Perspectiva internă și cea externă: incursiuni teoretice

Pe fundalul revizuirilor critice, la care sunt supuse frecvent tipologiile tripartite ale viziunii/focalizării/punctului de vedere (cum ar fi cele propuse de Jean Pouillon, Tzvetan Todorov, Gérard Genette ș.a.), începând cu anii ’80 ai secolului trecut, capătă pregnanță conceptele de perspectivă internă și externă. Numeroși susținători ai acestor concepte, arătându-se neconvinși de legitimitatea și utilitatea tipului așa-zis „zero” din clasificarea tripartită a lui Genette, reduc triada teoreticianului la o diadă și, respectiv, recunosc doar două clase fundamentale ale categoriei discutate, anume perspectiva (în alți termeni, focalizarea) internă și cea externă (Perron 1993: 29-31; O’Neill 1992: 331-341; Rimmon-Kenan 2001: 71-85; Nieragden 2002: 690-691 ș.a.). Totuși, distincția axată pe opoziția intern-extern, pe care o operează mulți naratologi, nu este similară cu cea trasată de Genette între focalizarea internă și focalizarea externă (tipul din urmă, în formula genetteană, fiind mult controversat), tot așa cum nu este similară și cu alte delimitări, efectuate uneori în termeni sinonimi (de exemplu, „dehors ou dedans” la Sartre, „dedans” și „par derriére”/„du dehors” la Pouillon). În general, înșiși autorii care subscriu la concepția divizării bipartite discutate învestesc noțiunile de perspectivă internă și externă, de la caz la caz, cu înțelesuri diferite, nu o dată fără o suficientă acoperire științifică, ceea ce conduce la proliferarea încurcăturilor. Astfel că această teorie a perspectivei, deși pare extrem de simplă și de o coerență desăvârșită, se dovedește a fi deschisă unor abordări dilematice.

În naratologia post-genetteană împărțirea perspectivei/focalizării în internă și externă este făcută, adeseori sub influența cercetătoarei olandeze Mieke Bal, după criteriul situării focalizatorului în interiorul sau în afara diegezei. În exegezele sale naratologice, care se impun atenției din 1977 încoace, Mieke Bal elaborează un model de studiu al perspectivei (al focalizării, cum preferă ea s-o numească) ca proces cognitiv-perceptiv întemeiat pe interconexiunea a doi factori principali: subiectul focalizării (focalizatorul) și obiectul focalizat. Dar cu toate că subliniază imanența ambilor factori pentru constituirea focalizării, ea, la reperarea tipurilor acesteia, ia în considerare de facto doar primul. Astfel, definind subiectul focalizării drept „punctul din care elementele sunt vizualizate” (Bal 2008: 152), punct ce „poate fi inclus într-un personaj (adică, un element al fabulei), sau în afara lui” (Ibidem: 152-153), exegeta admite că, în dependență de poziționarea lui, focalizarea poate fi internă, centrată pe un personaj (FP), care „participă ca actor în fabulă”, și externă, necentrată pe personaj (FE), aparținând unui „agent anonim, situat în afara fabulei” (Ibidem: 155). Este lesne de observat că o asemenea disociere nu satisface exigențele critice elementare.

În primul rând, calificarea subiectului focalizator drept un „punct”, asociat cu un „focar” inclus într-un personaj sau într-un agent narativ anonim, induce, e adevărat episodic, ideea eronată că el este lipsit de o identitate anume. Dar cum poate o non-identitate (un „punct”) să-și asume perspectiva narativă, care presupune desfășurarea unei activități afectiv-perceptive și de conceptualizare, cu funcție de orientare a narațiunii? Indubitabil, atare acte ficționale sunt exercitate de agenți cu o identitate concretă (naratorul, personajul-reflector), ce se desemnează ca focalizatori în virtutea manifestărilor lor afectiv-perceptive și reflexive, cu o valoare nu numai caracterologică și semnificantă, dar și vectorială, prefigurând și centrând direcția de lectură. Manfred Jahn, sintetizând și reformulând anumite teze genettiene și post-genettiene referitoare la focalizare, consideră astfel de manifestări niște „aspecte criteriale” („criterial aspects”) valide pentru reperarea și recunoașterea instanței ce orientează „textul”, prezentându-le în următoarea formă scalară: „(A) afecte (frică, bucurie, repulsie etc.); (B) (i) percepție ordinară/primară/literală (vedere, auz, atingere, miros, gust, senzație corporală) și (ii) percepție imaginară (reamintire, imaginație, vis, halucinație); (C) conceptualizare (gând, voce, ideație, stil, modalitate, deixis ș.a.)” (Jahn 1999: 89-90).

În al doilea rând, criteriul taxonomic aplicat de Mieke Bal, restrâns la poziționarea focalizatorului în interiorul sau exteriorul diegezei („fabulei”, în termenii cercetătoarei), își vădește, la analiză, insuficiența metodologică și operațională. Cercetările pe text demonstrează că focalizatorul care coincide cu un anonim (altfel spus, cu un narator heterodiegetic), deși e situat în afara lumii diegetice, poate asuma, în funcție de focalizat, o perspectivă nu numai externă, cum crede Mieke Bal, dar și una internă. Astfel, dacă în următorul fragment din Castelul de F. Kafka: „Era seară târzie când K. sosi. Satul zăcea înzăpezit. Muntele cu castelul nu se zărea, era învăluit în ceață și beznă; nici cea mai mică licărire de lumină nu arăta unde se află marele castel.” (Kafka 1990: 25), naratorul heterodiegetic percepe și evaluează realitatea evocată (obiectul focalizat) exclusiv din exterior și în limitele facultăților omenești obișnuite, în alte secvențe din același roman (de exemplu, „Mergeau, dar K. nu știa încotro, nu vedea nimic (...). Din pricina ostenelii pe care i-o cerea însuși mersul, se întâmplă să nu-și poată stăpâni gândurile. În loc să rămână orientate spre țelul propus, ele se învălmășeau. Tot timpul i se iveau în minte imagini din locul său natal, amintirile de acasă îl copleșeau.” (Ibidem: 49)), acesta, beneficiind de omnisciența și ubicuitatea asumate convențional, simulează o percepție din interior a lăuntricului psiho-emoțional al personajului. Cât privește focalizatorul identificat cu un subiect perceptor aflat în interiorul „fabulei”, acesta de asemenea este susceptibil să adopte atât o perspectivă externă (înregistrând realitatea din afară, posibil într-o manieră behavioristă: „...Și mă uitam prin obloanele din dreptul scării la micul arbust al ducesei” (Proust 1995: 12)), cât și una internă (introducându-l pe cititor, să zicem, în gândurile și sentimentele sale secrete: „Dar, gândindu-mă mai bine, îmi dădeam seama că neplăcerea mea de a rămâne în preajma ambasadoarei, are o altă explicație” (Ibidem: 65)).

Exemplele pe care le aduce Mieke Bal pentru a-și explicita demersurile sus-menționate relevă că o sursă a deficiențelor caracteristice concepției ei o constituie confundarea focalizatorului cu obiectul focalizat. În vederea ilustrării tipurilor de focalizare internă și externă, cercetătoarea reproduce, la p. 155, un fragment de la începutul romanului Vara dinaintea întunericului de Doris Lessing, roman scris la persoana a treia, deci cu narator heterodiegetic auctorial: „O femeie stătea pe treptele ei din spate, cu brațele încrucișate, așteptând. Gândind? Ea n-ar fi spus așa. Încerca să capteze ceva, sau să dezgolească acel ceva pentru a putea privi și defini; de ceva timp, probase idei ca pe tot atâtea rochii de pe un cuier. Își clătea gura cu cuvinte și fraze tocite precum poezioarele pentru copii: căci, în preajma experiențelor cruciale, tradiția alocă anumite atitudini și ele sunt destul de stereotipe. Ah da, prima iubire! ... A crește e obligatoriu să fie dureros! ... Primul meu copil, știi... Dar eram îndrăgostită! ... Căsătoria este un compromis ... Nu mai sunt atât de tânără pe cât eram”. În aprecierea exegetei, în pasajul dat, doar în prima propoziție focalizatorul este extern și, deci, aici focalizarea instituită este externă. În continuare însă, susține ea, intervine un focalizator intern, anume personajul din „fabulă”, ceea ce determină trecerea de la focalizarea externă la una internă. „De la propoziția 2 încolo, motivează Mieke Bal, se dezvăluie conținutul a ceea ce trăiește personajul. Se produce astfel o schimbare de la un focalizator extern (FE) la unul intern (FP)” (Bal 2008: 155). Într-adevăr, pe acest segment perspectiva este internă, dar ea aparține înainte de toate naratorului non-diegetic, și abia apoi personajului, deoarece interioritatea reflectată aici (a femeii) formează obiectul percepției instanței narative și, prin urmare, face parte din obiectul focalizării inițiate de aceasta. Cu alte cuvinte, femeia, cu percepția ei, este aici focalizator, dar un focalizator focalizat. La început, în prima propoziție, naratorul o surprinde din exterior, stând pe trepte, „cu brațele încrucișate, așteptând”. Apoi, întrebându-se dacă femeia se gândește la ceva („Gândind?”), el, mimând o cunoaștere demiurgică, intră, prin empatie, în mintea, în conștiința acesteia și, în consecință, accede la frământările și năzuințele ei tăinuite („Încerca să capteze ceva, sau să dezgolească acel ceva pentru a putea privi și defini...”), îi înregistrează, în stil indirect liber, vorbirea monologică învălmășită, adresată cuiva („Ah da, prima iubire! ... A crește e obligatoriu să fie dureros! ... Primul meu copil, știi...”). În consecință, optica naratorului se pliază pe optica personajului, conștiința lui pare să se dizolve în conștiința pe care o filtrează, iar vocea lui pe alocuri devine oarecum greu de disociat de cea a femeii (de pildă, este problematic de stabilit cu certitudine cine – naratorul sau actorul– rostește enunțul „Ea n-ar fi spus așa”). Cu siguranță, avem de față toate caracteristicile esențiale proprii acelei modalități de dezvăluire a interiorității pe care Dorrit Cohn o numește psiho-povestire „consonantă”. Într-un studiu de referință, cercetătoarea notează că psiho-povestirea „consonantă”, care este susceptibilă, ca și psiho-povestirea „disonantă”, să facă permeabile „zonele subliminale ale psihismului” (Cohn 1981: 46), în același timp se deosebește de aceasta prin faptul că vocea naratorului cunoaște o „fuziune” aproape totală cu vocea personajului (Ibidem: 49). Evident, și perspectiva lui se contopește, prin empatie, cu cea a personajului, efectiv încorporând-o, fără însă a-și pierde statutul naratologic (chiar dacă devine mai puțin pregnantă). Însăși Bal, cum se va vedea în continuare, recunoaște că în narațiunea la persoana a treia „FE își păstrează întotdeauna focalizarea (subl. n., E.Ț.) în care poate fi încadrată focalizarea” personajului (Bal 2008: 163). Așa stând lucrurile, este evident că cercetătoarea se înșală atestând în fragmentul vizat o trecere de la focalizarea FE la focalizarea FP. În cazul dat, cum am menționat deja, are loc o trecere a naratorului de la o perspectivă externă la una internă. Asemenea alternanțe reprezintă ceva obișnuit pentru orice tip de proză (și nu numai pentru proză).

O performanță a cercetătoarei Mieke Bal este considerată disocierea nivelurilor de focalizare, disociere care o conduce la concluzia că atât focalizarea externă, cât și cea internă sunt întotdeauna dublate. În interpretarea ei, pe de o parte, „În momentul în care FE îi «cedează» focalizarea unui FP, de fapt acestui FP i se transmit toate elementele din câmpul Focalizatorului Extern. Prin urmare, FE își păstrează întotdeauna focalizarea, în care poate fi încadrată și focalizarea Focalizatorului-Personaj ca obiect” (Ibidem: 163), iar, pe de altă parte, „Și în «narațiunea la persoana întâi» există un focalizator extern, de obicei un «eu» mai bătrân, care prezintă perspectiva sa asupra unei întâmplări anterioare, la care a participat din exterior, ca actor. În unele cazuri, narațiunea poate reprezenta viziunea unui alter ego mai tânăr, prin urmare un FP este o focalizare de nivelul 2” (Ibidem: 163). Această idee, a dublării focalizărilor ca urmare a încadrării uneia în alta, li se pare atractivă, și pe bună dreptate, mai multor autori. Ea se regăsește, de exemplu, la Patrick O’Neill (O’Neill 1992: 337), la Marie-Laure Ryan, care, făcând o analogie între tehnica narativă și cea fotografică, compară încastrarea unei perspective în alta ca „două camere imaginare, una focalizând prin intermediul celeilalte” („two imaginary cameras, one focused on the other”) (Ryan 1987: 77) sau la Manfred Jahn, care vorbește, în acord cu Mieke Bal, de „focalizare «încorporată»/«embedded» focalization” (Jahn 1996: 260-261), iar, în acord cu Marie-Laure Ryan, de „ferestre suprapuse”/„overlapping windows” (Idem, 1999: 101).

 Dacă raportăm astfel de considerări la narațiunile cu focalizare pe care Pierre Vitoux o numește „delegată” în opoziție cu cea „nedelegată” [cf. Vitoux 1982: 360-361), constatăm că pertinența lor este incontestabilă. Cu siguranță, în prozele la persoana a treia, în care naratorul non-diegetic îi cedează perspectiva unui personaj-reflector, cum se întâmplă, de pildă, în Ambasadorii de James, optica naratorială nu dispare, nu se estompează totalmente, ea se suprapune peste cea a actorului, iar ca urmare se creează impresia unor „ferestre suprapuse”. La fel și în unele proze la persoana întâi, în care naratorul diegetic, de regulă, „periferic”, își delegă perspectiva unui sau mai multor protagoniști, făcându-i responsabili de actul povestirii, se întâlnește acest procedeu al „ferestrelor suprapuse”, altfel spus, al focalizărilor încorporate. În Patul lui Procust de Camil Petrescu naratorul-autor, homodiegetic, se retrage chiar de la începutul acțiunii în subsolul textului, transferându-și, până la încheierea ei, prerogativele de instanță narativă unor personaje-scriptori (Doamnei T. și lui Fred Vasilescu), ce-și relatează la persoana întâi experiențele. El iese din subsol în finalul romanului, în Epilog ІІ, venind cu reflecții generalizatoare, de martor din umbră, pe marginea dramelor consumate, astfel că perspectiva lui încastrează perspectivele protagoniștilor-naratori.

Dar dacă raportăm considerările sus-consemnate la operele cu perspectivă narativă „nedelegată”, descoperim că pertinența acestora este îndoielnică. Este greu să fii de acord cu faptul că, așa cum reiese din afirmațiile – de altfel, neexemplificate – ale lui Mieke Bal, în toate romanele la persoana întâi, deci inclusiv și în cele în care naratorul nu-și cedează perspectiva unui actor, ar exista un focalizator extern, ce se identifică cu „un eu mai bătrân” sau cu „un alter ego mai tânăr”. Admițând că un atare focalizator extern ar exista, e logic să ne întrebăm cum se manifestă acesta în text, care e statutul lui naratologic, are el vreo atribuție la configurarea și marcarea perspectivei narative?

Opoziția perspectivă internă-perspectivă externă este una dintre pietrele de temelie ale tipologiei narative elaborate de teoreticianul Franz K. Stanzel. Distincția pe care o face el între aceste noțiuni este în linii mari asemănătoare cu cea propusă de Mieke Bal, Manfred Jahn, Erwin Leibfried ș.a., întrucât are la bază în fond același criteriu: poziționarea – în interiorul sau în afara diegezei – a subiectului responsabil pentru exercitarea perspectivei narative. Totuși, Stanzel vine cu unele accente noi: „Perspectiva internă predomină atunci când punctul de vedere din care lumea narată este percepută sau reprezentată se găsește în interiorul personajului principal sau în centrul întâmplărilor. În consecință, perspectiva internă se găsește în forma cvasi-autobiografică a narațiunii la persoana întâi, în romanul epistolar, în monologul interior autonom și acolo unde situația narativă auctorială predomină într-o narațiune. Perspectiva externă predomină atunci când punctul de vedere din care lumea narată este percepută sau reprezentată este localizat în afara personajului principal sau la periferia întâmplărilor. Textele narative din cadrul unei situații narative auctoriale și cele cu un narator la persoana întâi periferic (Și tu vei fi țărână, Lord Jim) intră în această categorie” (Stanzel 2011: 178).

Cum se poate remarca, în definiția lui Stanzel, perspectiva externă este o prerogativă nu numai a naratorului la persoana a treia (auctorial), dar și a celui la persoana întâi „periferic”, adică aflat la „periferia întâmplărilor”. Așadar, în acest punct concepția lui Stanzel despre perspectiva internă și cea externă se particularizează oarecum. Totuși, faptul dat nu-l ajută pe cercetător să depășească cercurile unor erori devenite comune. Ca și mulți alți autori, el de asemenea nu ia în considerare faptul că oricare ar fi situarea subiectului focalizator față de diegeză, în interiorul sau în exteriorul acesteia, oricare ar fi tipul lui de discurs, la persoana întâi sau a treia, acesta e capabil să configureze o perspectivă atât asupra interiorității, cât și asupra exteriorității reflectate în operă.

În contextul unei pragmatici lingvistice a discursului, se face tot mai distinctă tendința de redefinire și disociere a noțiunilor de perspectivă internă și externă, luându-se drept reper nu subiectul focalizării, ci obiectul focalizat. Patrick Charaudeau, pentru care categoria în cauză reprezintă o proprietate intrinsecă a enunțului ca unitate pragmatică, și, deci, un dat ontologic al discursului ca ansamblu de enunțuri adresate de o instanță discursivă unui receptor, argumentează legitimitatea delimitării tipologice a punctului de vedere în funcție de exterioritatea sau interioritatea percepută de purtătorul acestuia. În primul caz punctul de vedere este extern, întrucât naratorul se concentrează „asupra exteriorității personajului, asupra aparenței lui psihice, asupra faptelor și gesturilor vizibile, asupra tuturor lucrurilor care sunt susceptibile de a fi percepute („le Voir”) sau verificate („le Savoir”) de un alt subiect decât naratorul...” (Charaudeau 1992: 775). În al doilea caz punctul de vedere este intern, susține autorul, deoarece naratorul se apleacă „asupra interiorității personajului, asupra sentimentelor, gândurilor și pulsiunilor lui interioare [...], care nu sunt necesarmente percepute, nici verificate de un alt subiect decât naratorul...” (Ibidem). Axa dihotomică extern-intern a acestui model binar este dublată de o altă axă, la fel dihotomică, „objectivant”-„subjectivant”. Punctul de vedere extern își revendică, în înțelegerea exegetului, un caracter „obiectivat”, pentru că „el nu depinde de viziunea pe care personajul descris o poate avea despre sine însuși” (Ibidem), iar cel intern își revendică un caracter „subiectivat”, întrucât „depinde de viziunea pe care personajul descris o poate avea despre sine însuși” (Ibidem). Deși în principiu bine orientat, Charaudeau, cu regret, trece cu ușurință peste câteva momente importante: 1) perspectiva narativă, cum remarcă, de altfel, Alain Rabatel ș.a., nu este un apanaj exclusiv al naratorului, pentru că și personajul poate accede la ea (Rabatel 1997: 105); 2) perspectiva internă poate rezulta din dezvăluirea de către narator nu numai a interiorității personajului, ci și a propriei sale lumi lăuntrice, exemplar în acest sens fiind romanul psihologic autoscopic la persoana întâi. Mai mult, și personajul-reflector poate să adopte o perspectivă internă, autoscopică, așa cum procedează, de exemplu, Strether din Ambasadorii lui H. James sau Bologa din Pădurea spânzuraților de L. Rebreanu, în momentele când își radiografiază adâncurile conștiinței sau pulsiunile sufletești secrete; 3) în lumina cercetărilor moderne, pe linia lui Benveniste, Kerbrat-Orecchioni ș.a., calificativele „obiectivat”/„subiectivat”, atribuite punctului de vedere, extern și intern, circumscriu în fapt motivații și conotații mai complexe decât cele vizate de Charaudeau.

 Alain Rabatel subscrie de asemenea la un model binar al perspectivei narative, pe care însă îl regândește și îl fundamentează, orientându-se la o grilă a lingvisticii moderne. În demersurile sale reiterate în mai multe lucrări de valoare (Une histoire du point de vue, 1997; La construction textuelle du point de vue, 1998; Homo narrans, 2008), el insistă asupra necesității de a aplica în studiul povestirii și un instrumentar lingvistic, care, îmbinat cu cel literar, ar favoriza rafinarea analizelor construcției textuale a narațiunii și a punctului de vedere. Totodată, cercetătorul denunță dezavantajele abordărilor imanentiste, care, în tradiția lui Genette, pun la baza distincției focalizărilor conceptul metaforic de focar („foyer”), ceea ce generează multe dificultăți și erori de reperaj și interpretare. Într-un articol publicat în 1997, Alain Rabatel, parcurgând un corpus impunător de texte, în mare parte cu destinație didactică, care inserează materiale privind tipologia perspectivei, semnalează nu puține erori și confuzii ce țin, pe de o parte, de exemplificarea și reperarea focalizărilor, iar, pe de altă parte, de comentarea lor. Cele mai multe semne de întrebare, după el, le suscită tipul de focalizare externă, care, de regulă, se dovedește a fi, în expresia sa, „de negăsit” („introuvable”) în exemplele propuse spre ilustrare de mulți autori, iar interpretările la care e supus denotă serioase deficiențe, între care: „confuzia între focalizarea asupra („sur”) și focalizarea de către („par”)”, „mitul observatorului-martor imparțial al focalizării externe”, „confuzia între focalizarea externă și prim-planul textului narativ”, „confuzia între focalizatul extern și focalizatorul focalizării interne” (Rabatel 1997: 89-102). În același context, disociindu-se de concepția tripartiției focalizărilor, exegetul își exprimă opțiunea pentru bipartiția perspectivei (punctului de vedere): a naratorului și a personajului, argumentând că aceste două instanțe enunțiative sunt în discurs, cum relevă realitatea lingvistică, unicele centre de conștiință și deci unicele surse ale percepțiilor (cunoașterii) (Ibidem: 89). Ulterior, în monografia La construction textuelle du point de vue (1998), el revine la această teză, specificând că atât perspectiva naratorului, cât și cea a personajului, pot fi deopotrivă internă și externă. În convingerea exegetului, opoziția intern-extern transcrie înțelesuri legitimate de logica și lingvistica textului, înțelesuri de altfel intuite de mai mulți naratologi, și se manifestă („joue”) prioritar la nivelul istoriei și al componentelor acesteia: „...Viziunile externe privesc personajele, prezentate prin mijlocirea descrierii funcțiilor și calificărilor lor; locurile, sub forma unor pauze descriptive; evenimentele. Viziunile interne privesc accesul la gândurile personajelor (Rabatel 1998: 141). Pe de altă parte, în opinia lui, opoziția respectivă poate să se manifeste și la alt nivel, anume al povestirii („du récit”), vizând „accesul la semioza internă a operei, adică la semnificația evenimentelor istoriei” (Ibidem). Această ultimă aserțiune creează impresia a ceva spus pe jumătate, iar ceea ce nu este spus până la capăt, de regulă, rămâne în ceață, cu atât mai mult că autorul nu deschide parantezele ca să lămurească cum și în ce măsură viziunile internă și externă vizează „semioza internă”. În rest însă, concepția lui Alain Rabatel, constând, pe de o parte, în delimitarea a două tipuri de perspectivă, a naratorului și a personajului, în funcție de desemnarea acestor instanțe ca centre de conștiință, iar, pe de altă parte, în subdivizarea tipurilor date în câte două subtipuri, internă și externă, în funcție de interioritatea sau exterioritatea percepută, este, în linii mari, unitară și judicioasă.

În concluzii, eterogenitatea accepțiilor în care sunt folosite noțiunile de perspectivă (focalizare) internă și externă este descurajantă, mai ales că opoziția lor provoacă incredibile încurcături. În pofida acestui fapt, conceptul de perspectivă internă/externă, supus unor reconsiderări pertinente, cum ar fi cele ale lui Alain Rabatel, poate fi ajustat și adus la o formulă acceptabilă ce confirmă validitatea și, implicit, viabilitatea lui ca instrument de analiză naratologică modernă. O caracteristică fundamentală a conceptului discutat, care i-ar asigura acestuia persistența îndelungată în câmpul naratologiei, este caracterul lui integrator și de sinteză.

Referințe bibliografice:

Bal 2008 = Mieke Bal, Naratologia, Ed. a ІІ-a, Trad. rom. de Sorin Pârvu, Iași, Institutul European, 2008.

Charaudeau 1992 = Patrick Charaudeau, Grammaire du sens et de l’expression, Paris, Hachette, 1992.

Cohn 1981 = Dorrit Cohn, La transparence intérieure. Modes de représentation de la vie psychique dans le roman, Traduit de l’anglais par Alain Bony, Paris, Seuil, 1981.

Jahn 1996 = Manfred Jahn, Windows of Focalization: Deconstructing and Reconstructing a Narratological Concept, în „Style 30”, nr. 2, 1996, p. 241-267 [on-line]. Disponibil: http://cogweb.ucla.edu/Abstracts/Jahn_96.html

Jahn 1999 = Manfred Jahn, More Aspects of Focalization: Refinements and Applications, în Pier John, ed. GRAAT: „Revue des Groupes de Recherches Anglo-Américaines de L’Université François Rabelais de Tours 21”, 1999, p. 85-110 [on-line]. Disponibil: www.uni-koeln.de/~ame02/jahn99b.htm.6/11/13.

Kafka 1990 = Franz Kafka, Castelul. Procesul, Chișinău, Hyperion, 1990.

Nieragden 2002 = Göran Nieragden, Focalization and Narration: Theoretical and Terminological Refinements, în „Poetics Today”, vol. 23, nr. 4, 2002, p. 625-697 [on-line]. Disponibil: https://hispabrina.qwriting.qc.cuny.edu/files/2011/06/sabz1.pdf

O’Neill 1992 = Patrick O’Neill. Points of Origin: On Focalization în Narrative [on-line], în „Canadian Review of Comparative Literature”, vol. 19, nr. 3, 1992, p. 331-350 [on-line]. Disponibil: file:///C:/Users/user/Downloads/3090-Article%20Text-7659-1-10-20080713.pdf

Perron 1993 = Bernard Perron, Focalisation. Un détour par la scénaristique [on-line], în „Études littéraires”, vol. 26, nr. 2, 1993, p. 27-35 [on-line]. Disponibil: https://www.erudit.org/en/journals/etudlitt/1993-v26-n2-etudlitt2250/501042ar.pdf

Proust 1995 = Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, Vol. І-ІІ. Sodoma și Gomora, Trad. rom. de Irina Mavrodin, București, Univers, 1995.

Rabatel 1997 = Alain Rabatel, L’introuvable focalisation externe. De la subordination de la vision externe au point de vue du personnage ou au point de vue du narrateur [on-line], în „Littérature” 107, 1997, p. 88-113. Disponibil: http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/litt_0047-4800_1997_num_107_3_1592.

Rabatel 1998 = Alain Rabatel, La construction textuelle du point de vue, Lausanne-Paris, Delachaux et Niestlé, 1998.

Rimmon-Kenan 2001 = Shlomith Rimmon-Kenan, Narrative Fiction: Contemporary Poetics, London and New York, Routledge, 2001 [on-line]. Disponibil:

https://usosapps.uw.edu.pl › apps › Rimmon-Kenan

Ryan 1987 = Marie-Laure Ryan, On the Window Structure of Narrative Discourse, în „Semiotica”, 64 1.2, 1987, p. 59-81.

Stanzel 2011 = Franz K. Stanzel, Teoria narațiunii, Trad. rom. de Valeriu P. Stancu și Silvia Chirilă, Iași, Institutul European, 2011.

Vitoux 1982 = Pierre Vitoux, Le jeu de la focalisation. Poétique 51, 1982, p. 359-368.