Jurnal de Oxford

Ştiam că pentru a ajunge pe High Street trebuie să trec mai întâi de un sens giratoriu dintr-o intersecție de drumuri și apoi de un pod. S-ar fi putut întâmpla să nu observ indicatorul pe care scrie Oxford. Aveam să-mi dau seama. De unele lucruri trebuie, pur şi simplu, să-ţi dai seama. Eram atentă deci să nu-mi scape intersecția cu insula de girație și podul.

Tot drumul de la Londra spre Oxford a plouat mărunţel. Deşi e sfârşit de septembrie, verdele intens al ierbii parcă te inundă de entuziasm și prospeţime. Mă gândeam că mă aşteaptă o lume cu totul nouă, necunoscută. E ca şi cum m-aş fi dus la încă o şcoală de vară (la care am fost de atâtea ori în ultimii ani), unde nu cunosc pe nimeni şi nimeni nu mă cunoaște, doar că pentru o perioadă mai lungă. Singura deosebire e că de data aceasta necunoscutul nu mă mai speria. Pentru că nu era chiar necunoscut – se începea cu un sens giratoriu şi un pod.

Poduri, sensuri giratorii... încă nu e Oxford. Pe câmpii imense, împrejmuite cu garduri de lemn, oiţe albe, fără cioban, pasc liniştite. Sătucuri în culori vii, perfect aranjate, cu grădini miniaturale de flori multicolore în faţa caselor, cu gazon de acelaşi verde intens, tuns perfect. Îmi este somn, extrem de somn. Ațipesc pentru câteva secunde după care mă trezesc brusc, speriată că am dormit o veșnicie. Îmi este frică să nu trec cumva de staţia la care trebuie să cobor. Aşadar, mai întâi intersecţia cu insula de giraţie, apoi podul. Acasă, am întrebat-o pe soră-mea de câteva ori:

– Unde să cobor?

– La Queen’s Lane.

– Şi unde e Queen’s Lane?

– Ai să vezi.

– Cum am să văd?

– Ai să-ţi dai seama.

Stropi mari se lovesc de parbrizuri. Prin geamul autocarului zăresc „Oxford Brooks”, o alternativă mai puţin cunoscută a Universității Oxford. E aproape deci. Trei străzi radiale, care se opresc într-o insulă de girație. În mijloc – o statuie a unui ceas. Ciudat, aici timpul are statuie... Pe strada din mijloc – o tavernă pe al cărei frontispiciu este inscripționat „Capul bunei speranţe”. Un fel de capăt al lumii? Ori începutul?... În zare mi se arată un turn medieval cu creneluri ascuțite, apoi – un vârf de catedrală gotică.  Așadar, aceasta este intrarea în poveste...

Podul Magdaleen. Aici trebuia să fie! Imediat trebuie să cobor. Autocarul lunecă uşor de lângă mine, lăsându-mă în staţie cu o valiză uriaşă, un rucsac de vreo 11 kg (bine că nu mi l-au cântărit la aeroport, pentru că îl purtam, of! cu mimată uşurinţă, iar faţa mea radioasă insufla convingerea că e, practic, gol), cu umbrela într-o mână şi cu harta într-alta. Peste drum se înalţă un zid, lung şi înalt, din piatră, deasupra cu statui ce depăşesc mărimea naturală, protejate de nişte cupole. Sub una dintre cupole se află statuia reginei-mame. Conform hărţii, trebuie să traversez şi să merg tot înainte. Valiza face zgomot pe paviment. În jur nu prea este lume. Câțiva studenți. E totuși săptămâna minus unu din primul trimestru. Pe alături circulă autocare Oxford Tube de culoare roşie, cu două etaje, care pleacă spre stația de autobuze Victoria din Londra. Acum ar fi trebuit s-o iau la dreapta. Numai că nu-mi pot lua ochii de la Biserica Universitară Sf. Maria. E monumentală. Uit că trebuie să virez. Ajung pe o străduţă îngustă, pavată, străjuită de clădiri vechi de o parte şi de alta. Pe peretele îmbibat de carbon al unei case scrie Turl Street. Merg până la capătul străzii. Povestea devine tot mai interesantă. Harta nu-mi mai este de niciun folos. Nu mai pot să ţin în mână şi harta, şi umbrela, şi valiza, în acelaşi timp. Cu greu, ajung la o stradă largă, nu Catte Street, de care am nevoie... Plouă  mărunt, supărător.

* * *

Ultimul examen. E la disciplina principiile constituționale ale dreptului Uniunii Europene. Am reuşit în mai mult de zece ore să recitesc toată cartea (are şi aceasta peste o mie de pagini) şi unele articole (poate vreo 70, fiecare a câte 20-40 de pagini). Am folosit toate metodele de lecturare şi memorizare a materialului, de care am auzit, am citit sau le-am inventat eu însămi: pe  diagonală, radială, longitudinală etc. Îmi lăsam privirile să cadă doar pe câteva cuvinte de pe mijlocul paginii şi încercam să-mi amintesc, să fac asocieri sau să reinventez ideile din text. Pentru fiecare pagină – doar câteva secunde. Toată noaptea. Timp nu mai este. La bucătărie a venit să ridice gunoiul un tânăr pe care nu l-am mai văzut. Steve era, probabil, în concediu. M-a salutat şi m-a întrebat de ce mănânc aşa de devreme.

– Am examen, la 9:30.

– Aşa deci... Şi ce înveţi?

– Drept european.

– Hei, nu te teme! Trece și acesta!

Iar sub fusc. Iar ploua. Iar mărunt. Iar garoafă. De data aceasta, una roşie! În cameră au rămas doar articolele şi cărţile de drept constituțional european, aranjate frumos. După masă le ascund şi pe acestea! Şi gata! La Exam Schools lumea aștepta înăuntru. Feţe care mai de care. Adolfo era fericit. Îl avea pe ultimul – insolvabilitate corporativă. O indiancă era cu garoafă albă. Cam neobişnuit pentru săptămâna în care ne aflam. Era şi cam albă la faţă. Nik purta garoafă roz. Se pare că era în panică. Nu-şi putea aminti un oarecare caz.

– N-o să-ți cadă ăsta.

S-a uitat la mine neîncrezătoare.

– Da, am rostit eu ferm. Nu te gândi la el.

– Of, Dumi, aş vrea să ai dreptate. Tu eşti la ultimul, eu mai am două...

Îl văd și pe Vincenzo. Era luminat la faţă.

– Am citit adineauri despre cetăţenie şi am înţeles-o! Vă imaginaţi, sunt aşa de fericit!

– Vincenzo, trebuie să te dezamăgesc, i-am răspuns. Eu am înţeles-o înaintea ta. De ieri! Toţi au râs zgomotos. 

Peter, cu zâmbetul până la urechi, îşi potriveşte garoafa roşie. Am înţeles că examenul în sine, pentru mulţi, nu mai conta. Toţi trăiau, anticipat, un sentiment de eliberare totală. Peste trei ore...

L-am zărit şi pe Jan. Vorbea tare, în germană. La grupul nostru s-a alăturat şi Ioannis.

– Salut! Cum credeţi, câte din temele predate de Eleftheriadis ne vor cădea la examen? Eu le-am citit pe toate!

– Şi eu, îi răspund, deşi cred că ne va cădea doar una. Poate cea despre suveranitate... Doar că mie mi-au plăcut foarte mult, că le-am citit și eu pe toate! Dreptul cosmopolitan e tema mea preferată. A fost bravo Eleftheriadis!

– Da. A reuşit să ne facă să gândim original, liber. Să ne arate alt mod de tratare a ideii, diferit de cel clasic.

Despre asta discutam în timp ce urcam scările prin coridoarele întortocheate ale Exam Schools. Am ajuns la sala de examinare, am intrat,
ne-am aşezat automat în bănci. Procedura a devenit o rutină. Nu mă puteam concentra. Mă gândeam că totul va dura doar trei ore. Evangelis stătea vizavi. Părea că nu se simte bine. Ciocanul în masă. Am deschis. O foaie. Întrebări scurte. Din 10 pe una o ştiam perfect. Alta aşa şi aşa. La o a treia trebuia să cam inventez. Şi ca să nu inventez degeaba, am decis să demonstrez că de fapt nu prea trebuie de răspuns la o astfel de întrebare. Era ceva legat de cum îşi demonstrează autoritatea Curtea Europeană de Justiţie prin intermediul cazurilor în materie de drepturile omului. M-am gândit să argumentez că nu are autoritate. Şi nu o are pentru că o demonstrează cazurile Omega şi Schmidberger şi deciziile Curţii Supreme Federale Germane în Internationale Handelsgesellschaft, Solange I şi II. Mai ales în ultimele, instanţa germană îşi rezervă dreptul să revizuiască hotărârile CEJ referitoare la drepturile omului. Dacă există CtEDO, la ce ar mai trebui şi CEJ? Cunosc şi câteva cazuri în care CEJ aminteşte de CtEDO… Dacă nu pic, iau punctaj bunicel. Încă puţin şi gata! Trebuia să scriu până la capăt. Nu mai puteam... Afară ieşise soarele! Afară era libertate! Îmi mai trebuiau câteva rânduri ca să termin pagina. L-am luat pe Blackstone, nu era nimic acolo. Îmi trebuia încă vreun caz. Sau vreo idee, ceva. Am răscolit prin memorie. Dispăruseră toate. Era doar soare. Ţin minte că am participat la o conferinţă pe tema asta, în martie. Pe 13 martie. Doar asta ţin minte… Îmi trebuia o concluzie. O găsisem! Zic: „… CEJ nu va avea degrabă autoritate în materie de drepturile omului pentru că statele nu i-o vor conferi. Pentru că nu vor. Ce stat îşi va delega suveranitatea de bună voie? Chiar şi în schimbul unor libertăţi. Eşecul Tratatului Constituţional, euroscepticismul britanic şi nu numai britanic, tendinţa de aprofundare mai degrabă decât de extindere, criza monetară… Tratatul de la Lisabona nu a demonstrat nimic, a fost un compromis frumos aranjat care să camufleze un eventual declin”. Şi punct. Mai erau 2 minute până la lovitura de ciocan. S-a terminat totul!

Am fost prima căreia i s-a luat lucrarea. Am ieşit. Am străbătut curtea interioară şi am ajuns, traversând şi cealaltă aripă a blocului, la ieşire. Ar fi fost frumos să-mi aştept colegii. Voiam însă să văd soarele. În curte, picăturile de apă străluceau pe iarbă. Păreau mici diamante sclipitoare. Mi-am ridicat ochii spre zidurile vechi şi înnegrite de emoţiile acumulate de secole. Acum străluceau. Eram singură în tot quod-ul cela mare. Mi-a venit deodată să sar în sus. Şi am sărit. O dată. A doua oară. A treia oară. Destul! Am auzit nişte bliţuri. Nişte chinezi fotografiau de după poarta de fier forjat.

Afară, am fost aşteptaţi de toţi cei care au terminat examenele câteva zile înainte. Ne aşteptau după cum se aşteaptă: cu făină, confetti, spray-uri. În anii precedenţi se aduceau şi ouă, bomboane, roşii.... Anul acesta însă, vice-cancelarul a emis un ordin prin care se interzicea aruncarea cu obiecte pe lângă Exam Schools, care să determine depunerea de eforturi speciale de curăţire. În scurt timp, mantia mea a devenit albă de făină, iar părul plin de confetti. Spuma şi spray-urile am reuşit să le evit. Bietul Evangelis a fost luat pe sus şi tras pe o străduţă laterală, foarte îngustă. Aici, i s-a turnat pe cap o căldare de apă. N-a mai putut scăpa…

* * *

M-am întors la Oxford pentru ceremonia de absolvire. Am luat toate examenele cu punctaj bun. La drepturile omului am luat distincție.

Am venit cu părinţii. Aeroportul Londra Luton se afla la loc. Pentru a cincea oară decolam şi aterizam aici. Îl ştiam pe de rost. Am căutat platforma autocarelor National Express. Ne-am aşezat, ca de obicei, pe primele scaune. Am cuplat centura de siguranţă. Am ascultat indicaţiile şoferului la microfon. Ştiam traseul destul de bine, aveam să recunosc priveliștile ce ni se vor deschide în faţă imediat ce autocarul urma să vireze la stânga. Recunoşteam păşunile verzi, în orice perioadă a anului, şi ploaia, şi gardul din plasă pus pe versanţi, şi turmele de oiţe... Toate îmi erau atât de familiare. Şi totuşi ceva se schimbase. Undeva, în buzunarul rucsacului era un pacheţel de şerveţele. Mama privea prin parbriz. Din vreme în vreme mă întorceam către tata, să-i mai dau câte o explicaţie. Speram să nu-mi vadă faţa, pentru că n-am mai găsit şerveţelele...

Rezervasem hotelul cu 5 luni înainte. De obicei, e multă lume pe la ceremonii. Era bun. Royal Oxford. Am lăsat valizele şi ne-am dus la magazinul Shepard and Woodward să-mi iau mantia pentru absolvire. Mantia pentru absolvire trebuie să ţi-o rezervi cu o lună înainte de la acest magazin. Poţi s-o cumperi, costă mult şi nu merită. Sau o închiriezi. Ca să te înscrii pentru a o închiria, trebuie să oferi toate datele legate de ceremonie, pentru că le verifică. Această mantie e diferită de cea de reading for graduate (student masterand, care e diferită de cea a studentului de la licență), pe care am purtat-o tot anul, care e doar mantie. Aceasta are mâneci ¾ cu imprimeuri manuale şi e mai lungă. Are şi o glugă cu guler mare. Culoarea gulerului indică domeniul în care eşti absolvent. Juriştii poartă mantie cu guler albastru. Cei de la alte facultăţi poartă mantii cu guler verde, portocaliu, galben etc. Marginile glugii sunt împodobite cu puf de lebădă, semn de mare distincţie. Lucrătorii magazinului mi-au înmânat-o împăturită frumos şi ambalată într-un pachet mare, elegant,  sigilat ermetic. Mi-au urat o ceremonie frumoasă şi mi-au zâmbit cald. Amabilităţile acestea îmi lipsiseră. Magazinul era plin de absolvenţi. Se făcuse rând...

Hertford. Am intrat în quod-ul principal. Era exact aşa cum îl lăsasem. Aveam impresia că și peste câteva sute de ani va fi la fel. La locul ei se afla şi banca...  Am alergat spre ea şi m-am aşezat.

– Ai şi obosit? m-a întrebat mama.

– Nu, trebuie pur şi simplu să stau pe banca asta...

Am luat-o în dreapta spre capelă. În holul capelei era un vitraliu cu lordul de Hart pictat pe el. Ştiam că în peretele din dreapta era undeva ascuns un întrerupător. L-am căutat cu mâna. L-am apăsat. Tot peretele din sticlă cu tot cu lordul de Hart s-a luminat. Avea beculețe incorporate pe la spate. Tata era fascinat. I-am arătat orga. Draperiile grele de catifea purpurie. Cupola. Şi pianul... Nu reuşisem să învăţ pe de rost cele 2 cântece. Avea să fie încă altă dată. Trebuia să fie altă dată! De la bibliotecă nu mai aveam cheie. Nici codul de la OB1 nu-l mai ştiam. Îl schimbă la fiecare început de an nou de studii. Vroiam să-i arăt tatei poduleţul din interior. Poduleţul meu pe care am mers de atâtea ori. M-am dus la lodge, să întreb codul. Aveam acum cardul de absolvent, aveau să mi-l spună. Portarul însă era acelaşi ca şi prima dată şi acelaşi ca şi ultima dată. M-a recunoscut, probabil. Mi-a zâmbit.

– Mă mai ţineţi minte? Am învăţat aici anul acesta...

– Cum aş putea uita o domnişoară atât de frumoasă?

Când am dat să ies, ceva moale mi-a trecut pe lângă picioare. Clinchet subţire de clopoţel. Era Simpkin...

Acum, în mod logic, urma colegiul St. Edmund Hall. Mama şi tata păşeau, ţinându-se de mână, pe pavimentul vechi, pe strada protejată de ambele părţi de pereţi din piatră, înalţi şi aproape negri. Le-am făcut o fotografie. Ştiau că acum aproape zece ani, străduţa aceasta fusese parcursă în fiecare zi, de câteva ori pe zi, timp de un an, de Otilia. În sfârşit! St. Edmund însă era „închis pentru vizitatori”. M-am dus la lodge. Le-am spus, pe scurt, cine eram şi ce căutam. Portarul mi-a zâmbit şi ne-a permis să intrăm. În primul quod, pomul de Crăciun, aşezat în fântâna din centru, era deja plin de luminiţe aprinse. Am trecut în al doilea. Şi aici toate erau la locul lor, precum le ştiam. Sf. Edmund stătea pe bancă, împietrit. Am intrat şi în grădina SCR din spatele bisericii-bibliotecă din secolul al XIII-lea. Dacă te uitai bine prin ferestrele vechi şi ştiai ce cauţi, puteai observa sarcofagele printre rafturile cu cărţi.

(…)

* * *

În dimineața zilei de azi urma să plec. La 6 aveam autobusul la Londra. Sunt câteva ore. Dacă s-ar fi oprit cumva timpul…

– Când mai vii aici?, m-a întrebat Benjamin.

– Nu ştiu…

Aproape 4. Trebuia. Rămăseseră puţini în Freud’s. Barmanul dormea cu capul pe tejghea. Aerul rece de afară m-a trezit. Maria a luat-o la stânga aproape plângând.

Mergeam la braţ, cu Benjamin pe străduţele pavate. Pustiu.

– Ştii cât mi-a lipsit orăşelul acesta? Ştii cât o să-mi lipsească?

Sigur că nu ştia! Şi nici nu avea cum. Era al șaselea an de când stătea acolo. Și trebuia să mai stea încă patru.

Am ajuns. M-a îmbrăţişat lung. Parcă nu-mi mai dădea drumul.

Acum chiar că s-a terminat.

De tot.

Urcam repede scările din lemn ale hotelului. Ai mei, probabil, s-au gândit că nu mă mai întorc.

Nu mi-aş fi imaginat vreodată că străzi întregi, turnuri vechi, curţi interioare, ziduri groase, mistere nedescoperite şi poveşti încă nespuse, biblioteci pe care nu le poţi cuprinde cu ochii, un râu cu lebede albe şi negre, bărcuţe colorate, oameni străini care ţi-au devenit dragi pot încăpea, toate, în sufletul unui om. Că un orăşel întreg îl poţi lua cu tine, îl poţi purta, acolo, într-un colţ, îl poţi contempla oricând şi la care poţi să te întorci mereu. Un orăşel, de care să nu-ţi mai fie dor niciodată, pentru că e al tău şi e cu tine. Pentru totdeauna.