Altceva; Bunavestire; Parabola fericirilor; În mijlocul viei; Ceremonialul de seară; Bocet maramureșean; Ultimul vis; Poveste de război; Vraja banalității

Altceva

Ce ne lipseşte uneori
nu-i nici iubirea,
nici înţelepciunea,
nici banii,
nici băutura aleasă,
nici prietenii,
nici dorul ce mistuie,
nici durerea – măcar că
toate ţi se aşează la masă
ci pur şi simplu altceva,
din care toate izvorăsc.

Bunavestire

Ceea ce pentru unii este piatră
şi oprelişte,
pentru mine este privelişte;

câtă bucurie cuprind ochii,
mişcătoare sunt toate,
se înnoiesc de floare în valuri
de parcă vorbesc:

ce-am semănat a înspicat,
ce-am gândit a rodit,
ce-am crezut a Înviat.

Parabola fericirilor

Să vezi ce alţii numai aud,
să auzi ce alţii doar văd;

cerul închis într-o piatră neziditoare
căzută în drumul lor;

pământul încremenit în sine,
mişcător între ceruri
spre neliniştea ochilor;

în legănarea spicelor vara,
secerătorii dintre spini
răbdători ridică ochii –
aşteaptă să se înveselească de ploaie
iar gura lor flămândă să cânte:

de frumuseţea pruncilor mi-e dor
şi de desăvârşirea lor;
aud văzând,
şi văd auzind,
așa se visează cei aşteptaţi
la ospăţul fericiţilor.

În mijlocul viei

Iată-mă în mijlocul viei
pe care stră-străbunul
a gândit-o,

străbunicul a răsădit-o,
bunicul a înzdrăvenit-o,

tata s-a încumetat să culeagă
boabe puţine,
ca să ni le dea mie şi fratelui
întru dragostea aproapelui.

Ceremonialul de seară
                           pentru Rozica

Puternică îţi este dragostea
dacă îţi juleşti genunchii de pietre,
coatele de nevăzut,
ochii de nesfârşit,
inima de neînţeles,
sufletul de foc,
umilinţa de stele,
bucuria de trupul tău,
şi gândul dincolo de rău.

Bocet maramureșean

Se întoarce o ploaie bogată
peste inimi,
să încolțească sămânța bună
și să ne bucure;

iarba sub tălpile goale
trezește simțurile
și scurtează depărtările cenușii;

singuratic sorbind
din răsăritul de lună mă îndestulez,
și crezându-mă dezlegat de păcat,
visez și îngân:

„Da-u-ar Dumnezeu Cel Sfânt,
cărare pe sub pământ,
o cărare umblătoare,
să se întoarcă cel ce moare”.

Ultimul vis
             lui Romulus Rusan

Tânăr doar visezi,
dinspre bătrâneţe speri
la un alt început;

dar norii de ploaie,
gheţurile
viscolesc şi adâncesc rănile,

semn că fiecare,
inevitabil, vom veni
unde timpul este interzis
să se arate
si nu-s stele supărate...

Poveste de război
                   tatălui meu, Vasile

Îmi vorbise tata de război:
gloanţele veneau cum scuturi pruni,
dintre noi căzură cei mai buni,
și părea că merge veacul înapoi
ca un car masiv târât de boi.

Aveam cer, dar nu-l priveam de teamă,
ca albastrul să nu pară fum;
putrezea-n auz cuvântul: buumm!
și-l uitam pe cel născut din mamă
de era uitarea ca o rană.

Şi visam copii şi stele,
milioane pe deasupră-mi să se nască,
ca o iarbă limpede, cerească
și să-mi scoată trupul din piroane;
cel ce uită, ca o vită pască!

Astfel îmi vorbise tata de război,
gloanţele veneau cum scuturi pruni,
dintre ei căzură cei mai buni,
și părea că merge veacul înapoi
ca un car masiv târât de boi.

Vraja banalității

Are şi banalitatea vraja ei...
Se întreţine cu voluptate,
atentă la amănunte, ca o gospodină
inventează câte-n lună şi în stele;

de dimineaţă până apune soarele
se autocontemplă,
este bănuitoare cu măsură
şi aşteaptă seara cu emoţie;

zâmbind copiilor,
focul de stele
trezeşte amintiri
până o cotropesc visele
şi îi învrăjbesc somnul...

Are şi banalitatea vraja ei.