Considerente privind relațiile dintre forțele de ordine și populație

Preambul

Un Raport¹ realizat la solicitarea Înaltului Comisar ONU pentru Drepturile Omului prezintă escaladarea tensiunii dintre populație și forțele de ordine pe data de 10 august 2018, cu ocazia mitingului organizat în Piața Victoriei din București și aduce dovezi privind abuzurile și încălcările drepturilor omului într-o țară membră a UE și a NATO. Mitingul – parte a mai multor acțiuni de „stopare a abuzurilor unei clase politice care a devenit simbolul nepotismului, corupției și cinismului” – a fost anunțat cu câteva luni înainte. Primăria capitalei a refuzat să elibereze autorizație pentru acesta. Din interviurile realizate cu participanți la miting reieșea insatisfacția față de guvern, față de degradarea nivelului de trai, față de absența unor infrastructuri de nivel european în România, față de corupția generalizată și de atacurile la adresa statului de drept². Constituția României (art. 39) garantează că „mitingurile, demonstrațiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere și se pot organiza și desfășura în mod pașnic, fără niciun fel de arme”. În Piața Victoriei s-au strâns pe 10 august circa 100 000 de oameni, mii de români dinafara țării alăturându-se manifestanților din țară. Atmosfera tensionată a escaladat atunci când forțele de ordine au intrat în mulțimea manifestanților. Pe fondul stresului și al gazelor, unii protestatari au aruncat în polițiști cu obiecte. Reacția acestora, folosind echipamentul din dotare, a fost disproporționată și numeroși copii, femei și bătrâni au suferit fizic, fiind nevoie de îngrijiri medicale. După ora 23, Piața Victoriei a fost evacuată, folosindu-se grenade lacrimogene, tunuri cu apă (există filmări, fotografii, mărturii). Procurorii militari au deschis un dosar penal privind intervenția forțelor de ordine, în scurt timp fiind înregistrate sute de plângeri. În septembrie 2019, se așteaptă încă finalizarea anchetei Parchetului General și stabilirea gradelor de vinovăție pentru abuzurile săvârșite... Unii au afirmat că forțele de ordine nu au apărat populația, ci un „sistem corupt”, că societatea românească a trebuit să acționeze pentru a nu reveni la un sistem totalitar. Peste 81 000 de români au semnat o petiție în care cer sprijinul ONU. S-au adunat mărturii, declarații și justificări ale autorităților, ale populației, imagini foto-video, știri și reportaje din mass-media românească și internațională...

De ce s-a ajuns aici? Ce explicații ar putea fi date acestor relații dintre populație, forțele de ordine, guvern?

Lumea forțelor de ordine între imaginar și sociologic

„Toată lumea pare să știe” cum funcționează forțele de ordine, deoarece filmele, serialele TV, romanele prezintă imaginarului individual și colectiv persoane, eroi care au răspunsuri adecvate în toate situațiile și față de toate nedreptățile. Reprezentările născute din astfel de surse tind să devină repere printre membrii forțelor de ordine – care se identifică cu astfel de personaje – dar și pentru populație. Imaginea forțelor de ordine construită pe baza informațiilor din ziare, din documentarele televiziunilor, din reportaje radiofonice – care, adesea, caută senzaționalul – nu se suprapune peste cea a vieții și activității de zi cu zi a acestora. Adesea, presa nu are, nu-și face timpul necesar să exploreze pe îndelete diferitele aspecte ale acestei lumi a forțelor de ordine.

Dar percepția asupra acestor forțe are și o altă sursă, și anume interacțiunile zilnice cu populația, pe teren, pe stradă sau la secții. Astfel, întâlnirile, contactele, schimburile, mai mult sau mai puțin prietenoase, generează mulțumire sau supărare, satisfacție sau dezamăgire³. Uneori, imaginea persoanelor poate fi înlocuită cu cea a unor uniforme și asimilată lipsei dialogului, neînțelegerii și autoritarismului.

Cunoașterea reciprocă (a populației și a forțelor de ordine) rezultă din informații diferite, care amestecă senzaționalul afectiv cu imagini mass-media (aflată în „logica urgenței”), cu discursul politic (care conține probleme, soluții, dar și... strategii electorale). La capătul unei asemenea cunoașteri, forțele de ordine ajung să fie admirate sau respinse, să inducă așteptări excesive și resemnare, să producă teamă și dorință de răzbunare. În funcție de poziția fiecăruia, sunt accentuate unele sau altele dintre aceste percepții, atitudini... Apar diferențe atunci când se confruntă reprezentările, imaginile cu viața și activitatea cotidiană a acestor forțe. În contextul unor aprecieri dihotomice, demersul de cunoaștere și de înțelegere reală a vieții și activității acestor forțe poate însemna „alegerea taberei inamice”, contestarea eficacității lor, chiar „trădare”. Pentru activiștii din populație, aceeași cunoaștere poate fi considerată o încercare de negare a abuzurilor săvârșite de către aceste forțe...

Totuși, sociologul consideră că demersul de cunoaștere, explicare și înțelegere este cea mai bună cale de a pricepe strategiile forțelor de ordine și ale populației față de acestea. Politizarea securității comunitare face dificilă analiza și sinteza, deoarece simplul fapt de a nu adera la discursul dominant privind forțele de ordine poate discredita demersul observatorului, al cercetătorului. Cine subliniază (și) limitele unor strategii și tactici adoptate înseamnă că neagă pericolele, nesiguranța, înseamnă că e de partea „făptașilor”... De multe ori, autoritățile critică cercetarea științifică în domeniu și utilitatea ei, ținând doar la propria abordare. Este inutilă înțelegerea, este importantă acțiunea, spun acestea. Cercetările în domeniu pot fi frâne sau, mai rău, „complicele” infractorilor...

Analiza obiectivă a situației și activității forțelor de ordine are ca scop înțelegerea efectelor reale ale politicii guvernamentale și ale acțiunilor acestor forțe în viața de fiecare zi, în mediul lor. Această analiză este importantă, deoarece – spune Dominique Monjardet, considerat un fondator al sociologiei poliției – „nu e vorba de o organizație în sine, izolată de toate relațiile și raporturile sociale în care este miză și produs” (Monjardet 1996). Este utilă descrierea vieții și activității (istorice și cotidiene) a forțelor de ordine, pe baza tuturor informațiilor accesibile culese cu ajutorul tehnicilor de cercetare adecvate (de exemplu, cu ajutorul chestionarelor și interviurilor luate membrilor și celor cu care aceștia sunt în contact: aleși, funcționari, magistrați, parteneri instituționali, beneficiari). În acest fel poate fi identificată logica fiecăruia, luând act de opinii, aprecieri pozitive, aversiuni... Poziționarea sociologică ajută la descifrarea a ceea ce se întâmplă în jurul nostru, în noi ca grup, în legătură cu (in)securitatea, agresiunea, violența, „în amonte și în aval”. Luarea în considerare a tuturor opiniilor, poziționărilor este o modalitate de a păstra neutralitatea, dar și de a măsura efectele pe care acțiunile forțelor de ordine le au asupra diferitelor categorii de populație. Majoritatea locuitorilor nu vede membrii forțelor de ordine ca pe niște eroi sau ca pe niște monștri. Eroi nu sunt doar membrii unităților de elită, fiindcă adesea este nevoie de mai mult curaj să patrulezi într-un cartier recunoscut pentru ostilitatea infractorilor față de apărătorii legii, în care pericolul se poate ivi la o simplă oprire în trafic, în care violența se poate manifesta atunci când nimeni nu se așteaptă... Forțele de ordine se cred adesea mai puternice decât sunt de fapt, iar guvernele încearcă să-și arate puterea prin faptul că le stăpânesc, că împreună „stăpânesc terenul”, controlează societatea. În acest context, (și) discursurile politice ale opozanților puterii fac jocul supraevaluărilor... Dacă sunt obiect de cercetare sociologică, aceste forțe nu mai apar misterioase, devin comprehensibile ca organizații, ca instituții supuse presiunilor bugetare, producției de „hârtii” (birocratice), compuse din persoane mai mult sau mai puțin implicate...

A cunoaște și a înțelege organizarea forțelor de ordine

Cercetările asupra forțelor de ordine se pot baza pe observații, chestionare, interviuri luate membrilor acestora în mediul lor (orașe, cartiere sensibile, sate izolate etc.). Analiza și interpretarea datelor, a informațiilor prelucrate pot contribui la elucidarea apariției tensiunilor, conflictelor sau chiar a urii între aceste forțe și populație, dar și a situațiilor calme, senine. Cercetările pot identifica relevanța sau inutilitatea unor reforme în cadrul acestor instituții, pot identifica modalități de îmbunătățire a stării de fapt.

Șefii nu acceptă întotdeauna evaluarea, monitorizarea externă a traducerii în act a politicilor de securitate a acestor instituții. În cadrul „întâlnirilor oficiale”, „șefii ierarhici” preferă mai curând să-și reafirme autoritatea atunci când e vorba de probleme reale și soluții adecvate...

Dar forțele de ordine se confruntă cu probleme reale, complexe, dificile în activitatea lor cotidiană, la locurile de muncă. Membrii implicați direct le pot aduce la cunoștință, chiar dacă nu se suprapun peste „directivele” venite „de sus”. 

Și corporatismul sindical din domeniu apără uneori idei și strategii departe de așteptările populației, evită ca persoane sau instituții din „exterior” să se amestece în „treburile interne” ale forțelor de ordine. În acest fel se întărește „cultul secretului”, dar se evită adesea și tragerea la răspundere a unor membri care derapează, care subminează imaginea acestor forțe...

Și „mitul infailibilității” apărătorilor legii și ordinii poate induce efecte adverse și perverse, fiindcă dă posibilitatea unor angajați să nu-și justifice anumite acte, să fugă de dialog, de responsabilitate.

În acest fel se pot constitui, institui moduri de funcționare (adesea sub presiune mediatică) în care se amestecă prejudecăți și realități, discursuri populiste, practici necorespunzătoare, mituri, frustrări, dezamăgiri...

Sociologul nu pledează fără discernământ pentru forțele de ordine, nici „nu se plânge” de ele. Cel care vrea o cunoaștere cu onestitate științifică a realității nu aderă la discursuri fataliste – care ar vedea, ar vrea sau ar dori ca societatea să fie anomică, să domnească insecuritatea permanentă, violența. O idee răspândită, dar nedovedită, este aceea a „declinului” moralității în comunități, în societate și necesitatea consolidării puterii forțelor de ordine – „ultimul stâlp al democrației”. Cel care vrea să cunoască cu onestitate științifică realitatea nu neagă existența devianței, delincvenței, infracționalității, nu etichetează ca fanteziste temerile populației, dar arată că „ideea de declin ireversibil al moralității” poate justifica înmulțirea legilor sau modificarea lor permanentă pentru a facilita acțiunile guvernului și ale forțelor de ordine, pentru a controla mai mult populația, exonerându-le de orice responsabilitate privind existența acestor fenomene. Pe de o parte, se anunță rezultate „extraordinare” în lupta împotriva delincvenței, infracționalității, pe de altă parte se votează noi legi în favoarea forțelor de ordine și li se alocă resurse mai mari... Guvernul și forțele de ordine se felicită când scade delincvența, infracționalitatea, dar „dau vina” pe „declinul moralității”, pe evoluția „inevitabilă” a anomiei, pe „criza moravurilor societății” atunci când acestea iau amploare.

Relațiile dintre forțele de ordine și populație

Ar trebui să pornim de la date, de la informații accesibile în domeniul prevenirii și combaterii faptelor antisociale⁴ și apoi să reflectăm asupra lor. Din studii, cercetări existente în literatura de specialitate (Mouhanna 2000), putem afla numeroase informații privind relațiile dintre forțele de ordine și populație, despre starea lor actuală, dar și piste pentru ameliorarea lor durabilă. (In)satisfacția populației față de aceste forțe este un indicator important de evaluare a performanțelor lor. Creșterea satisfacției populației se asociază direct cu ameliorarea moralului membrilor forțelor de ordine. Sentimentele pe care le au și le exprimă reciproc sunt esențiale pentru înțelegerea mecanismelor care duc fie la conflict, fie la relaxarea tensiunilor și la calmul social.

Atunci când intervin pe teren, forțele de ordine participă la construirea unei anumite imagini a acțiunii publice a statului. Orice greșeală poate slăbi încrederea populației în stat, poate duce la apariția unor riscuri pentru forțele de ordine și locuitori, la situații dificile, tensionate. Uneori, forțele de ordine sunt puse în situația de a considera un miting drept „tulburare a liniștii și ordinii publice”, dacă așa spun „directivele venite de sus”...

Dacă vom confrunta comentariile și așteptările populației cu atitudinile și comportamentele forțelor de ordine, vom constata că în sondaje se bucură de „o imagine bună pe ansamblu”⁵, dar mai puțin bună în rândul tinerilor (care denunță faptul că sunt vizați, „hărțuiți”, „vânați”), în rândul celor în vârstă sau al femeilor (care se plâng de insecuritate, au sentimentul nesiguranței, mai ales în zonele sensibile) (Mouhanna 2000). La rândul lor, membrii forțelor de ordine au sentimente „amestecate” față de populație (pe lângă cele de milă față de victime și de repulsie față de cei care comit infracțiuni...).

Dar cum se ajunge la asemenea atitudini și comportamente?

Cei care fac un scurt istoric al relațiilor dintre populație și forțele de ordine pot descoperi că, la noi, acestea din urmă au origine nedemocratică. Statul comunist a urmărit să constituie o miliție puternică, centralizată, pentru a putea controla țara. În alte state, și comunitățile au putut contribui la organizarea propriei securități, la construcția unor strategii de securitate (Piasenza 1990; Vogel 1993 etc.). Dorința de a reuni toate forțele în cadrul aceleiași autorități centralizate, într-un context al guvernării autoritare, a dus la construirea unui model de forță publică în serviciul statului. Miliția centralizată a fost în serviciul unui stat represiv. „Naționalizarea” acestor forțe a contribuit la menținerea statului, la aplicarea politicilor hotărâte „sus”, cu consecința distanțării de populația care trebuia controlată.

Dar o configurare asemănătoare a acestor forțe a putut fi și produsul „gândirii birocratice”⁶ care a văzut și vede „modernizarea societății” prin înlocuirea dezbaterii publice cu reflecția detașată de contexte și de pasiuni locale... Astfel, „democrația românească de după 1990” nu a pus sub semnul întrebării modul de funcționare a forțelor în sistem centralizat, unificat de birocrație (Baruch 1997). Școlile care au format cadrele necesare acestor forțe au integrat în activitate tinerii absolvenți, fără experiență în domeniu, doar cu „practica pe teren” și pregătirea teoretică orientată mai curând spre „servirea statului”, decât a populației, a cetățeanului. Modelul birocratic centralist este reflectat și de denumirile și atribuțiile „eșaloanelor” acestor forțe: comisarii alcătuiesc corpul de concepție și direcție, ofițerii – corpul de conducere și încadrare, iar subofițerii organismul de aplicare. Rămâne predominantă ideea că unii gândesc și alții aplică „liniile directoare” stabilite de „sus”. Forțele responsabile cu protecția statului nu sunt atașate unui anumit teritoriu, pentru a evita „riscul de fraternizare cu populația” locală. Anunțarea unui miting aduce imediat prezența și intervenția forțelor de ordine venite de departe de locurile lor de staționare (de exemplu, pentru mitingul din 10 august 2018 au fost aduse în capitală forțe de ordine din provincie).

Acest model de configurare și de acțiune este unul dintre pilonii guvernării. Dar fiecare tensiune, fiecare stare de criză lasă urme mai mult sau mai puțin conștiente, explicite, în imaginarul colectiv. Astfel, mitingurile, manifestațiile din 2017 și 2018 au marcat durabil forțele de ordine și populația, mai ales tinerii și diaspora, considerate „categorii periculoase”, care „creează probleme”⁷. Dacă forțele de ordine sunt folosite ca pârghie de legitimare și apărare a statului, ele adoptă modelul luptei împotriva dușmanilor statului și-l transferă în contextul siguranței existențiale cotidiene actuale. Astfel, protestatarii de la mitingul din 10 august 2018 au putut fi etichetați ca „agenți sorosiști”, „teroriști” care luptă contra statului, a guvernului, ca justificare pentru aducerea unor „trupe” din alte județe...

„Naționalizarea forțelor de ordine” în timpul „vechiului regim” a avut impact și asupra managementului resurselor umane din cadrul forțelor de ordine. Dorința de a organiza „de sus în jos”, de a reduce legăturile angajaților cu cetățenii, a fost evidentă și atunci când s-a făcut recrutarea și apoi repartizarea pe posturi. Tinerii absolvenți erau siguri că nu vor lucra în sau în apropierea localității de domiciliu. După absolvirea școlii, cei proveniți din „locuri liniștite” și trimiși în „zonele sensibile”, au căutat (și caută) să stea cât mai puțin cu putință acolo, să plece în sau aproape de localitatea de domiciliu. Cei care se duc în zonele sensibile și se confruntă direct cu sărăcia, cu violența, cu o populație care nu are o imagine foarte bună despre ei, pot avea un șoc, mai ales dacă pe timpul formării nu s-au confruntat cu asemenea aspecte, au refuzat să vadă anumite realități în față, sau, pur și simplu, nu au aflat despre bunele practici și instrumentele necesare pentru a face față unor situații complexe  (în afară de „dotarea” cu gaze, tunuri cu apă...). Consecințele unui astfel de management al resurselor umane sunt importante: tineri absolvenți trimiși în locuri unde nu cunosc pe nimeni și se confruntă cu atitudini ostile sau de neînțeles, angajați care nu locuiesc în circumscripția în care lucrează, care sunt departe de casă, de familie, de prieteni și care investesc puțin în interacțiunile cu populația locală, cu care nu prea are contacte extra-profesionale (de ce să se integreze acolo dacă vor să plece cât mai repede?).

Toate aceste aspecte pot avea ca rezultat slabele relații ale forțelor de ordine cu populația. Polițiștii învață să fie „prudenți” față de localnici, să întreprindă mai curând acțiuni de combatere decât de prevenire, de comunicare, de mediere, ezită să devină „actori sociali”. „Raporturile de forță” sunt interacțiunile cele mai folosite. Este nevoie de ani de experiență în același loc pentru întâlnirea normală, între oamenii „normali”, pentru a adopta comportamente normale – de ascultare, comunicare, mediere, încredere reciprocă...

Unii manageri ai forțelor de ordine au încercat să îmbunătățească relațiile cu populația. Una din căi a fost aceea de a recruta personalul din cartiere – persoane care cunosc locurile, oamenii, stăpânesc elementele socioculturii locale. Dar astfel de recrutări au fost deficitare, tinerii nu s-au îngrămădit să intre în poliție sau jandarmerie decât atunci când nu au întrezărit alte posibilități de ocupare. Așa se face că membrii forțelor de ordine pot să nu aibă aceeași origine geografică sau origine socială ca beneficiarii serviciului lor, iar ei nu doresc să se apropie de stilul de viață din zonele sensibile, ci să fugă de el...

Modernizarea forțelor de ordine și relațiile cu populația

Relațiile cu populația au fost afectate și de modernizarea forțelor de ordine, de folosirea automobilului, a telefonului sau a NTIC⁸. Astfel, „motorizarea” a mărit distanța față de populație, după modelul tradițional al „patrulării”⁹ pe jos. Fiind în fiecare zi în același sector, în contact cu populația, forțele de ordine erau „parte din peisaj” (Deluermoz 2008). Prezența pe stradă, printre locuitori, i-a determinat să ia aminte la nevoile, la problemele populației, să răspundă la solicitările acesteia, desigur, să fie atenți la securitatea ei. „Sectoriștii” singuri, fără mijloace de comunicare pentru a cere „întăriri” în caz de nevoie, în situațiile periculoase, aveau nevoie de sprijinul populației.

Căutarea eficientizării intervenției a determinat adoptarea modelului patrulării cu mașina. Generalizarea telefonului a accelerat modernizarea, dar a dus la răspândirea modelului reactiv (patrula așteaptă apelul telefonic și apoi merge cu mașina la fața locului în caz de urgență; în rest, stă „la secție”). Pe măsură ce automobilul și telefonul s-au răspândit, „posturile” din comunitate au fost abandonate, trupele fiind strânse într-un sediu central. Consecințele modernizării au fost: accentuarea rupturii de populație, consolidarea centralismului, o ierarhie mulțumită, să știe că toți angajații sunt grupați în aceeași clădire, membri ai forțelor de ordine mulțumiți de patrularea cu mașina (mai puțin obositor, mai protejați etc., dar și controlați mai bine). În plus, neatașarea de un sector anume a însemnat anonimizarea lor.

Și consecințele pentru populație au fost importante. În primul rând, percepția lipsei de disponibilitate a agenților, „inabordabilitatea” lor. Reacția mai rapidă la o urgență este utilă, dar reduce contactul durabil cu populația, fiindcă patrula vine rapid, soluționează urgența și pleacă. Se adaugă și dispariția forțelor de ordine „din peisaj”. Pentru populație era „normal” să fie văzute pe stradă, chiar dacă nu se întâmpla nimic special. Modelul de intervenție reactiv a făcut ca prezența patrulei într-un
loc să fie imediat asociată cu teama că acolo „se întâmplă ceva“, că acolo s-a produs o infracțiune. Orice apariție a „patrulei motorizate” dă naștere unor comentarii, reacții, generează frică (Peyrefitte 1977)¹⁰.

Odată cu telefonul și mașina s-a schimbat și evaluarea acțiunilor forțelor de ordine¹¹. Cei care stau o parte din timpul lor de muncă „în mașină”, așteptând apelul care-i va direcționa spre o anumită zonă, sunt controlați de comisari nu numai prin rapoarte de activitate, ci și prin GPS. Telefonul și mașina sunt un progres pentru forțele de ordine, dar ele nu răspund pe deplin urgenței (pentru persoana agresată, poliția ajunge întotdeauna mai târziu...). În acest sens, mașina și telefonul devin un... obstacol în calea relațiilor cu populația. Instrumentele informatizate au dus, de asemenea, la perturbări ale funcționării forțelor de ordine, concomitent cu speranța că acestea (software, cartografierea numerică, fișierele electronice, instrumentele mai sofisticate ale poliției științifice) permit o mai mare eficiență (Manning 1992).

Este lesne de constatat că eficiența acestor noi instrumente depinde de modul în care cei care le au știu să le folosească. Asemenea instrumente pot eficientiza căutarea de informații, dar pot reduce relațiile directe cu populația. Experții în științele care sprijină forțele de ordine sunt încrezători în validitatea acestor instrumente, dar au grijă să spună că ele nu demonstrează vinovăția sau nevinovăția unei persoane. Ele pot aduce dovezi, elemente de reflecție, dar nu desemnează un vinovat. Investigația in vivo rămâne mereu necesară. NTIC pot fi folosite pentru a aduna informații, fiecare putând folosi informațiile aduse de către toți ceilalți, dar acest fapt presupune și voința tuturor de a furniza toate informațiile tuturor, fără să-și facă griji cu privire la folosirea lor ulterioară... Dacă fiecare transmite informațiile „în sistem” și lasă în grija altora exploatarea lor, demersul poate duce la deresponsabilizare. Un asemenea demers înseamnă o și mai mare îndepărtare de modelul polițistului expert, scufundat în mediul în care lucrează și căutând informații „cu lupa”, precum Maigret (Ericson, Haggerty  1997).

Nu este vorba aici de contestarea tuturor efectelor modernizării, de faptul că instrumentele noi au contribuit la creșterea eficacității intervențiilor, ci de faptul că ele au putut afecta relațiile cu populația. De exemplu, supravegherea video a arterelor publice eficientizează intervenția, dar centralizează informația și reduce forțele de ordine la... simple instrumente. Camerele video pot face inutilă prezența lor pe stradă. Agenții pot sta liniștiți la secție și aștepta evenimentul raportat de managerii videocamerelor.... Dezvoltarea supravegherii video e justificată de factorii de decizie din domeniul securității prin economisirea de bani, de personal, dar, în fapt, ei pot controla mai bine forțele de ordine și populația. Logica e asemănătoare și în cazul altor „echipamente din dotare”. Dacă echipamentul standard cu care forțele de ordine intervin într-o situație se compune din vestă, cască, pistol, gloanțe (de cauciuc) etc., de îndată ce agentului îi lipsește una din aceste componente, el se simte slab, iar populația îl simte la fel... De aici o adevărată cursă a înarmării care, pe termen scurt, poate însemna securitate sporită pentru forțele de ordine, dar pe termen lung, poate duce la percepția slăbirii instituției în ansamblu.

Specializarea forțelor de ordine și relațiile cu populația

Ca și în alte profesii, și în cadrul forțelor de ordine a fost agreată logica specializării crescânde. De câte ori a fost identificat un nou tip de delincvență, de infracțiune, a fost creat un nou serviciu. Distincția tradițională între forțe de menținere a ordinii, poliția rutieră, poliția judiciară etc. a fost urmată de împărțirea poliției judiciare între unitățile penale și cele financiare, de apariția unor brigăzi specializate în narcotice, trafic de persoane etc. De la simpla distincție între poliția în uniformă și poliția în civil, s-a ajuns la organizarea de unități, brigăzi, grupuri etc. care se ocupă de circulația rutieră, de intrarea prin efracție, de escrocherii, violuri, perversiuni sexuale etc. Scopul, obiectivele unor asemenea diviziuni au fost o mai bună înțelegere a unui anumit tip de delincvență, o centralizare a informațiilor despre infracțiuni, o acțiune mai eficientă prin expertize specializate. Dar specializarea a avut și efecte neașteptate, nevrute, perverse. Astfel, creșterea numărului specializărilor a fost uneori exagerată: au fost înființate grupuri specializate compuse din câte două-trei persoane. Multiplicarea grupurilor a dus și la închideri, la izolarea lor, fiecare concentrându-se asupra obiectivului propriu, uitând de celelalte. Ca urmare, a putut apărea tendința ca delincvența, criminalitatea să nu mai fie privite în ansamblu, ci „pe felii”, în funcție de ceea ce interesează un grup specializat sau altul. A putut apărea și lipsa de răspuns și intervenție dacă nu exista o „unitate specializată”... Specializarea a putut crea și „bisericuțe” în care, fiecare ocupându-se de obiectivul său, s-a închis în spațiul propriu pentru a se proteja de ingerințele celorlalți, căutând să-și sporească autonomia. Brigăzile, unitățile superspecializate, „care-și fac treaba” indiferent de prioritățile populației, nu mai sunt atente la satisfacția acesteia (Gleizal 1985; Lemaire 2008).

Am mai putea reține o consecință a specializării: relațiile dintre specialiști și generaliști. Aceștia din urmă nu sunt la fel de bine văzuți de către primii, deși întâlnirea cu indivizi periculoși face parte din riscurile generaliștilor – pe teren este întotdeauna posibil ca o intervenție de rutină să fie o situație riscantă. Cei „din birou” sunt mai protejați, într-o situație mai previzibilă, iar dacă se confruntă cu riscul, reușesc să-l anticipeze mai sigur decât generaliștii.

Deschiderea insuficientă spre exterior, poate face din lumea forțelor de ordine o lume închisă, repliată pe sine. Nu este singura instituție într-o situație asemănătoare... Replierea poate fi un reflex, o reacție de adaptare la un mediu ostil. Mulți polițiști intervievați în cursul unor cercetări¹² refuză să recunoască faptul că au rol represiv, dar se cantonează în reprezentarea (uneori caricaturală) a unei instituții bazate pe forță și pedeapsă. Dar dacă au în vedere ce trăiesc cotidian la locul lor de muncă ei recunosc că forța nu e suficientă, că sunt necesare comunicarea, negocierea, diplomația în relațiile cu populația.

Re-formarea forțelor de ordine. Proximitatea

„Dreapta” și „stânga” apără un model autoritar de management al securității atunci când se preocupă de eficiența intervenției forțelor de ordine, de legitimitatea acesteia și diminuarea sentimentului de insecuritate. Guvernele nu rețin însă toate învățămintele și nu valorifică toate experiențele anterioare, bunele practici actuale, soluțiile anterioare.

În cadrul unui curs de Modele de securitate comunitară¹³ am căutat „modele” existente în diferite țări europene și nu numai. Desigur, „factorii de decizie” pot spune că experiențele altor țări nu sunt transferabile, deoarece contextul este diferit, sau le pot considera transferabile, dacă le „convin” (de exemplu, în februarie 2019, la noi se dă ca exemplu „modelul” intervenției jandarmilor împotriva „vestelor galbene” din Franța¹⁴...).

Mass-media insistă adesea că sunt țări în care populația respinge spontan forțele de ordine și țări în care oamenii au mai mult respect pentru lege, autoritate, ordine. Asemenea afirmații pot face responsabilă mentalitatea (individuală și colectivă) dacă exclud a priori orice comparație cu străinii (nicio altă experiență nu poate fi transpusă la noi, deoarece țara noastră este originală...).

Cu toate acestea, sunt posibile transformări în cadrul forțelor de ordine cu efecte semnificative asupra relațiilor cu populația. Pentru o re-formare reală însă trebuie îndeplinite câteva condiții: o ierarhie locală care acceptă să „co-managerizeze”, să „co-gestioneze” lucrurile, situațiile cu personalul, dar și lucrători de pe teren conștienți de problemele populației și care sunt gata să renunțe la confortul lor pentru a construi un parteneriat cu asociații, cu instituții din comunitate, cu parteneri nereticenți la colaborarea cu forțele de ordine. Asemenea condiții pot exista în anumite locuri și momente, așa cum reiese din exemplele pe care le aflăm în literatura de specialitate a domeniului (Belorgey 1997). Astfel, unii au preferat să se concentreze asupra prevenirii, alții modernizează serviciile poliției, reînnoiesc echipamentele, înmulțesc mijloacele poliției științifice, se preocupă de (re)formarea personalului, de condițiile de primire în secții, de deontologia profesională a personalului, de evaluare, de cercetările în domeniu.

O mare parte a personalului angajat în cadrul forțelor de ordine salută preocuparea pentru modernizarea echipamentelor și a instruirii, dar e reticentă față de punerea cetățeanului în centrul priorităților acestora. Luarea în considerare a populației afectează atitudinile și comportamentele conforme „ierarhiei tradiționale”. Ierarhia în cadrul forțelor de ordine este obligatorie. O mare parte din populație însă apreciază forțele de ordine în măsura în care acestea răspund solicitărilor ei. Dacă nu este mulțumită, populația „dă vina” pe aceste forțe (deci și populația exercită o anumită constrângere, chiar dacă nu e de aceeași natură cu cea a ierarhiei...). Un polițist care cunoaște locuitorii sectorului „său”, care vorbește cu ei, este pus „în mod natural” în situația de a ține cont de solicitările lor. Dacă forțele de ordine au o marjă de autonomie mai mare se angajează mai mult de partea nevoilor și problemelor populației.

„Cei vechi” în domeniu, „tradiționaliștii”, mai curând refuză să se implice în activitățile cu populația, pe care le consideră devalorizante și „devirilizante” (Pruvost 2008). Cu toate acestea, numeroase experiențe locale au rupt cercul vicios al neîncrederii reciproce dintre forțele de ordine și populație. În toate cazurile este importantă marja de autonomie precum și încrederea reciprocă dintre forțele de ordine și populație. Un lucrător din cadrul forțelor de ordine se poate simți mai sigur, mai capabil, mai abilitat să intervină dacă are o anumită autonomie, dacă nu e un anonim, un „pion” interschimbabil. Dacă populația își (re)cunoaște lucrătorii „săi” din cadrul forțelor de ordine, le oferă mai multe informații și, dacă este cazul, intervine pentru ele. Potențialii infractori pot deveni mai reticenți în comiterea de fapte rele dacă știu că polițistul îi cunoaște, le cunoaște familia, dacă cetățenii colaborează cu ei și caută împreună răspunsuri (Goldstein 1990).

Dacă experiențe de pe teren arată că, în lumea anglo-saxonă, poliția pleacă de la rezolvarea problemei locale împreună cu cetățenii și instituțiile responsabile, se întâmplă altfel în modelul tradițional centralist. În primul caz se pleacă de la populație pentru a găsi soluții – de unde diversitatea de practici și priorități – în al doilea, se pleacă de la ordinele „de sus” ale șefilor și găsim mai greu „strategii locale”, adaptate contextelor. În general, polițiștii „buni”, bine „înfipți” pe un teritoriu, utilizează toată gama intervențiilor, de la comprehensiune la represiune, după analize ale situațiilor la care participă și ei. Suntem și noi părinți, și procedăm cu tinerii din comunitate așa cum procedăm cu copiii noștri: mai întâi discutăm, explicăm și, dacă nu merge astfel, îi sancționăm. La locul lor de muncă, mulți inventează și asociază intervenției o strategie educațională elaborată, nu ezită să-și asume responsabilități, să dea dovadă de o anumită toleranță, dar și de exigență, după ce avertizează.

Este importantă și modalitatea de evaluare a muncii lucrătorilor din cadrul forțelor de ordine. În sistemul ierarhic centralizat, principalul mijloc de măsurare a activității și eficienței este statistica privind rata infracționalității, numărul persoanelor arestate etc. Dacă cei care intervin pe teren nu participă la decizii, atunci șefii lor se pot baza pe cifre pentru a stabili reguli ce pot fi aplicate oriunde, indiferent de zone, de comunități. Or, un asemenea raționament nu este adecvat politicii de securitate bazate pe adaptarea la particularităților terenului. Se poate ca șefii să nu se limiteze la rolul lor „clasic” (dând ordine pe baza statisticilor și rapoartelor), și atunci construiesc obiective cu și în sprijinul celor de pe teren (după care pot face și evaluări după criterii statistice). Este important să ia în considerare și satisfacția populației, precum și alte criterii calitative (Matelly, Mouhanna 2007).

Lucrătorii din cadrul forțelor de ordine au diverși parteneri pe care pot conta în cazurile în care primesc solicitări care nu intră direct în competența lor (zgomotul de pe stradă, graffiti pe pereții blocurilor, bețivi, drogați, prostituate, întreruperea iluminatului public, gunoiul neluat de salubritate, femeile care vor să divorțeze...), fiindcă imaginea de „reprezentanți ai legii” este interpretată în sens mai larg. În astfel de cazuri, lucrătorii de pe teren ori ajung la o interpretare restrictivă a rolului lor („menținerea ordinii publice”), ori se angajează să rezolve și alte probleme. În acest caz, ei pot deveni interlocutori ai populației, pot intra într-o rețea de relații cu parteneri din alte servicii, logica intervenției lor fiind convergentă cu logica similară a altor organizații, asociații, instituții. Astfel, pot reuși mai bine să păstreze calmul în comunitate cei care construiesc un model local de gestionare a problemelor prin sport, care ajută persoanele în vârstă, care au abilități de mediere, de ascultare a diferitelor categorii de locuitori. Corporatismul polițienesc, abordările prudente față de schimbare, prevalența managementului statistic pot reduce șansele unei asemenea logici.

La cei care nu acceptă să fie „în serviciul populației”, care refuză să „discute”, care resping „rolul social”, alternativele la represiune prind mai greu. „Principala prioritate”, spun ei, este „prinderea infractorilor”, nu alte „sarcini nejustificate”...

Cei angajați în parteneriate, care nu păstrează distanța față de populație, pot câștiga încrederea acesteia, și astfel pot afla informații pentru o intervenție mai eficientă, dar și informații privind comportamentele unor colegi care, din frică sau „din fire”, se comportă cu aroganță, uneori cu violență. Dacă abuzurile unor patrule devin cunoscute colegilor care nu sunt de acord cu asemenea practici, poate fi afectată „solidaritatea tradițională”, iar populația poate face diferență între „polițiștii buni” și „polițiștii răi”.

Ar fi reducționist să spunem că toți partenerii sunt entuziasmați la sosirea în comunitate a polițiștilor de proximitate. Uneori aceștia au parte de o primire mai puțin politicoasă, fiindcă partenerii au nevoie de siguranță, nu de sprijin în intervențiile lor specifice. Partenerii (din alte servicii, locuitori din cartiere, aleși, oficiali) sunt mulțumiți de lucrătorii din forțele de ordine „accesibili”, abordabili, care se prezintă, își lasă coordonatele pentru a putea fi apelați. Cei care stau mai mult timp în același loc pot trece dincolo de câmpul securității, al ordinii, pentru a se implica în probleme precum iluminatul public, igiena, educația, loisir-ul, copiii străzii, certurile între vecini, violența în familie etc. Polițiștii de proximitate pot veni cu răspunsurile lor în cadrul diferitelor parteneriate (cu asistenții sociali ș.a.).

Transformările de statut, modificările organizării, alternanțele politice nu au zdruncinat însă centralismul autoritar care caracterizează forțele de ordine. De pildă, poliția de proximitate este în permanență inspectată, evaluată, fiindcă forțele de ordine trebuie să apară ca represive, să interpeleze, să se preocupe de respectarea regulii, nu (prea mult) de mediere, de organizarea de activități în comunitate. Ele pot intra în parteneriate, dar folosind represiunea, nu discuțiile... Cu toate acestea, s-a investit în ideea de proximitate (Le Roux 1997), mai ales atunci când s-a vorbit de „insecuritate” ca expresie a „nedreptății sociale” care afectează categoriile defavorizate. Chiar și în astfel de cazuri însă, forțele de ordine nu trebuie văzute ca „moi” în fața delincvenței, a infracționalității. De altfel, merită remarcat un aspect legat de aplicarea pe teren a ideii de proximitate: ierarhia nu s-a grăbit, ci a insistat ca procesul trecerii la o astfel de idee și tactică să se facă” cu atenție și în mod constructiv”, cu grija evaluării pașilor făcuți (Ferret, Ocqueteau 1998)... Acolo unde s-au lungit însă lucrurile, s-a diluat conceptul poliție de proximitate (Roché 2005). Astfel, o idee privind promovarea politicii de proximitate a fost semnarea unui contract de securitate locală care a angajat forțele de ordine și alți parteneri, dar traducerea lui în comunitățile locale – deși a însemnat și practici variate, adaptări – a ținut în mod esențial de directivele Ministerului de Interne.

Pentru cei care au urmărit îndeaproape ce s-a întâmplat pe teren cu forțele de ordine, exemplul capitalei Franței este edificator (Renaudie 2008). Atunci când acolo s-a pus problema proximității, nici un ales al capitalei, nici un alt lider nu au participat la reflecție. Așa că, eticheta de proximitate a însemnat, în fapt, o reformă a serviciului, cu obiectivul de a consolida centralizarea internă și intervenția represivă. S-au creat brigăzi de ATV-uri, de polițiști pe „role” pentru a da o imagine tinerească, relaxată a „noii poliții comunitare”. Cazul capitalei a influențat, desigur, reflecția la nivel național, arătând mai cu seamă limitele proximității pe teren.

Dar configurațiile poliției de proximitate au fost diferite în alte orașe, sectoare. Astfel, unele comunități nu au uitat de fostul polițist, cel care credea cu adevărat în misiunea sa pe teren, indiferent de schimbări. Lucrătorii de pe teren nu au fost nici ei cu toții ostili noii politici de proximitate, deși nu toți au dorit să investească prea mult în ea, nu mulți au crezut în productivitatea „pol’prox” (Monjardet, Mouhanna 2005). Unii șefi de pe teren care au avut de re-format organizarea forțelor de ordine și-au îndeplinit această sarcină onest, deși au trebuit să se supună, să asculte întâi de ierarhie și mai apoi de cerințele populației. Doctrina forțelor de ordine bazate pe principiul că trebuie să fie puternice, dure, să aplice legea fără să discute, „fără să clipească”, nu a făcut totdeauna casă bună cu preocuparea de a oferi răspunsuri concrete la problemele locuitorilor. Pe teren, atunci când apare o problemă, „forțele de ordine nu pierd timpul” căutând cauzele acesteia. Ele identifică rapid fapta, află un autor și o victimă, construiesc un caz pe care-l transmit instanței. Tendința judiciarizării a prins bine multor reprezentanți ai forțelor de ordine care nu știau cum să rezolve alte probleme decât cele de „menținere a ordinii”... Cei care trebuie să facă un dosar pe care-l transmit autorității judiciare abandonează preocupările pentru rolul social care i-a dus adesea în impas, fiindcă nu identificau soluțiile adecvate. Unii acceptă situația și afirmă: suntem îngropați în hârtii, facem muncă birocratică, depindem de parchet și de procedură, nu avem timp să mergem pe teren... Încurajați de judiciarizarea acțiunii lor, unii au făcut-o datorită unor cerințe legale, dar și unor motive legate de carieră. Mulți au acceptat să se retragă în birourile lor. În unele cazuri, polițiștii de proximitate au ajuns să fie marginalizați în cadrul forțelor de ordine¹⁵. Alții, mai moderni, de acord cu proximitatea, nu dispun de instrumentele necesare pentru a deveni în mod real polițiști de proximitate. Pe teren, poliția comunitară, de proximitate îndeplinește o cerere reală. Deși este departe de a fi răspunsul ideal, serviciul de proximitate este important pentru populație, fapt ce se vede în satisfacția acesteia, în schimbarea percepției acesteia, în discursul care se „de-radicalizează”, în scăderea tensiunilor (Halloran, Kerstin Calderón 2005).

Unele concluzii privind depolitizarea relațiilor dintre populație și forțele de ordine

În loc să tragă învățăminte din încercări și erori, uneori promotorii politicilor de securitate vor să se prezinte ca inovatori, să „o rupă cu trecutul”, își pun în practică ideile pentru a se valoriza, fără a folosi capitalul de cunoștințe și bune practici al celor implicați direct pe teren.

Pentru sociologul forțelor de ordine, Franța este un bun studiu de caz. Acolo, după evenimentele din 2005¹⁶, toate inovațiile au fost oprite, fără evaluări, producându-se chiar o revenire la situația anterioară (Havrin 2010)^. Codul de etică al Consiliului Europei prevedea că „poliția trebuie să aplice metodele poliției de proximitate”, simpozioanele, conferințele (inter)naționale dezbăteau avantajele și limitele proximității, dar în realitatea cotidiană au fost discreditate strategiile de apropiere a forțelor de ordine de populație...¹⁷. Una dintre lecțiile reținute a fost aceea că strategia agresivă a forțelor de ordine este în mod deliberat bazată pe dublul control: al populației de către forțele de ordine și al acestora de către șefi. Legitimarea forțelor de ordine nu se poate baza doar pe utilizarea forței. Spre deosebire de aprecierea că frica menține ordinea, experiența dovedește că doar forța nu e suficientă. Frica populației duce la  delegitimarea forțelor de ordine și la reacții adverse. În fapt, ar trebui să se iasă dintr-un cerc vicios în care:

− se propun legi care nu pot fi impuse și nu sunt respectate;

− fapt care duce la producerea de noi legi;

− la dotarea forțelor de ordine cu noi și noi echipamente;

− la controlul mai multor persoane vizate;

− fapt care generează reacții violente;

− de unde dorința de a controla mai mult, mai mulți oameni;

− și de a face statistici mai complexe...

Această situație nu înseamnă că nu pot fi aflate soluții care să nu țină doar de putere și de... bani. Politica reală de securitate nu se măsoară doar statistic. Sentimentul de securitate este dat de o veritabilă politică de proximitate, nu de control, de construcția liantului între forțele de ordine și populație, de (re)crearea unor relații directe, „normale”, nu bazate doar pe „echilibrul forțelor”. Ascultarea, modestia reciprocă, intercunoașterea, cunoașterea nevoilor și problemelor, comunicarea fac posibilă acțiunea laolaltă și creșterea legitimității și a autorității negociate a forțelor de ordine (Reynaud 1997). Acestea trebuie să explice, să prevină, să avertizeze și apoi să sancționeze. Iar sancțiunea să facă parte dintr-un proces în care este prezentă dimensiunea pedagogică. Forțele de ordine trebuie să acționeze într-un parteneriat real ancorat local. Împuternicirea (empowerment), responsabilizarea sunt legate de o suficientă autonomie a lucrătorilor de pe teren pentru a putea adapta strategia și acțiunea la context. Se poate gândi global, dar de acționat se acționează local. Acest fapt poate însemna o revoluție într-un dispozitiv centralizat și ierarhizat. „Noul management” ar putea lua în seamă și cunoștințele, abilitățile, capacitățile fiecărui membru al forțelor de ordine în loc să fie considerat pion interschimbabil. Un membru al acestor forțe își poate pierde din autoritate și legitimitate dacă nu controlează nimic, nu decide nimic, nu știe nimic despre consecințele practice ale intervențiilor sale. În această privință se poate învăța mult din exemplul american (Skogan 2009), unde forțele de ordine sunt implicate în  programe de community policing, poliția de proximitate fiind temeinic ancorată în comunitățile locale.

Note:

1 10 august 2018 – dovezi ale violențelor, abuzurilor și încălcării drepturilor omului de către jandarmerie. Raport [Accesat la 1.02.2019]. Disponibil: https://www.declic.ro/uploads/Raport-10-august-RO.pdf.

2 https://www.cotidianul.ro/climatul-de-violenta-a-precedat-protestul-diasporei/; https://www.qmagazine.ro/ce-a-invatat-diaspora-din-mitingul-din-10-august/; https://adevarul.ro/news/eveniment/la-mitingul-diasporei-10-august-2019-asteptati-250000-oameni-1_5c362480df52022f756b9e71/index.html ?fbclid=IwAR1q_5dXHBsJk_5SUicmwCmLs8IznieZIJJZbVhj7Da2HcjFG39IcgidvVE

3 Intervenții abuzive, intervenții ale „mascaților”, refuzul de a asculta sau de a discuta, cozi la depunerea de plângeri, refuzul de a înregistra o plângere, apelurile fără răspuns sunt unele dintre reproșurile la adresa forțelor de ordine.

4 De la cele care spun că „forțele de ordine sunt în slujba cetățeanului”, la cele care precizează ce are de făcut poliția locală, jandarmeria, care sunt drepturile, obligațiile și recompensele angajaților, în ce constă răspunderea juridică (disciplinară, patrimonială, contravențională, penală), cum ar trebui să comunice forțele de ordine cu cetățenii, care este modul de acțiune în timpul intervențiilor etc. – toate aflate în legislație, dar și în cărți și culegeri de texte (de exemplu, Manualul polițistului local, întocmit de Petru Ștețcu și Robinson Ruja pentru Editura Concordia, Turnu, 2018, Manualul polițistului de ordine publică, Arad, Concordia, 2017 etc.).

5 https://www.inscop.ro/22-martie-2019-topul-increderii-in-institutii-interne-si-internationale

6 Inspirată de taylorism, de organizarea științifică a muncii care consideră că populația sau „interpreții” nu sunt în măsură să discute despre organizarea și prioritățile poliției; doar „înalții funcționari” pot avea o imagine clară privind problemele și soluțiile adecvate.

7 https://www.google.ro/search?q=atitudinea+guvernantilor+fata+de+diaspora&tbm=isch&source=hp&sa=X&ved=2ahUKEwicyZLa_ZngAhUCliwKHQ7hA6QQsAR6BAgGEAE&biw=1600&bih=755 (1 02 2019)

8 Noi tehnologii informaționale și comunicaționale.

9 A patrula înseamnă a parcurge un traseu, după un anumit program, pentru a îndeplini o misiune de cercetare, de pază sau de control, pentru a merge în recunoaștere, a face „rondul de pază”, adică „a supraveghea liniștea și ordinea publică”.

10 În zonele sensibile, dificile, datorită riscului de a fi agresați și membrii forțelor de ordine pot resimți teamă, frică. În asemenea condiții, ei se gândesc și la protecția lor înainte să-i protejeze pe alții, deci nu au timp și disponibilitate pentru a construi relații de încredere cu populația. Mai mult, cei care lucrează în zonele sensibile știu că orice „gafă” în momente dificile poate avea consecințe nocive pentru ei. Astfel, unii se tem de consecințele morale ale unei intervenții concrete (nimeni nu dorește să fie responsabil de moartea cuiva...), dar și de „aprecierile” venite „de sus” (se tem să nu dezamăgească „superiorii”, mai ales dacă știu că „avansarea” se poate face și pe ...„alte criterii”, de exemplu, abilitatea de „a fi pe placul superiorilor”). Înmulțirea statisticilor și importanța ce li se acordă pot face ca ori de câte ori apare o problemă (cu ecou în mass-media) să nu se mai analizeze cauzele reale ale acelei probleme, ci un responsabil. Cei care intervin pe teren trebuie să dea dovadă de adaptare, diplomație și alte abilități specifice, dar mulți dintre ei sunt tentați să adopte o atitudine de formalistă, de așteptare, pasivă, să asculte mai curând de „directive”, chiar dacă acestea nu se potrivesc cu ceea ce se confruntă ei pe teren. În caz de incidente, unii se tem că vor fi incriminați, că superiorii vor spune că „nu au aplicat regulamentele” etc. Acest tip de constrângere poate duce la lipsa flexibilității și a înțelegerii situațiilor. Adesea, cei mai noi, mai interesați de posibilitățile avansării în carieră, sunt mai conformiști. Asemenea situații, constrângeri, incertitudini pot face pe mulți membri ai forțelor de ordine să se protejeze, iar acest fapt poate duce la distanțarea de populație.

11 www.policefoundation.org/docs/copyright.html (G. L. Kelling, T. Pate, D. Dieckman, C. E. Brown, The Kansas City Preventive Patrol Experiment, Police Foundation. Washington DC, 1974). Dezbaterea privind eficiența patrulelor a fost deschisă în SUA, în urma „experienței Kansas City”. În acest oraș au fost adoptate, puse în practică diferite moduri de patrulare pentru a le compara eficacitatea. Evaluările au arătat, de exemplu, că în sectoarele unde nu s-a mai făcut patrularea cu mașina, nici criminalitatea, nici temerile populației n-au crescut...

12 https://www.academia.edu/6431869/%C3%8Endrumar_de_cercetare_calitativ%C4%83_%C3%AEn_%C5%9Ftiin%C5%A3ele_socio-umane (Îndrumar de cercetare calitativă în ştiinţele socio-umane, 2006)

13 Ținut în cadrul masteratului Securitate comunitară și controlul violenței (Departamentul de Sociologie și Asistență socială a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași).

14 http://video.lefigaro.fr/figaro/video/qui-sont-les-gilets-jaunes/5966715887001/; https://adevarul.ro/international/europa/analiza-pornit-miscarea--vestelor-galbene-ajunge-risca-rastoarne-sistemul-constitutional-franta--1_5c0a616edf52022f753644ce/index.html etc.

15 De exemplu, site-ul poliției de proximitate Iași de pe data de 10. 02. 2019 (http://www.politiaproximitate.ro/)

16 https://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/anul2005-evenimente_procese_semnificatii.pdf

17 Analizând dorința de a „atenua” ideea poliției atașate de un teritoriu, s-a ajuns la „intenția președintelui Franței de a plăcea forțelor de ordine”, la lipsa nemulțumirii în rândul altor înalți oficiali, ai reprezentanților forțelor de ordine... A fost resimțită însă o anumită frustrare, chiar îngrijorare în rândul populației, acolo unde forțele de ordine au fost mai implicate, în contact cu oamenii locului. În contextul politic de atunci a primat voința de a întări forțele de ordine, nu „poliția democratică”. A contat și ideologia propovăduitoare a forței, alergică la tot ce poate fi interpretat ca slăbiciune. A înțelege înseamnă a scuza era mesajul răspândit atunci. Forțele de ordine sunt eficiente datorită „centrului” care ia deciziile rapid. Forțele de ordine trebuie să fie prezente în momentele și în locurile în care se manifestă delincvența, devianța, infracționalitatea... Forțele de ordine trebuie să reacționeze rapid, nu așa cum se așteaptă populația.

Bibliografie selectivă:

Baruch 1997 = M. O. Baruch, Servir l’État français. L’administration en France de 1940 à 1944, Paris, Fayard 1997.

Belorgey 1997 = J.-M. Belorgey, La Police au rapport. Études sur la Police, Presses universitaires de Nancy, 1997.

Deluermoz 2008 = Q. Deluermoz, La police en tenue à Paris dans la seconde moitié du XIXe siècle: du modèle londonien au modèle parisien?, în „Revue d’histoire des sciences humaines”, nr. 19, 2008, p. 75-90.

Ericson, Haggerty  1997 = Ericson R. V. Ericson, Haggerty,  K. D. Haggerty, Policing the Risk  Society, Toronto, University of Toronto Press, 1997.

Ferret, Ocqueteau 1998 = Ferret J., Ocqueteau F., Évaluer la police de proximité? Problèmes, concepts, méthodes, Paris, La Documentation Francaise, 1998.

Gleizal 1985 = J.-J. Gleizal, Le désordre policier, Paris, Presses Universitaires de France, 1985.

Goldstein 1990 = H.  Goldstein, Problem-Oriented Policing, New York,  McGraw-Hill, 1990.

Halloran, Kerstin Calderón 2005 = J. Halloran, V.Kerstin Calderón, Les services sociaux élémentaires en milieu rural. La prestation de soins et d’assistance dans les villages et communautés paysannes reculées, Rapport de synthèse – Commission Européenne – DG Emploi, affaires sociales et égalité des chances, 2005.

Havrin 2010 = J.-P. Havrin, Il a détruit la police de proximité, Paris, Ed. Jean-Claude Gawsewitch, 2010.

Kelling et. al. 1974 = G. L. Kelling, T. Pate, D. Dieckman, C. E. Brown, The Kansas City Preventive Patrol Experiment, Police Foundation. Washington DC, 1974. [Accesat la 1.02.2019]. Disponibil: www.policefoundation.org/docs/copyright.html.

Le Roux 1997 = B. Le Roux, Une politique de sécurité au plus près du citoyen, Réflexions et propositions à l’intention de M. le Premier Ministre, în „Le Monde”, 28 octombrie 1997.

Lemaire 2008 = E. Lemaire, Spécialisation et distinction dans un commissariat de police. Ethnographie d’une institution segmentaire, în „Sociétés contemporaines”, nr. 4/2008.

Manning 1992 = P. K. Manning, Information Technologies and the Police, în M. Tonry, Crime and Justice, a Review of Research, vol. 15, Chicago University Press, 1992.

Matelly, Mouhanna 2007 = J.-H. Matelly, Mouhanna C., Police: des chiffres et des doutes, Paris, Michalon, 2007.

Monjardet 1996 = D. Monjardet, Sociologie de la force publique,  Paris, La Découverte, 1996.

Monjardet, Mouhanna 2005 = D. Monjardet, C. Mouhanna, Réinventer la police urbaine, Paris, IHESI-PUCA, 2005.

Mouhanna 2000 = C. Mouhanna, Quel service pour quel public?  Une tentative d’évaluation chiffrée de l’image de la Police dans la population  face à la territorialisation, CSO-IHESI, 2000 [Accesat la 2.02.2019]. Disponibil: http://www.cso.edu/cv_equipe.asp?per_id=36

Peyrefitte 1977 = A. Peyrefitte, Réponses à la violence, Paris, La documentation francaise, 1977.

Piasenza 1990 = P. Piasenza, Juges, lieutenants de police et bourgeois à Paris aux XVIIe et XVIIIe siècles, în „Annales. Histoire, Sciences Sociales”, 1990, 45, p. 1189-1215.

Pruvost 2008 = G. Pruvost, De la «sergote» à la femme-flic, une autre histoire de l’institution policière (1935-2005), Paris, La Découverte, 2008.

Renaudie 2008 = O. Renaudie, La Préfecture de Police, Paris, LGDJ, 2008.

Reynaud 1997 = J.-D. Reynaud, Les Règles du jeu: L’action collective et la régulation sociale, Paris, Armand Colin, 1997.

Roché 2005 = S. Roché, Police de proximité,  Nos politiques de sécurité, Paris, Seuil, 2005.

Skogan 2009 = W.  Skogan, Policing Immigrant Communities  in the United States, în W. Mc Donald, Immigration, Crime and Justice, Sociology of Crime, Law and Deviance, vol. 13, Emerald Publishing, 2009.

Vogel 1993 = M. Vogel, Les polices des villes entre local et national: l’administration des polices urbaines sous la IIIe République, Thèse de sciences politiques, Grenoble, 1993.