Țara mea de dincolo de sârmă; Mă doare rău memoria când, vie...; Acele vremi par vremi demult apuse; Au cum să fii în stare să-l sacrifici...; N-ai cum proba cât vor lătra în țară; Să n-ai trecut de glorii, nat select; Nu crezi c-ar fi, Stăpâne, mai

Țara mea de dincolo de sârmă
                Compatriotului meu din Cahul
                Andrei Ciurunga, in memoriam

Prinsă-n gheara marilor imperii,
Ți-au stors seva. Oasele, din splaiuri,
Ți le-au semănat pe alte plaiuri,
Ca să crească pauri și-n siberii.

Noi estimp, cu pompă și alaiuri,
Spre canal pășeam, hipnotisterii,
Dar să-ți plângem doina sfâșierii
N-aveam frunze, fluiere, nici naiuri.

Alți hultani azi croncăn’ și te-ncârmă,
Și te-ngroapă-n lipsuri pân-la brâu,
Țara mea de dincolo de sârmă,
Țara mea de dincolo de râu.

Cum nu vii la pieptul Țării iară,
Țara mea de dincolo de Țară?!

Mă doare rău memoria când, vie...

Sătul să-și vândă neamul cu dăraba,
Un altul – să tot bată tirizele,
Decis-au ambii mâinile să-și spele,
Urcând pe cruce halca, basaraba.

Spălat cu lacrimi, Drumul Crucii, grele.
Intrată lamă-n carne vie, scraba.
Coseau ca-n spice setea, foamea, jaba,
Pavându-l, lungul drum, cu dușumele.

Golgota, ieri, se-ncovoia sub cruci,
Copaci chirciți de geruri de siberii.
Dar nu de geruri aspre azi mă sperii
Ori că mi-i pusă țara pe butuci.

Mă doare rău memoria când, vie,
Mancurții smârzi ne-o spală cu leșie.

Acele vremi par vremi demult apuse

Era pe când din prăzi creșteau iuzlucii.
Secară, grâu, porumb, tezaur, mină,
Cadâne, oi, juncani, nectar, făină –
Cu tot ne-ar fi-nghițit bașibuzucii.

Văzând cum neamu-ntreg la cer se-nchină,
Coseau în lan de brațe eunucii,
Iar când făceam cu limba semnul crucii,
Și limba ne-o smulgeau din rădăcină.

Acele vremi par vremi demult apuse.
Dar sunt și azi, cu boturi de fuzee,
Rechini mascați călări pe alizee.

De-aceea stăm dumbrăvi: în veci să nu se
Îndoaie-n vânt credința strămoșească
În neclintirea ei brâncovenească.

Au cum să fii în stare să-l sacrifici...

Apostoli predicând printre mireni
Credința lui Hristos au ars în pară.
La fel, nu s-au dezis de crez, de țară
Nici sub satâr martirii brâncoveni.

Vitejii noștri șefi n-au tras un fâs
Când ni s-a smuls o halcă din moșie,
Tratatul rușinos, de vecinie,
Cu apă grea sfințindu-l și cumâs.

Au cum să fii în stare să-l crucifici,
Să-l vezi, în schingi, cum sângeră de dor,
Știind că-n cei mai vitregi timpi, terifici,

Sleit de vlagă-n cel din urmă por,
Un miel și n-ai curajul să-l sacrifici,
Darmite-un cap de țară și-un popor?!

N-ai cum proba cât vor lătra în țară

Pe trupul viu al țării dat-au streche
Pecingini vechi și-un soi de bubă rea,
Zătrind din fașă bunul ce-l avea,
În șole doar lăsând-o și în zeche.

La bursă azi și mâine ce-om juca?
Comédii vechi? Poeți fără pereche?
Compozitori cântând după ureche?
Cenușă-n prag? Cadavre-n debara?

Să n-ai strămoși ce dorm sub cruci pe plai,
Stejari ca stânci de strajă la hotară,
Cobzari, aezi, lăută, fluier, nai?

Nici nasturi la suman sau la prohabâci?
N-ai cum proba cât vor lătra în țară
Cioroi vopsiți, lichele și hotábâci.

Să n-ai trecut de glorii, nat select

Să nu-i spui porc nici când îți râmă-n casă,
În cazul cel mai rău să-i zici purcel.
Catârului, sanchiu, zi-i asinel
Și pupezei din sală – jupâneasă.

Chiar dacă-i bou coleá – fă-l bourel.
Înoți guvid cu ușa strâns în plasă,
Dar ești sub scut, de cursă nici nu-ți pasă?
Amic pescarul? Joci cum cântă el!

Să n-ai trecut de glorii, nat select,
Să nu-ți cinstești memoria și glia,
Să nu te-ncânte-n ceriști ciocârlia,
Căci ești politicește incorect.

Să vii din sumbru veac, paleolitic,
De vrei să fii modern, corect politic.

Nu crezi c-ar fi, Stăpâne, mai cu gust?...

Un alt tâlhar – rasat – stă azi la pândă
Să-și pună mușteríii la-ncercare,
Și nu pe-un pat ca-n timpuri legendare:
La teasc să-i dea-nainte de osândă!

„Corect politic” – testul de sortare
Să scapi intact de moara lui flămândă,
C-o sancțiune să te-alegi mai blândă
Ori înfundat de-a pururi în uitare.

Principiul, nou, restricții-n vreme n-are,
Că-i de la Crist sau, poate, antecrista.
Pe roată-s trași Mihai, Ștefán cel Mare
Ori Creangă, Eminescu, Burebista...

Nu crezi c-ar fi, Stăpâne, mai cu gust
Sub teasc să-l punem – primul – pe Procust?

Că nu e músai să devii poet

De ce nu cânt ca dânșii-n oarbă strună,
Nu las din mâini cormána-n voia ei?
De ce să scot din brazde doar idei,
Când aș putea să dârdâi câte-n lună?

Mi-ar smulge-a ciudă plazul din grindéi,
Cum se întartă-n toană când se-adună,
De parcă le-aș fi dat cu mătrăgună,
Urzind la trame-n pană de condei.

Cum calea-mi țin, toínd din poartă-n poartă,
Și câtu-i veacul sâmbetele-mi poartă,
I-ntreb și eu, la rându-mi, indiscret:

N-a spus-o chiar un clasic* răspicat
Că nu e músai să devii poet,
Dar cetățean să fii – ești obligat?

Popoare mari sau țări cât o furnică

Să fi uitat cum e-n siberii órcul,
Când n-ai în taină cui să-ți verși năduhul,
Cum e să-ți țină-n ochii puștii duhul,
Veghind nu doar nesomnu-ți, ci și hórcul?

Vrei să-ți închidă apa și văzduhul,
Să vezi cum firul vieții ei ți-l torcu-l,
Urzind povețe cum se taie porcul,
Pulpana cui revine, cui – burduhul?

De-abia ieșit din hăul cel beznatic,
De jug când îți mai sângeră grumazul,
Chiar să-ți orbească mintea ca olmázul
Un alt imperiu: euro-asiatic?

Popoare mari sau țări cât o furnică
La tronul libertății nu abdică.

Nu este-o lege și-ntre dobitoace?... 

Stăteau pitiți ca scaiu-n buruieni
Când toți scandau: „Unire, frați români!”
Doar trei cornuți, de coada unor câini,
Lătrau turbat: „Unire, moldoveni!”

Prinzând la cheag, cornuții-scai ceapcâni
Agață alte cozi tăind bușteni,
Momiți de-un olm de mușchi și de licheni,
De ierne etalându-și dalbii sâni.

Scăieți și pietre. Dúșmani. Ce rămân?
N-au supt același lapte și iaurt?
În unii curge sânge de român,
Toxine-n alții râur de mancurt.

Nu este-o lege și-ntre dobitoace
Că, dacă-i sânge, apă nu se face?

Deși nu le-am trăit pe pielea mea

N-am fost părtaș trădării rușinoase.
N-am fost prefect, precéptor sau primar.
De ce-n zăduf și azi sau ierni geroase
Îmi rod în oase gropile cu var?

N-am fost bușit în bou-vagon valvar,
Zidit la pol în ghețuri ospătoase.
De ce îndur și eu acel calvar
Când renii scot licheni ce cresc din oase?

N-a fost să simt cum intră glonțu-n ceafă
Că-n loc de-un búte-am scos doar o garafă.
De ce, atunci, și-acum mă trec fiorii
Când pieptu-și umflă eliberatorii?

Deși nu le-am trăit pe pielea mea,
Nu pot nicicum să uit. Tu ai putea?

Prin ei respiră ape, codri, munți

Istoria n-ar fi decât un mit,
N-ar fi eroi strămoșii tăi și-ai mei,
Covíță-n vânt o mână de pigmei,
Strivindu-și râtu-n cuarț și dolomit.

Cum să se bată – auzi? – ca niște zmei?
Să steie zid, când stânca-i de psamít?
C-un șef chefliu și altul sodomit?
N-au stat în fața sorții schílavi miei?

N-au stat, nerózi! Ni-i martor Podu’ Nalt,
Ni-s Valea Albă, Lipnic și Rovíne,
Oituz, Mărăști și Mărășești, Udíne:
Curajul lor, tăria de cobalt.

Prin ei respiră ape, codri, munți,
Prin voi – celșáguri, fiere, piezi mărunți.

N-ar fi un fir de iarbă să dispară

În timpuri vechi roiau năvălitori,
Dar, după pradă,- acasă, la scaiéte,
Convoaie scârțâind ce mor de sete
Ca după ploaie ne-mpăcații nori.

La vremuri noi casapi de neam ciuméte
S-au dat în stambă drept liberatori,
Cercând, cu setea lor de lipitori,
Cu apă pluvială să ne-mbete.

Barbari din stepe: tigru, lup, hienă –
Ne-au stors de sine, simțuri, suflet, dor,
De rând cu cozi de stirpe indigenă
Cât zăcășía lumii – de topor.

N-ar fi un fir de iarbă să dispară,
De n-ar fi vânzători de neam și țară.

Să fii mamáie tu sau bât polúndrii

O iadă șic sugea la două țâțe.
Pe mic-pe ceas gustând din sărățeá,
Ca un Hercúle mușchii și-i lățea,
Că ți-ar fi rupt o mâță-n două mâțe.

Prin sel și dorne ócoș lopățea.
Goneau zulufii razele prin gâțe.
Nici cea mai iscusită dintre fâțe
Nu i-ar fi smuls din șarm o picățea.

Și tot așa, între muscel și tundră,
Că fu numită-n regn bovin polúndră*,
Iar úgerele – puse sub lăcát,
Încât polúndra noastră a ... crăpat.

Să fii mamaie tu sau bât polúndrii,
Tot o joiéști, cu fundu-n două luntri.

Să sară, zice el, pân-la Baikal 

Șoldánii capu-și scot de sub obróc.
Li s-a acrit să-și blésteme năvrápii:
Cum nu le-au spus urmașilor satrapii
Că nu se-mparte-o țară la taróc?

Tot de șoșói n-au liniște nici capii,
Dar cum se tem de ceartă ca de foc,
De drag de vot, se prind cu ei în joc,
Tăcând chitic precum în plasă crapii.

De sus, un șoim se-njúnghie-a zâmbire,
Văzând, în iureș, méșii și ceacșírii
Cum joacă Hora mare a Unirii
Și cum se tem s-adie-a Reunire.

Să sară, zice el, pân-la Baikal,
Dar numai nu cumva și peste cal.

Nici goală țol, în negru voal mireasă

Nu poți nicicum să-ți ieși din negrii duși,
Să-ți aperi casa, prispa, curtea, gardul,
Semețul mers, zulufii tăi ghiduși,
Al stirpei nimb, grandoarea ei, stindardul...

De când îți drămui orice sfanț cu cardul,
Cu hóții – oligarhii – ce făcuși,
Ca-n plină zi să-ți ciúșde miliardul,
Să-ți dea aeroportul tot la ruși?

Și tot spre est ce ócoș te-au smomit
Cu jindul lor hulpáv și eruptiv,
Încât s-ajungi nu doar un stat captiv,
Ci pe butuci de-a dreptul: stat falit!

Nici goală țol, în negru voal mireasă,
Să nu te-ntorni la maica ta, acasă?