Mihail Sadoveanu, un prozator „reeducat”?
Pentru tiparDincolo de respectul festiv, ocazional, cazul Sadoveanu, inhibant prin întinderea Operei, vădește azi mai degrabă demodare, „lehamite”, inaderență și chiar refuz; poate și oboseala exegeților o fi de vină (câți s-ar mai încumeta la o lectură in integrum?), sadovenologii încercând, totuși, resuscitarea interesului (chestionând opera și biografia) cu speranța firavă a unor lecturi înnoitoare. Să fie oare Sadoveanu „un continent scufundat”, se întreba I. Simuț, înconjurat de „o amintire pioasă și confuză” (Simuț 2012: 18)? Pusă pe tapet, chestiunea actualității marelui prozator iscă binevenite dispute, trezind din hibernare un uriaș enigmatic.
Încercând să afle „ce e viu și ce e mort” în opera sadoveniană, trecută prin „vămile posterității”, Ion Simuț inițiase o anchetă care, regretabil, n-a trezit mare interes printre tinerii critici (Simuț 2019: 19). Pus la zid după 1989, „autorul lui Mitrea Cocor”, livrând acel prim manual (model) al realismului socialist (azi uitat sau trezind curioase reacții postmoderniste), trece printr-o lungă eclipsă, invocate fiind – pe fundalul febrei revizioniste – oportunismul politic, oficializarea clișeistică, uzura didactică.
Să ne amintim că în amurg de carieră, cu o impozantă operă, de indiscutabil rafinament stilistic, dedulcit la o viață tihnită, boierească, ritmată patriarhal, cu evidente tabieturi (inclusiv narative), plonjând – asincron, atemporal – într-un contemplativism rupt de tensiunile epocii, iubind ceremonialul, monoliticul, Sadoveanu părea a suna retragerea. Chiar dacă avea încredere în „evoluția nobilă a democrației” și cutezase, între apropiați, având informații pe filieră masonică, a condamna „dezmățul bolșevic”. E drept, atacat dinspre dreapta, se refugiase la Valea Frumoasei, unde va izvodi, în anii conflagrației mondiale, Poveștile de la Bradu-Strâmb (1943) și Anii de ucenicie (1944); anterior însă, lui „Jidoveanu” îi fuseseră arse cărțile de cei care „nu l-au citit” (bănuia) și aceste execuții publice l-au mâhnit și, desigur, l-au îndemnat, lipsit – ciudat – de reacție față de tragediile țării, să părăsească scena. Ca „exerciții de retragere” (Ungureanu 2007: 310), exploatând un filon fabulos, mitul vechimii și o „natură istorizantă” (M. Ralea), ele n-aveau cum vesti brusca sa convertire, incredibila disponibilitate și alinierea promptă la exigențele propagandei roșii. Adeziunea, presupune Eugen Negrici, ar fi fost, totuși, „o decizie dramatică” (Negrici 2002: 86). Cert e că, în epocă, făcând saltul de la antibolșevism la acea „altă evanghelie a lumii nouă”, cu ale sale „explozii de lumină” (Constituția URSS), Sadoveanu dobândește statutul oficial de prim-scriitor al țării (Boia 2011: 321). Se alătură, „fără rezerve”, regimului impus de ocupant, dobândește funcții importante, fiind vicepreședinte al Prezidiului MAN (1947-1961) și președinte de onoare al Uniunii Scriitorilor (1956-1961), deschide lista „merituoșilor” în bilanțul lui Leonte Răutu (vezi Dezvoltarea literaturii în RPR, în „Scânteia”, 21 februarie 1954). Altfel spus, cel care evitase politicul într-o operă molcomă, vetustă, livrând cărți neutre (Popa 2001: 706), care cântase, prin lecturi „primitive”, descifrând hieroglifele lumii orientale, „poezia peisagiului”, slăvea acum entuziast cultura rațională („câștiguri tehnice”) și realizările marelui vecin, falsificându-se. Cu evidente și căznite eforturi de adaptare, suportând chiar reproșuri ideologice. Proiectul comunizării forțate impunea ruptura de tiparele matriciale, un dureros „dezvăț”. Să ne amintim, de pildă, de Ofelia Manole, cea care îi denunța lipsurile, insinuând că Sadoveanu l-ar fi copiat pe Korolenko. Dar regimul avea nevoie, în efortul de statuare a „clasicismului socialist”, de numele mari, încât recuperarea clasicilor devenise o urgență, obligând la „o reglare a tirului” (Boia 2011: 320), conformă rețetei proletcultiste. Atmosfera literară productivă, hei-rupistă și stimulentele consistente îmbie pe zeloșii oportuniști. Mulți dintre scriitorii „cu trecut” începeau o nouă carieră, autorescriindu-se. Compromisul revenirii, reintrarea în circuit tentau și rentau. Profitorii se înghesuie, articolele și volumele sunt bine stipendiate, comisarii ideologici veghează. Unii aleg tăcerea, nu puțini cunosc „binefacerile” detenției, alții (numeroși) practică un entuziasm politic simulat. Dar cei omologați de regim, girându-l, de fapt, își asigură supraviețuirea literară, se bucură de mari onoruri, traversând „viclenia” evenimentelor (după o sintagmă predistă). Firesc, și Sadoveanu își aduce „obolul”; dar el, deși demofil, va trebui „ajutat”. Intelectualii, constata M. Ralea, sunt „debitori” mulțimilor. Or, urgența sarcinilor din RPR, centrate pe munca educativă, vizau – în opinia lui I. Chișinevschi – „reînarmarea” vechii intelectualități și construirea uneia „noi”, odată cu reconfigurarea compoziției de clasă. Se vor găsi mereu scriitori avortoni și condeie obediente, respectând linia ideologică. Totuși, să notăm că însuși Sadoveanu, răspunzând unei anchete (v. Unde merge literatura?, în „Tribuna poporului”, decembrie 1944), constata că „intelectualitatea se dovedește reacționară”. În repetate ocazii, ea manifestă egocentrism, indiferență, oportunism etc.; încât, suspiciunea și vigilența copoilor ideologici sunt de înțeles în efortul de reeducare, reexaminând rolul intelectualilor și angajarea lor politică. Nici Arghezi nu rostea cuvinte mai măgulitoare, reamintind că „pătura intelectuală nu a prea suferit niciodată de un excedent de caracter”.
În acel context, când rezistența unora și obediența altora coexistă într-un straniu concubinaj, când cenzura intervine prompt, admonestând și sancționând pe cei care „ocolesc” (cum scria Ov. S. Crohmălniceanu) lupta de clasă, spiritul revoluționar, rețeta realismului socialist etc., replica sadoveniană conta enorm. Desigur, putem vorbi în cazul ilustrului prozator de un tenace tropism răsăritean. Având plăcerea evocării, făcând – prin integrala Operei – o radiografie a sufletului colectiv, reconstituind memoria afectivă a faptelor și replierile din fața vitregei Istorii, el, dintotdeauna, s-a manifestat sensibil (în scris) față de problemele „obidiților” vieții. Dar abia prin Caleidoscop (1946), depănând impresii din Uniunea Sovietică, din acea „lume nouă”, transcriindu-și cu naivitate jucată „emoțiunile” încercate, elogiind „plugul progresului” și copleșitoarele realități și realizări sovietice, el construiește un tablou idilic, depășind semnificația unor texte de adeziune. Orientalismul său era vizibil în Fantazii răsăritene (tot din 1946), iar conferința Lumina vine de la Răsărit (culeasă într-o broșură ivită la Cartea Rusă, în 1945) lăsa să se întrevadă „modelarea sovietică” și, străveziu, conotațiile masonice1. Având informații pe această filieră (bănuim), Sadoveanu se pregătea pentru inevitabila sovietizare a țării, despărțindu-se de vechile opțiuni și străduindu-se să „evolueze”, în ton cu directivele de partid. Fiindcă literatura trecutului plătise un „tribut tragic”, constatase Ovid S. Crohmălniceanu, invocând „nenorocul” lui Eminescu (prizonier al unei concepții reacționare), reconsiderarea ei, în folos propagandistic, era o urgență. Prin „exclusivizarea criteriului politic de valorificare” (Popa 2001: 420) teza rupturii se impune decisiv în examinarea moștenirii culturale. Intrat în autoconservare, adaptabilul Sadoveanu, ca interbelic de vază, trece în „tabăra roșie”, ocupând înalte demnități. Geo Bogza nota că autorul Baltagului a reușit „să se strecoare”, refuzând carnetul roșu. Conservator, oportunist progresist, democrat independent (credibil), arghirofil și mason, academicianul Sadoveanu (din 1921, reconfirmat în 12 august 1948) îl refuză pe Dumitru Corbea, cel care avea misiunea înrolării (scriptice), dar probează o „înmărmuritoare lipsă de scrupule” (cf. Daniel Cristea-Enache). Tragediile țării îl lăsau rece; el își împlinise, în tihnă, „o operă molcomă”, evitând politicul și, într-o țară brusc sovietizată, aderă, livrând compuneri la comandă, devenind o „icoană oficială” (Popa 2001: 637). E drept, nu fără probleme. Utopia agricolă din Păuna Mică n-a convins; Mitrea Cocor era o scriere nesadoveniană; Nicoară Potcoavă (capodoperă de bătrânețe) proslăvea internaționalismul slavizant, acel „federalism internaționalist” denunțat de Marian Popa, schimbând perspectiva din Șoimii.
În producția tematizată a epocii, încorsetată ideologic, Mitrea Cocor (1949) nu era doar „o demonstrație de adeziune” la noua religie, pe potriva înnoirilor salutate triumfalist, ci chiar „un manual de reeducare” (Ungureanu 2007: 316), mălurenii parcurgând, sub conducerea fostului prizonier, „drumul spinos al înțelegerii”. Examinat în acel peisaj prozastic (pauper), romanul sadovenian putea fi un model de măiestrie artistică, respectând preceptele realismului socialist, invocat obsesiv la Școala de literatură, intens popularizat; peste ani, el devine un produs „rușinos”, întreținând o „senzație vomitivă” (Negrici 2002: 88). Cu o paternitate dubioasă, taxată de unii comentatori drept o „operă colectivă”, aventura (legenda) Mitrea Cocor, inițial, o nuvelă pentru „Albina”, aduce în prim-plan un personaj „fără ideologie” (Cristoiu 1980), un răzvrătit natural, crescut pe tiparul vechilor eroi sadovenieni; și care, ne asigură autorul, „începea a pricepe” (vede, înțelege și învață), pregătind saltul ideologic.
Sărbătorit cu fast, ascultând de comanda politică, oferind opere cu „un conținut superior”, nota Ovid S. Crohmălniceanu („Contemporanul”, nr. 10/1957), acceptând șirul compromisurilor și abdicărilor, Sadoveanu pare stăpânit de „voința de autodistrugere” (Ungureanu 2007: 319), abandonând valorile pe care mizase altădată. În „pană” fiind, el alege soluția rescrierii unor cărți. Păuna Mică (1948) fusese însă criticată, „tovărășia” de acolo dovedindu-se – sesiza inclementul I. Vitner – „necorespunzătoare realității”; mai mult, evidenția ignoranța politică a convertitului, recomandând prin acel falanster rural o utopie agricolă (autarhism), străină de linia oficială. Nici politizata Nada Florilor (1950), Clonț de fier (1951) sau, mai apoi, Aventură în Lunca Dunării (1954) nu impresionează. Ca să nu mai vorbim de romanele neterminate Lisaveta și Cântecul Mioarei2. Concluzia lui Nicolae Manolescu sancționează deruta anilor de amurg: „puținul publicat” în perioada de după război, scrie criticul, este lamentabil, deopotrivă literar și moral (Manolescu 2008: 598). Totuși, o nedreptate se strecoară în această judecată-ghilotină. M. Sadoveanu rescrie Șoimii și publică, în 1952, Nicoară Potcoavă, categoric o capodoperă a senectuții, ca „gest tardiv de răscumpărare” (Zamfir 2017: 263), chiar dacă împănată cu arhaisme slavone. Cu observația că sovietizarea postbelică, elogiată publicistic, convoacă aici romanesc o pledoarie filorusă, un „federalism slavizant”, slăvind internaționalismul și prietenia de veacuri cu marele vecin, ca „text de lingușire a ocupantului”, cum s-a spus, îmboldit de slavofilismul denunțat de un M. Nițescu.
Bineînțeles, cameleonismul sadovenian, succesivele renegări au fost taxate în consecință. Dacă reacțiile exilului au fost vehemente, în țară astfel de comentarii (până la „viraj”) vizau îndeosebi arghirofilia și oportunismul. Arghezi ne dădea asigurări că autorul Fraților Jderi „a supt la toate țâțele politice”, Sadoveanu nepublicând fără a fi plătit. Reconstituind atmosfera unei ședințe „memorabile”, prezidată de un Sadoveanu seniorial, „deghizatul” Ovid S. Crohmălniceanu constata că marele prozator era neinteresat de „necazurile ideologice ale breslei” (Crohmălniceanu 1994: 66), chit că tot el a obținut o generoasă lege a drepturilor de autor. În schimb, un Pamfil Șeicaru vedea în Sadoveanu „un om cu ascunzișuri sufletești”, „o moluscă”, un „bivol fericit”, care „n-a ars nicio credință”. Judecăți rele, verdicte greu de clintit, care, vizând moralitatea omului, riscă să transforme opera (cândva îmbrățișată cu fervoare hagiografică) într-o anexă, eclipsând-o sau aruncând-o în uitare. Sanctificatul scriitor, supus reeducării în primul ciclu al comunismului împământenit, a plătit – credem – un tribut inutil. Tot ce a creat după reconvertire nu poate egala proza anterioară (Piru 1973: 305).
Dezinteresat în intervalul interbelic de căutările febrile ale epocii sale literare, neatins de moda sincronizărilor ce bântuiau clipa, Sadoveanu părea de o senină și impunătoare independență. Eticheta precarității culturale l-a însoțit lungă vreme, tocmai fiindcă scriitorul nu participa la frământările și căutările contemporanilor. El folosea alte izvoare decât cele vestice. Un homo pars naturae trăiește în paginile sale; confruntat cu insatisfacțiile civilizației, cuprins de grele amărăciuni, omul sadovenian se retrage benefic într-o natură tămăduitoare. Mentalitatea paseistă a scriitorului binecuvântează această superioară înțelepciune, ritmată cosmic. Chiar dacă soluția e utopică, o poezie ancestrală domină evocările sadoveniene, pătrunse de duioșie compasivă pentru o „epocă obscură și eroică”, demult dispărută. Meditațiile sale naturiste „paralizează” barbaria mașinistă. Natura izbăvitoare se opune vârtejului schimbărilor, proiecțiilor tenebroase ale orașului malefic. Deslușim aici o reacție sentimentală, o nostalgie pentru o îndepărtată stare edenică ce nu va propune însă retragerea din civilizație. Inevitabilitatea procesului civilizatoriu îl obligă pe scriitor la o constatare dureroasă: pierderea vârstei fericite, scufundarea paradisiacului. Himera poporanistă nu l-a părăsit pe Sadoveanu; gestul recluziv al omului natural nu vrea să condamne satul civilizat, ci alterarea specificității, pervertirea înțelesului umanist al inițierii, hipertrofia „formelor fără conștiință”, pledând pentru buna gospodărire a națiunii, blamând, pe urmele lui Eminescu, elitele prădalnice, parazitare.
Cel care „pipăise natura” (după spusa călinesciană), încorporându-se „lucrurilor și vieții”, respingea „dihania neliniștii”; dar această „filosofie inefabilă” nu se ridica, în ochii lui E. Lovinescu, opac la poezia mistică a naturii, la spiritualizare. Descriptivul naturist înfățișa doar un rai primitiv, nevizitat de lumina spiritului. Abia Al. Paleologu, atent la sensul inițiatic și N. Manolescu, recapitulând cercurile utopiei, probează intelectualismul rafinat al acestor scrieri. Tot cu nostalgia arhetipurilor, într-o carte pe nedrept ignorată, Gheorghe Jurma demonstra că „arhetipul luptei cu balaurul” structurează întreaga operă (Jurma 2002: 149). Fie că era vorba despre semințiile asiatice, aducând „prăpăduri mari”, fie că apăreau în scenă „căpcăunii din pustie” (cazacii) sau năvăleau, din „împărăția neagră”, turcii, Sadoveanu invocă obsesiv motivul balaurului.
Pentru a descifra corect poziția sadoveniană, lectura jurnalului său olandez e lămuritoare. Sadoveanu vorbește pe un ton neutru, constatativ, despre o țară agricolă și pastorală, care a ieșit dintr-o existență elementară. Prozatorul se va recunoaște și un iubitor al progresului tehnic, fără a dori să-și așeze „căminul liniștii” într-un teritoriu al artificiului, geometric, stăpânit de măreție și răceală. Cartea despre Olanda, urmarea unei călătorii din vara anului 1927, înlătură imaginea unui Sadoveanu conservator, elogiind o lume încremenită, slăvind țăranul „înfricoșat de lumină”. Faptul că drumul spre Olanda trece prin județul Alba, într-o expediție după cocoși de munte, la Prigoană, este un semn; rătăcind prin munții noștri, nestricați de mașinism și civilizație, scriitorul respinge „țara orașelor”: nouă, factice și balcanică. Disocierile sadoveniene sunt ferme; niciodată – scrie Sadoveanu – ceremoniile grave ale țăranului nostru nu pot fi asociate balcanismului. Și încă mai convingător: „poporul cel mare e temeinic și tare așezat pe o tradiție și pe o orânduială a lui”.
S-a vorbit cu insistență despre revizuirile sadoveniene, prin „rescrierea” unor cărți: Împărăția apelor devine Nada Florilor (iar inițierea devine și politică), materia Priveliștilor dobrogene trece în Aventură în Lunca Dunării, Șoimii din 1904 oferea baza romanului din 1952, Nicoară Potcoavă. Acum, materia erotică e prelucrată pe vectorul unui conflict politic, invocându-se – de către exegeți – revelatorul unei gândiri maturizate ideologic, trecută prin experiențe decisive. Reamintim însă că tropismul răsăritean sadovenian nu e conjunctural: ruptura pe care au sesizat-o unii examinând producția scriitorului după „Eliberare” (Sadoveanu refuzând „opoziția mută”) ignoră organicitatea unei opere și preexistența unor teme în imaginarul sadovenian. Cazul Nicoară este elocvent. Voluptatea cugetării, confiscând maturitatea sadoveniană, împinge povestirea istorică scrisă la aproape jumătate de secol după apariția Șoimilor pe o altă linie: acțiunea trenează, semnificația nimbează evenimentul, ochiul scriitorului privește etic și mai puțin psihologic. Altfel spus, narațiunea devine meditație. Ca operă rezumativă, „de sfârșit” (cum o aprecia Constantin Ciopraga), Nicoară Potcoavă face cu Șoimii perechea ce confirmă o idee a lui Montaigne, surprinzând viața „în doi timpi”: acțiune și reflecțiune.
Or, „timpurile nouă” au trezit adeziunea imediată a scriitorului. Cel ce nu se sincronizase cu epoca, părând scos din timp, plutind peste vreme, s-a angajat în tumultul ei, regăsind lumea Răsăritului. Prestigiul sadovenian era un argument; necitit în profunzime, dar omagiat, Sadoveanu funcționa, printr-un ciudat paradox, ca model, în pofida programului utopic. Sadoveanu nu s-a retras, da tonul optimismului politic, dar continua să privească îndărăt. L-au interesat nu aluviunile vremii, ci duhul locurilor; structural un răsăritean, Sadoveanu nu cunoaște înnegurările slave. El nici nu trăiește în istorie, ci în absolut, opera sa fiind o mitologie în care descifrăm o colectivitate. O identificare personală, sesiza Vl. Streinu, nu e posibilă. Deloc întâmplător, Petru Ursache vedea în Sadoveanu un „etnolog complet”, oferind mărturii „de maximă încredere”. În literatura lui Sadoveanu aflăm un singur specimen uman în sute de ipostaze, dezvoltând intuiția omului organic, plimbat – cu simplitatea marii arte – în mâlul primordial al bălților, lângă spasmul misterios al vieții, lângă frământările genezei și reintegrat apoi naturii, asemeni bătrânului pușcaș Calistru, fără anxietățile modernilor. Acel „mi-a venit vremea” sună ca o stinsă chemare de corn, un recviem al naturii într-o blândă lumină de toamnă.
Încât, cu armătură teoretizantă, binomul mit/simbol (mitul fiind un factor ordonator, cu prestigiu sacral, iar simbolul exprimând o formă condensată, iradiantă), relația dintre mitocritică și arhetipologie, poposind stăruitor-exemplificator asupra cărților „inițiatice” pot fecunda analiza. Indiscutabil, cel care cetea viața „ca un primitiv”, suspectat lungă vreme de un „deficit de intelectualism” era un inițiat, aflând „cheia semnelor tainice”. Motiv de a insista asupra simbolurilor dominante (muntele, peștera, hanul) și riturilor de inițiere (relaționate cu structurile literare), de a fructifica interpretativ mitologemul drumului (călătoria) și cel al inițierii secrete (într-o limbă mută), de a construi profilul magului ca tip antropologic specific, de certă autoritate, pătrunzând în miezul lucrurilor. Chiar Sadoveanu, în felurite împrejurări, avertiza că dobândim „cunoștința adevărului prin pătrundere personală”, ucenicia fiind o anevoioasă inițiere; aceeași pătrundere personală, altfel spus netransmisibilă, o cerea și viața masonică, conducând la „sfințirea inteligențelor”. Radu Cernătescu, de pildă, în articole mustind de erudiție, a explorat din unghi mysteriografic legăturile cu francmasoneria, dezvăluind conexiuni altminteri impenetrabile. Mai mult, într-un
interviu cules în „Adevărul literar și artistic” (nr. 658/1933), însuși autorul Crengii de aur se destăinuia, notând că micul său roman (cel mai încifrat, să recunoaștem) era „o meditație asupra simbolurilor”, contrapunând preoților „legii nouă” spiritualismul autohton, Kesarion Breb învingându-se, finalmente, pe sine. Cu deosebire, paginile analitice rezervate Baltagului, Fraților Jderi și, evident, Crengii de aur procură și azi comentarii interesante, fișând opinii de circulație sau aducând la lumină altele, mai puțin cunoscute. Bunăoară, o afirmație peste care n-am putea trece, lansată de Al. Paleologu într-o conferință la Casa Pogor. Rafinatul eseist observa că Oameni din lună, miniroman încheiat în februarie 1923 și publicat în „Viața Românească” (nr. 2, 3, 4/1923) sub pseudonimul Silviu Deleanu, iscând și un pariu cu Ibrăileanu, așeza creația sadoveniană într-un „alt orizont”3. Ar fi de evidențiat că, mai înainte, Savin Bratu, în volumul care creiona o biografie a operei (Sadoveanu fiind „obiectul unei monografii”), afirma net că Eudoxiu Barbat, protagonistul sensibil la cărturărie, deschidea – în șirul personajelor sadoveniene – „o serie nouă” (Bratu 1963: 359), anunțând virajul. Însuși Sadoveanu, într-un interviu găzduit în „Vremea” (6 decembrie 1942), mărturisea că „nu s-a autobiografiat niciodată”, dar că, indiscutabil, același Eudoxiu Barbat îi era „cel mai apropiat personaj”.
Firește, nimeni nu poate susține că această carte („aproape tezistă”, zicea Ion Vlad; vezi „Cărțile” lui Mihail Sadoveanu, Editura Dacia, 1981) ar fi și o performanță estetică. Dar convocând, sub timbru elegiac, șuvoiul amintirilor (în sunet de „tălănci pălind lin”), Sadoveanu ne restituie o lume crepusculară, contrapunând statornicia de altădată unei epoci care cunoaște instabilitatea valorilor și demisia morală. Încât feciorul omului din lună se „bate”, în numele unui donquijotism (azi, blamabil), pentru apartenența la o „confrerie superioară”. Și, dacă acceptăm că povestitorul Sadoveanu, un fals romancier, simulează compoziția romanescă sedus de „desfătarea” rostirii, implicit de contemplarea prin narațiune, poate că nu greșim văzând în acest mic roman-povestire cotitura, care va face posibilă tocmai ivirea capodoperelor.
Eposul sadovenian, îndatorat filonului folcloric, cinstind puterea datinii, tradiția magico-esoterică, temeliile organicității, „legile din veac” și străbunii „de dedesubt”, reconstituie, cu irepresibilă vrajă stilistică, întâmplări „care au fost”; ceremonialul rostirii, oprind părelnic timpul și instituind povestitul ca instituție cheamă în sprijin vocația interpretării, deslușind „lamura sufletului generațiilor”, semnele tainice, dincolo de coaja aparențelor. Fiindcă, spun eroii sadovenieni, „toate cele omenești sunt părere”. Fie că citim Baltagul (redactat febril în 17 zile) ca posibil roman detectivistic ori ca o Anti-Mioriță (cum sugera Al. Paleologu, recunoscând surprinzător că, prin el, s-a inițiat în masonerie), fie că vedem Creanga de aur ca un roman de dragoste, ca o „carte dacică” (etnogonie) ori ca o inițiere de tip masonic, fie că trilogia Frații Jderi poate fi o inițiere erotică (Ionuț traversând „ucenicia oricărui barbat”, cum va glăsui comisul Manole) ori vedem în Mitrea Cocor o inițiere politică sub presiunea „timpurilor nouă” (scriitorul, convertit prin reeducare, evacuând sacralitatea). Opera lui Sadoveanu, „de esență hermeneutică” (Spiridon 1982: 72), citită/recitită, își dezvăluie rafinamentul, matricea cosmică, invitând la o „semiologizare a lecturii”.
(Continuă în numărul viitor al revistei noastre)
Note:
1 Recitită atent, într-o „cheie” diferită și comentată de Tudora Patrichi în eseul Dor de arhetipuri, celebra Conferință din 1945 foiește de interogații, afișând un fals entuziasm, ne asigură exegeta. Scriitorul, sub presiunea „evenimentelor mărețe”, salută „întocmirile cele nouă” și iese din rezerva (autoimpusă). Etalându-și consecvent „părerile și sentimentele în chestia țărănească”, va elogia „influențele cosmice” asupra neamului, lăudând bombastic-contrastativ realizările din Uniune (Patrichi 2015: 172), avertizând că „instituțiile trec ca anotimpurile” și că orânduirile sociale „nu sunt eterne”...
2 Printr-o demonstraţie strânsă, pe alocuri forţată, scoţând Cântecul Mioarei, roman neterminat, publicat postum (1971), din „şirul cărţilor proletcultiste”, Mircea Platon (v. Cântecul Mioarei, mit şi descântec anticomunist, în „Convorbiri literare”, nr. 11/2016) constata că M. Sadoveanu îşi „strămută cosmosul literar în lumea nouă” (p. 135), singuraticii săi exprimând „nivelul numinos al existenţei” (p. 142). Tema mioritică, se ştie, l-a pasionat pe Sadoveanu, elogiind varianta M. Costăchescu; în acel cântec bătrânesc, prin vocea poetului anonim, „grăieşte duhul Domnului”, aprecia prozatorul. Cercetând „lumea de sus” în orizont mitic, Sadoveanu, în pofida istoriei recente, „nu obliterează datina”, constata exegetul (p. 137); chiar dacă «norodul Daciei se eliberase de „trecutul negru”», un trecut relativizat cu ajutorul ghilimelelor sadoveniene”, observă Mircea Platon.
3 Într-o prelecțiune susținută la 3 noiembrie 1978, la Casa Pogor, Alexandru Paleologu invoca „vârsta bună” pentru lecturi sadoveniene și propunea o „hotărnicire” în creația prozatorului, identificând două etape. După primul război mondial, Sadoveanu se desparte de viziunea sumbră ori tânguioasă și, sub mentoratul lui Ștefan Lupașcu, unchiul filosofului parizian, intrând în loja masonică îmbrățișează viziunea intelectual-contemplativă. Asistăm, astfel, la a doua naștere (Paleologu 2005: 4), scriitorul intrând în „alt orizont”, „piatra de hotar” fiind tocmai romanul Oameni din lună.
Bibliografie:
Boia 2011 = Lucian Boia, Capcanele Istoriei: elita intelectuală românească între 1930 și 1950, București, Humanitas, 2011.
Bratu 1963 = Savin Bratu, Mihail Sadoveanu, O biografie a operei, București, 1963.
Călinescu 1972 = G. Călinescu, Mihail Sadoveanu, în Literatura nouă, Ediție întocmită și prefațată de Al. Piru, Craiova, Scrisul românesc, 1972.
Cernat 2017 = Paul Cernat, Resurecția lui Sadoveanu, în „Observatorul cultural”, nr. 896(638)/2017.
Cheie-Pantea 1982 = I. Cheie-Pantea, Înțelepciunea ultimului Deceneu, în Palingeneza valorilor, Timișoara, Facla, 1982.
Ciopraga 1981 = Constantin Ciopraga, Mihail Sadoveanu. Fascinația tiparelor originare, București, Eminescu, 1981.
Cristoiu 1980 = Ion Cristoiu, Radiografia unui succes: Mihail Sadoveanu, „Mitrea Cocor”, în „Amfiteatru,” nr. 1/ianuarie 1980.
Crohmălniceanu 1994 = Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, București Nemira, 1994.
Cubleșan 2012 = Constantin Cubleșan, Literatura unui propagandist: Mihail Sadoveanu (I), în „Însemnări ieșene”, nr. 12/2012.
Jurma 2002 = Gheorghe Jurma, Sadoveanu sau lupta cu balaurul, Reșița, Timpul, 2002.
Manolescu 2008 = Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Pitești, Paralela 45, 2008.
Marcu 2014 = Luminița Marcu, O revistă culturală în comunism: Gazeta literară (1954-1968), București, Cartea Românească, 2014.
Micu 2000 = Dumitru Micu, Istoria literaturii române. De la creația populară la postmodernism, București, Saeculum I.O, 2000.
Negrici 2002 = Eugen Negrici, Literatura română sub comunism (Proza), București, Editura Fundației PRO, 2002.
Nistor 2012 = Viorel Nistor, Pactul ficțional și istoria: repere ale romanului politic românesc postbelic, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2012.
Nițescu 1995 = M. Nițescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Ediție îngrijită de M. Ciurdariu, București, Humanitas, 1995.
Paleologu 1980 = Alexandru Paleologu, Ipoteze de lucru, București, Cartea Românească, 1980.
Paleologu 2005 = Alexandru Paleologu, Sadoveanu și sufletul românesc, în „Dacia literară”, nr. 6(63)/2005.
Patrichi 2015 = Tudora Patrichi, De la Miorița, la Mitrea Cocor sau de la „Ianua Caeli” la „Ianua Inferni” (eseu în 6 părți), Ediția a IV-a, revizuită și adăugită, Roman, Papirus Media, 2015.
Piru 1973 = Al. Piru, Analize și sinteze critice, Craiova, Scrisul românesc, 1973.
Platon 2015 = Mircea Platon, Pildele lui Cuconu Mihail (II), Sadoveanu și critica elitelor de trecere, în „Convorbiri literare”, nr. 12(240)/2015.
Popa 2001 = Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. I, București, Fundația Luceafărul, 2001.
Pricop 2005 = Constantin Pricop, Literatura română postbelică (vol. 1, Preliminarii), Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2005.
Simuț 2012 = Ion Simuț, Vămile posterității: secvențe de istorie literară, București, Editura Academiei Române, 2012.
Simuț 2019 = Ion Simuț (coordonator), Ce e viu și ce e mort în opera lui Mihail Sadoveanu?, Iași, Junimea, 2019.
Spiridon 1982 = Monica Spiridon, Sadoveanu, divanul înțeleptului cu lumea, București, Albatros, 1982.
Șeicaru 1996 = Pamfil Șeicaru, Rechizitorii, prefață de Nicolae Florescu, București, Jurnalul literar, 1996.
Ștefănescu 2005 = Alex Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), București, Mașina de scris, 2005.
Țugui 2006 = Pavel Țugui, Cenzura și romanele istorice sadoveniene, în Scriitori și compozitori în luptă cu cenzura comunistă, București, Albatros, 2006.
Ungureanu 1985 = Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, București, Cartea Românească, 1985.
Ungureanu 2007 = Cornel Ungureanu, Mihail Sadoveanu și cronicile posibile, în Istoria secretă a literaturii române, Brașov, Aula, 2007.
Vasile 2010 = Cristian Vasile, Literatura și artele în România comunistă: 1948-1953, Prefață de Vladimir Tismăneanu, București, Humanitas, 2010.
Zamfir 2017 = Mihai Zamfir, Scurtă istorie: Panorama alternativă a literaturii române, vol. 2, Iași Polirom, 2017.