Deoarece am să încerc să le dibui chiar eu. Printre ele, sunt absolut sigur, e neverosimilul salt de la un simplu lucrător la primăria unei localități din RSSM în vârful catargului... Neordinarul și incredibilul vis de unde au pornit toate astelalte le lăsăm de o parte...

Preotul îi aruncă o privire încruntată:

– Și cam de ce ți-ar trebui? Doar și așa le cunoști pe toate. Ba, pe unele, văd că le știi mai bine chiar decât mine, cel care le-a trăit...

– Bine. Amintesc doar două. Mai exact, una din întâmplările din activitatea ta prodigioasă, și anume, cea cu transformarea unui locaș sfânt în grajd pentru cai și, accentuez, originalul stil de cuceritor al urcușurilor spre vârful conducerii RSSM...  

Zâmbi îngândurat.

– Dacă e să fiu sincer, cât mă aflu în slujba bisericii, nu mă gândesc la cele trăite cândva, fie încă în copilărie, fie mai recent, adică până la acel vis. La treptele urcușului de activist sovietic privesc totdeauna cu zâmbet. În perioada sovietică, pornind de la postul de președinte al executivului raional, am urcat mereu, de parcă m-ar fi împins cineva din spate. Mă pomenii cuprins de un necunoscut până atunci curaj. Un soi de sete. Abia mă vedeam cu picioarele pe pragul jinduit, alături de noii colegi de activitate, simpli, binevoitori, mereu gata să mă ajute acolo unde încă nu aveam toate competențele necesare, că în clipa potrivită, pe care clipă o căutam cu înfrigurare, pășeam pe următorul prag, iar celora ce mă primiseră frățește le dădeam cu piciorul, simțind o aprigă satisfacție văzându-i rostogoliți. Cei de pe pragul următor vedeau fapta mea și-mi zâmbeau aprobator. Căci și ei utilizau, când le cădea prilejul, acea metodă a „colegialității”. Și nici prin gând să le treacă ce poate să-i aștepte peste un anumit timp. Rezultatul îl cunoști. Deci la acea perioadă a vieții mele privesc ba cu un zâmbet amar în suflet, ba cu firească indiferență: îmi zic că așa au fost vremurile... Iar cât privește acea biserică transformată în grajd pentru herghelia republicii cu care amatorii noștri de hipism ocupau locuri de cinste la diferitele competiții naționale și internaționale, recunosc, port o anumită vină. Ideea n-a fost a mea, dar când mi s-a cerut permisiunea, surprins de propunere, am aprobat-o cu entuziasm: cai de rasă în grajd nemaiîntâlnit. Dar când la câțiva ani republica a rămas fără acea mândrie națională, am trăit o lovitură în făptura mea pe care o simt până azi. Am coșmaruri legate de acel grajd cu icoane pe pereți și cu boltă cerească pe tavan. Asta e...

După o scurtă pauză cu privirea în podea, preotul nu și-a ridicat-o spre icoană, cum făcea de regulă și nu continuă firul discuției, ci propuse o cafeluță.

Discuția o reluă oaspetele.

– Întrebai cine i-a permis tatălui tău să încalce sfânta lege creștinească. Întrebarea ta e justificată și ai tot dreptul moral să-ți condamni propriul tată. E treaba ta să o faci sau nu. Cât mă privește, caut să-l înțeleg. Dar aș vrea să-ți adresez o întrebare legată de aceeași călcare nelegitimă a pragului ce duce în Sfântul altar. Transformarea bisericii din satul meu natal în care am fost botezat și eu în grajd pentru herghelie nu însemna cumva pășirea peste același prag, către altar?

***

După ce amfitrionul găti o cafeluță cu aromă ispititoare și ambii gustară din ea, Tudor i se adresă pe un ton cam nehotărât:

– Cred că într-o anumită măsură e vorba și de viața mea personală. Eram, dragă doamne, colegi, prieteni, știai că ne punem la cale nunta, pe la sfârșitul studiilor. Căci eram abia în anul doi. Și deodată, vestea-trăsnet: ea se mărită!... Și culmea: cu cine se mărită!...

Tudor făcu o mică pauză, ca să mai soarbă din cafea. Duse la buze ceșcuța. Și se grăbi să continue deja el tema.

– Atunci am avut emoții deosebite, firești la acea vârstă. Dar știi prea bine, ți-am fost de fapt un salvator. Ea a demonstrat în continuare că ne-a prostit pe amândoi. Că ne-a înstrăinat...

– Știu, dragă! Știu! Căci mă străduiam să aflu ce rod dă acea dragoste furată. Știu că ați trecut, după o mare bucurie, printr-o durere: fiul nou-născut, care a și fost marea bucurie, a decedat foarte curând. Și ca să vezi cum se întâmplă uneori, bucuria voastră era pentru mine o scârboasă durere. Iar durerea voastră mă bucura... Voiam însă altceva să te întreb... Care ți-i viața pur personală acum, aici? Doar, ca bărbat...

Bașlâcaru se grăbi să-i curme vorba:

– Nu-nu! Te rog, ocolim această temă. Aici e sfânta biserică.

Își împreună palmele sub barbă, își ridică privirea rugătoare la sfânta icoană, murmurând în șoaptă: „Iartă-mă, Doamne! Iartă-ne, Doamne Sfinte!”...

Mai duseră ceșcuțele la buze: gestul le oferea o pauză, fie și scurtă de tot. Dar în viața omului, uneori clipa e însăși viața...

– Vreau să-ți împărtășesc o taină personală, reluă conversația preotul. Un sentiment care, prea poate, îmi aparține numai mie. Zic asta, căci nu știu dacă au mai trecut și alte fețe bisericești prin ce mi-a fost dat să pășesc eu... Din acea noapte când mai-mai să fiu strangulat de propria-mi mână, eu nu mai sunt cel ce fusesem până în acea clipă. Deși, multe convingeri mi-au rămas aceleași. Când se întâmplă să ies din curtea bisericii, parcă aș fi cel de totdeauna. Dar imediat ce pășesc în curtea bisericii, sunt cel de după întâmplare. Și-mi pare atât de bine! Și, în același timp, îmi pare atât de rău... Stau și mă uit la Sfânta Icoană salvatoare, își făcu semnul crucii, bătu o mătanie, apoi își ridică privirea la masiva icoană, și rosti cu voce parcă răzbătută de undeva de dincolo de sfântul hram: „Averea materială și spirituală a vieții mele”.

De s-ar cunoaște omul pe sine însuși... De ne-am cunoaște pe noi înșine...