Ipostasurile și ispitirile poeziei lui Gheorghe Mihai Bârlea

Câte pot fi ipostasurile vieții, care încap în generoasa limbă română, îi este dat să afle doar unui poet îndrăgostit prin vocație. Poate anume așa se explică siguranța orientării lui Gheorghe Mihai Bârlea spre zonele cele mai obișnuite ale realului, căutările sale în jurul cuvântului conducându-l către un cotidian înțeles din perspectiva tentației de detașare în raport cu un anumit tip de poezie frecvent în timpurile noastre.

E adevărat că a vedea în cel mai mic fapt un punct de plecare a unei imensități necunoscute, încărcate de sensuri multiple nu e ceva cu totul nou, însă nu acest tip de noutate e căutat de către urmăritorul ipostasurilor. Sunt căutate, în principiu, ipostasurile Iubirii. Or, Iubirea ca necesitate de a „acoperi” absența, penuria, sărăcia care ne semnalează neîmplinirea și vidul nostru, Iubirea ca elan spre ceea ce noi nu posedăm este cunoscută, încă de la Platon, ca aspirație spre însăși Frumusețea. Datorită acestei aspirații, pornind de la frumusețea corporală și cea sensibilă, progresăm până la frumusețea sufletului, astfel prinzând conturiri Frumusețea ca dezincarnare ultimă, iluminarea și splendoarea a ceea ce transcende la modul absolut empiricul și concretul. Însemne similare îl ghidează pe personajul lui Gheorghe Mihai Bârlea spre descoperirea sa de către sine însuși, pentru a lua cunoștință de bogățiile sale implicite, de „dragostea în pluralitatea sa de sensuri, / fără de care viața este neîmplinită, / apăsătoare prin greaua ei materialitate”. „Umilirea vidului” începe prin Iubirea revăsrându-se ca o lumină asupra lumii: „Numai lumina a putut umili vidul / opus materiei ca formă solidă / îmblânzită de zei” (Umilirea vidului). Abordarea lucrurilor nu e una simplificatoare, la mijloc fiind tentativa complexă a re-definirii acelui „altceva”, izvor a toate spre care jinduie omul: „Ce ne lipsește uneori / nu-i nici iubirea, / nici înțelepciunea, / nici banii, / nici băutura aleasă, / nici prietenii, / nici dorul ce mistuie, / nici durerea – măcar că / toate ți se așază la masă, / ci pur și simplu altceva, / din care toate izvoresc” (Altceva). Acel „altceva, din care toate izvorăsc” nu-i dă pace autorului preocupat de trecerea implacabilă a timpului. Însă, concomitent, versurile sale se alimentează din faptele cele mai obișnuite, care nu-l dezmint pe protagonist. Căci „cotidianul” și „banalul” sunt pline, bunăoară, de evenimente ce țin de viața în familie: părinți, copii, nepoți sunt ocrotiți de cuvântul poetic, rostul căruia constă în a veghea la liniștea universului în care autorul își regăsește reperele existențiale, morale etc. Este un cotidian în care poetul face să încapă și taina nunţii, care „lucrează să se surpe pereţii urii”, și dorul de frumuseţea și desăvârșirea pruncilor, și amintirea dureroasă a celor dragi plecați în lumea celor drepți, și visul, în care protagonistul traversat de migrene, vorbind cu viii și morții, e asaltat de propriile amintiri din copilărie, de idealurile tinereții care nu îmbătrânesc. Sau, cu alte cuvinte, viața cea de toate zilele inundă până și în starea de vis a personajului. Episoade ale Iubirii de aproapele se consumă într-un cadru cât se poate de obișnuit, al vieții ordinare, „în mijlocul viei”: „Iată-mă în mijlocul viei / pe care stră-străbunul / a gândit-o, / străbunicul a răsădit-o, / bunicul a înzdrăvenit-o, / tata s-a încumetat să culeagă / boabe puține, / ca să le dea mie şi fratelui / întru dragostea aproapelui” (În mijlocul viei). Este un cotidian aureolat de sacralitatea Iubirii.

Anume astfel începe „odiseea” eliberării de „greaua materialitate”: apropriindu-și o viziune ce vine din popor, autorul urmează o școală de acasă, cea a Binelui înrudit cu Frumosul, însă dincolo de aceasta este evidentă filtrarea emoției, a stărilor, a ipostasurilor printr-o cultură a imaginarului, din perspectiva căreia Binele desemnează Divinul: „dacă gura va secătui, / vei primi cuvinte din înaltul / cer și înstelare, / unde-i și iubire / și cuvânt răsare”. Poetul este ispitit să ajungă la etapa supremă, care e însăși ideea de Frumos în puritatea și independența sa, dimensiune ce poate fi atinsă mai lesne la modul gândirii filozofice, aceasta fiind calea înțelegerii transcendenței în raport cu lumea sensibilă. Din perspectiva sa, viața simplă are și ea o filozofie proprie, după cum și banaliaitea are o vrajă a ei: „Are şi banalitatea vraja ei, / se întreține cu voluptate, // atentă la amănunte ca o gospodină, / inventează câte-n lună și în stele; // de dimineață până apune soarele / se autocontemplă, // este bănuitoare cu măsură / și așteaptă seara cu emoție; // zâmbind copiilor, / focul de stele / trezește amintiri / până o cotropesc visele / și îi învrăjbesc somnul... // are şi banalitatea vraja ei” (Vraja banalității). Punând banalitatea sub semnul autocontemplării, al inventivității, al îndoielii, al emotivității, al capacității de a visa, autorul „deconspiră” noi dimensiuni poetice ale percepției vieții aflate în zona unei simplități pline de înțelepciune, capabilă să înlesnească drumul personajului „cuprins de iubire, ca într-un clește” către „formele regăsirii de sine”, către ieșirea din „apăsarea întunecatei singurătăţi”. Acestea, tinzând să se mențină într-un registru gnomic, vizează multiple dimensiuni etice (De exemplu: „în tine caută răbdare / și fii iertător – / poate fi o formă a regăsirii / de sine”). Împăcarea de sine şi implorarea, speranţa şi iertarea, durerea şi vindecarea, încercarea şi renunţarea, binele şi răul, toate acestea țin de ceea ce autorul definește drept „înmulțirea bucuriei”: „Ceea ce pentru unii este piatră / și opreliște / pentru mine este priveliște; / câtă bucurie cuprind ochii, / mișcătoare sunt toate, / se înnoiesc de floare în valuri/ de parcă vorbesc: // ce-am semănat a înspicat, / ce-am gândit a rodit, / ce-am crezut a Înviat” (Bunavestire).

Poetul crede în Iubirea capabilă să „metabolizeze” răul: „Dacă ai făcut un rău,/ îl vei vindeca, / dacă ai făcut un bine, / îl vei înmulți, / cu putință-i totul / dacă poți iubi” (Cer şi înstelare).

Astfel, învingând prejudecățile, Gheorghe Mihai Bârlea optează pentru schimbarea percepției asupra lumii cotidiene, reconsiderarea vieții de zi cu zi, care începe prin dezvăluirea calităților lucrurilor obișnuite, fiind înțeleasă drept una din funcțiile primordiale ale poeziei în zilele noastre.