Despre istoria unirii Basarabiei cu România

În 1957 am devenit elev al Școlii Medii nr. 1 (denumirea care o înlocuia pe cea tradițională – Liceului „Petru Rareș”) din Piatra Neamț. Încă de la primele ore, profesorul Aurelian Rotundu ne-a prezentat Istoria RPR. Manual pentru învățământul mediu. Sub redacția acad. Mihail Roller. Noi, elevii, am privit cu multă curiozitate acest manual, care avea nu mai puțin de 798 pagini. Profesorul a sesizat dilema noastră și ne-a liniștit, spunându-ne că nu ne cere să-l cumpărăm pentru că este scump. Doar cinci elevi, din cei 32 care făceau parte din clasa mea (a VIII-C), au cumpărat impozantul „ceaslov”. Profesorul  Aurelian  Rotundu avea un mare talent didactic, vorbea frumos, făcea o schemă foarte mare la tablă, astfel că plecam cu lecția aproape învățată din clasă.

Am venit în „contact” cu manualul Istoria RPR după examenul de maturitate (așa se numea bacalaureatul), când un coleg mi l-a „oferit”, zicând că lui nu-i trebuie, deoarece era hotărât să dea admiterea la Institutul Politehnic din Iași. Am aflat din prefața manualului că acesta a apărut în 1947, cu noi ediții în 1948, 1952 și 1956, iar din caseta tehnică a ultimei ediții, că avea un tiraj de 50 000 de exemplare.

În capitolul XXVIII, intitulat România în perioada avântului revoluționar creat sub influența Marii Revoluții Socialiste din Octombrie (1917-1923), care avea 34 de pagini, nu exista nici măcar un paragraf privind Marea Unire din 1918, dar se trata, pe larg, Intervenția imperialistă împotriva revoluției socialiste din Rusia. În manual se aprecia: în 1812, „Basarabia a fost smulsă de Rusia din sistemul Imperiului Otoman și eliberată de sub barbarul jug turcesc”; în 1917-1918, „guvernul reacționar român, folosind situația militară grea a tinerei republici sovietice, o atacă și ocupă Basarabia, înăbușind cu forța armată lupta sovietelor revoluționare din Basarabia, care au luat naștere și s-au dezvoltat în timpul revoluției”; burghezia și moșierimea română au „răpit” acest teritoriu cu „acordul imperialiștilor germani și anglo-franco-americani”. Se insista: „Cotropirea Basarabiei a fost tocmai expresia acestei politici a regimului burghezo-moșieresc, pusă în slujba contrarevoluției internaționale”; „politica mârșavă antisovietică a burgheziei și moșierimii române și a imperialiștilor americano-anglo-francezi a fost demascată de către grupurile ilegale comuniste”.

Ca student la Facultatea de Istorie a Universității din București (1957-1962) am urmat cursurile și seminariile de istorie modernă și contemporană a României, la care se dezvoltau „tezele” lui Roller. De asemenea, toate cărțile de istorie din acei ani promovau „spiritul” rollerist. Între acestea Amintiri ale foștilor voluntari în Armata Roșie în timpul Marii Revoluții Socialiste din Octombrie și al Războiului civil. 1917-1922, publicată în 1957. Asemenea aprecieri s-au menținut și după retragerea trupelor sovietice din România în 1958, vechii staliniști reușind să-și conserve pozițiile în structurile ideologiei, propagandei, învățământului și culturii.

După absolvirea facultății am obținut permis de studiu la Biblioteca Academiei, sala III (fond special) unde am citit cărți semnate de
N. Iorga, Ștefan Ciobanu, Ion Nistor care mi-au oferit o altă imagine despre istoria Basarabiei și evenimentele din 1917-1918. Singurul cu care  am discutat acest subiect a fost profesorul Constantin C. Giurescu, revenit la facultate în 1963, care mi-a confirmat cele aflate de mine.

Treptat, la nivel oficial, aprecierile au început să se nuanțeze. În octombrie 1964-la câteva luni după Declarația Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din aprilie – a apărut cartea K. Marx, Însemnări despre români. Acest „dascăl al comunismului” aprecia că, în urma tratatului încheiat cu Turcia la 28 mai 1812, Rusia a ocupat Basarabia, deși „Poarta otomană n-a fost niciodată suverană asupra țărilor române”. Marx scria despre „politica expansionistă și de cotropire a Rusiei”, despre „jaful” practicat în Basarabia ocupată, despre „ipocrizia rusă” etc. La vremea respectivă, Karl Marx era – alături de Friedrich Engels și de Vladimir Ilici Lenin – „clasicul” care exprima adevăruri absolute.

În vara anului 1967 am privit la televizor adunarea populară organizată la Mărășești cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la marile bătălii din vara anului 1917. În cuvântarea sa, liderul partidului, Nicolae Ceaușescu, a afirmat că, deși Primul Război Mondial a avut un caracter imperialist, armata română a luptat pentru realizarea unității naționale prin unirea Transilvaniei cu România. Pentru mine a fost încurajator faptul că nu a vorbit despre „cotropirea Basarabiei de către armata regală română”. Era un pas important spre restabilirea adevărului istoric, dar drumul era lung.

Istoricii sovietici – urmând directivele PCUS – continuau să scrie că Basarabia a fost ocupată și anexată de armata regală română cu sprijinul imperialiștilor englezi, francezi și americani, dar istoricilor români nu li se permitea să dea replica meritată. Conducerea PCR promova „internaționalismul socialist”, astfel că – sub presiunea vechilor cominterniști – au apărut volume precum cel intitulat Marea Revoluție Socialistă din Octombrie și mișcarea revoluționară și democratică din România. Documente și amintiri (1967) în care au fost introduse manifeste ale grupurilor comuniste de la Odessa, care condamnau „ocuparea” Basarabiei de către „oligarhia” română.

Pe de altă parte, istoricii care-și respectau meseria au început să facă unele breșe în „frontul ideologic”, publicând lucrări care ieșeau din „tiparul” impus de sovietici și slujitorii lor din România. În 1967, m-am deplasat la Cluj pentru a studia documentele din filiala Arhivelor Statului pentru teza de doctorat. Cu acel prilej i-am făcut o vizită academicianului Ștefan Pascu la Institutul de Istorie al cărui director era. Profesorul mi-a mărturisit să lucra la definitivarea unei monografii privind Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 și că va introduce câteva pagini despre unirea Basarabiei cu România. Cartea a apărut în 1968 și menționa faptul că „Sfatului Țării a hotărât unirea Basarabiei cu România”. Era o formulare nouă, curajoasă pentru acei ani. Volumul nu a intrat în librării, ci a fost difuzat pe plan local, prin standul de la Universitatea din Cluj. L-am primit, cu dedicație, din partea autorului.

În 1971 am susținut la Facultatea de Istorie a Universității din București teza de doctorat intitulată Întemeierea și activitatea Partidului Țărănesc (1918-1926) în care am scris despre fuziunea Partidului Țărănesc din vechiul Regat condus de Ion Mihalache cu  Partidul Țărănesc din Basarabia prezidat de Pan Halippa și despre activitatea organizațiilor județene ale acestuia. Am oferit lucrarea spre publicare mai multor edituri (din București, Iași, Cluj și Timișoara) dar, de la toate, am primit același răspuns: „nu putem publica istoria unui partid politic burghez înaintea apariției istoriei Partidului Comunist Român”. Căutând să mă adaptez acestei realități, i-am dat titlul în Din viața politică a României (1918-1926) și m-am adresat Editurii Litera, care tipărea cărți în „regia autorului”. Propunerea a fost acceptată, redactor fiind scriitorul Radu Albala. Între multele probleme ridicate de cenzură a fost și aceea că nu puteam folosi cuvintele Basarabia și basarabean. Mi s-a sugerat să le înlocuiesc cu „teritoriul dintre Prut și Nistru” (pentru organizațiile acestui partid din Basarabia) și „personalități provenind din teritoriul dintre Prut și Nistru” (pentru C. Stere, Pan Halippa ș.a.). M-am „conformat”, iar lucrarea a văzut lumina tiparului în 1975. Am recuperat în numai trei luni suma de 10 000 de lei pe care am „investit-o”, cele 1000 de exemplare vânzându-se ca „pâinea caldă”. Cu toate concesiile făcute, aveam satisfacția că am publicat prima monografie privind istoria unui partid politic „burghez” din România.

În 1977 am aflat cu bucurie că în România s-a desființat cenzura. Realitatea aveam să o constat peste mai puțin de un an. În 1978 se împlineau 60 de ani de la Marea Unire, drept care am propus colectivului Catedrei de Istoria României să elaborăm o lucrare privind lupta românilor pentru unitatea națională. Catedra a fost de acord, la fel și Consiliul Profesoral, care a cerut să fie trei coordonatori: conf. univ. dr. Matei D. Vlad pentru istorie medie, conf. univ. dr. I. Gheorghiu pentru modernă și lect. univ. dr. Ioan Scurtu pentru contemporană. Decanul Ștefan Ștefănescu a trimis o adresă la Rectorat, prin care solicita ca lucrarea 60 de ani de la făurirea statului național unitar român să fie înscrisă în planul editorial al Universității. Propunerea a fost aprobată, astfel că am purces la realizarea volumului. Fiind cel mai „mic în grad” dintre coordonatori, a trebuit să mă ocup de „bucătăria” volumului, reușind să obțin colaborarea a 21 cadre didactice și a unui student. Eu am scris un studiu de aproape 50 pagini (dactilografiate) intitulat Marea Unire din 1918, cu paragrafe distincte: Cadrul internațional; Unirea Basarabiei; Unirea Bucovinei; Unirea Transilvaniei; Confirmarea prin tratate internaționale a actelor de Unire.

Catedra  de  Istoria  României a  aprobat,  pe bază de referate, lucrarea, iar decanul a înaintat manuscrisul la Tipografia Universității. Eu am făcut cele două corecturi, iar la începutul lunii septembrie 1978 am dat bun de tipar. Așteptam cu speranță să văd volumul apărut.

Dar, după vreo două săptămâni, decanul – foarte alarmat – mi-a spus că a fost chemat la Secția Propagandă a CC al PCR, unde a fost „muștruluit” (Ștefănescu era membru al CC al PCR) și i s-a cerut scoaterea studiului semnat de Ioan Scurtu, care putea crea o situație foarte gravă în relațiile româno-sovietice. Eu nu scrisesem nimic despre Uniunea Sovietică (înființată în 1922), ci am prezentat numai faptele din 1917-1920. Am discutat cu colegul Gheorghe I. Ioniță, care lucra la respectiva Secție, și care în catedră votase pentru publicarea cărții în forma prezentată, dar acesta mi-a replicat pe un ton sever:

„Ce, vrei să ne trezim cu trupele sovietice mărșăluind prin București?” Ajunsesem în situația să fiu doar unul dintre coordonatorii lucrării, fără nici o contribuție științifică. Noroc că pregătisem un studiu intitulat Alegerea primului parlament al României întregite (noiembrie 1919), pe care intenționam să-l predau la „Revista Arhivelor”, astfel că l-am inclus în volumul cu pricina. La aceste alegeri a participat și Partidul Țărănesc din Basarabia, care a obținut un real succes, dar știind că nu aveam voie să folosesc cuvântul Basarabia, am scris „Partidul Țărănesc prezidat de Pan Halippa”. Volumul a apărut la sfârșitul lunii octombrie 1978. Eram bucuros că am contribuit la marcarea celor 60 de ani de la Marea Unire, dar aveam un sentiment de neîmplinire pentru că a trebuit să renunț la studiul prin care – credeam eu – puteam inaugura o nouă fază în scrierea istoriei acestui eveniment esențial din istoria românilor.

Nu mică mi-a fost surprinderea când, la vreo lună după apariția cărții, colegul Gheorghe Popescu de la Facultatea de Geografie-Geologie, cu care m-am întâlnit întâmplător, a ținut să mă felicite.

– Pentru ce? am întrebat eu.

– Cum pentru ce? Pentru broșura privind Marea Unire în care ai scris despre Basarabia!

– Eu nu am scris nici o broșură, nu știu despre ce vorbești.

Drept răspuns, uitându-se în jur, pentru a se asigura că nu ne vede nimeni, a scos din geanta diplomat „broșura” – care era un extras din volumul 60 de ani de la făurirea statului național unitar român – cu studiul meu care fusese eliminat la cererea imperativă a Secției Propagandă a CC al PCR. Am rămas uimit. M-am deplasat imediat la Tipografia Universității pentru a vedea despre ce este vorba. Directorul mi-a explicat – mai mult în șoaptă, deși în biroul său eram numai noi doi – că muncitorii care au lucrat la volum, aflând despre scoaterea studiului semnat de Ioan Scurtu, care era deja tipărit, au cerut să facă extrase, din care să ia și ei câte un exemplar. El, directorul, a aprobat verbal să se tragă 100 de extrase. Pentru mine a oprit cinci exemplare, iar pe celelalte le-a împărțit la oameni de încredere, inclusiv din conducerea Universității. A scos de sub recamierul aflat în biroul său pachetul cu cele cinci exemplare și mi l-a oferit. Am plecat cu un sentiment îndoit: pe de o parte eram bucuros că munca mea nu a fost în zadar, iar pe de altă parte mă gândeam că s-ar putea să fiu sancționat că nu am respectat indicațiile Secției Propagandă. Temerea mea s-a dovedit a fi neîntemeiată. Nu numai că nu am fost sancționat, dar mi s-a întâmplat adesea ca unele persoane să-mi strângă mâna, inclusiv unul dintre prorectorii Universității, șoptind cu subînțeles „Basarabia!”. În 1980 am prezentat, în calitate de autor și coordonator, Editurii Didactice și Pedagogice lucrarea Istoria României în anii 1918-1944. Culegere de documente în care am inclus Declarația Sfatului Țării din 27 martie 1918, Declarația Congresului general al Bucovinei din 28 noiembrie 1918 și Rezoluția Adunării Naționale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. De la Secția Propagandă a CC al PCR, „frații Petreuș” (Ion Ardeleanu și Mircea Mușat) au cerut să scot documentele din 27 martie și 28 noiembrie. Am recurs la o stratagemă, care mi-a reușit: am scos cele două documente din sumar și le-am introdus în subsol, cu semnul * la Rezoluția de la Alba Iulia. Lucrarea a apărut în 1982.

La vremea respectivă în toate instituțiile de învățământ superior din țară se preda cursul „Probleme fundamentale ale istoriei României”, iar studenții cereau un manual după care să se pregătească pentru examen. Am fost unul dintre coordonatorii acestei lucrări și coautor (împreună cu Ștefan Pascu) la tema Făurirea statului național unitar român. Academicianul Ștefan Pascu a scris partea generală, iar eu cea privind realizarea unirii și confirmarea ei pe plan internațional. Prelegerea avea următoarea structură: Făurirea statului național unitar – aspirație seculară a poporului român; Intensificarea luptei naționale a românilor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea; Împrejurările interne și externe ale înfăptuirii Marii Uniri; Însemnătatea Marii Uniri din 1918 și recunoașterea sa pe plan internațional. Făurirea statului național era tratată ca un proces unitar, desfășurat pe întreg teritoriul național: vechiul Regat, Basarabia, Bucovina și Transilvania.

Manualul Probleme fundamentale ale istoriei României a apărut în 1983 la Editura Didactică și Pedagogică, sub egida Ministerului Educației și Învățământului, astfel că studenții din întreaga țară au putut afla adevărul despre Marea Unire.

În 1988, la împlinirea a 70 de ani de la Marea Unire, am publicat la Editura Sport-Turism cartea Alba Iulia 1918. Am analizat pe larg realizarea unirii Transilvaniei cu România, dar am scris și despre situația din Basarabia în timpul revoluției ruse, alegerea Sfatului Țării, proclamarea autonomiei și apoi a independenței acesteia. Am citat Declarația Sfatului Țării privind Unirea Basarabiei cu România.

Evident, nu am fost singurul istoric care s-a străduit să prezinte realitatea privind unirea Basarabiei cu România. Menționez, cu titlu de exemplu, cele 10 volume intitulate 1918 la români. Documentele Unirii, realizate de un larg colectiv de arhiviști și cercetători, apărute la Editura Științifică și Enciclopedică în anii 1983 -1989, în care au fost incluse și documente privind unirea Basarabiei cu România

Oficial, când se vorbea sau se scria despre Marea Unire din 1918 se  aborda numai unirea Transilvaniei cu România. Niciodată, dar absolut niciodată, Nicolae Ceaușescu sau un alt membru al conducerii PCR nu au vorbit despre unirea Basarabiei cu România. În toată perioada cuprinsă între 23 august 1944 și 22 decembrie 1989 nu s-a admis tipărirea nici unui studiu și nici a vreunei cărți despre unirea Basarabiei cu România.

Totuși, nu puțini istorici au reușit nu numai să vorbească (la cursuri sau la simpozioane științifice), dar și să publice studii și cărți în care erau prezentate cele trei momente ale Marii Uniri: 27 martie, 28 noiembrie și 1 decembrie 1918.

Eforturile pe care le-am depus timp de câteva decenii s-au finalizat după 1989, când am inițiat și coordonat o amplă monografie privind istoria Basarabiei. Prima ediție – având ca autori pe Ioan Scurtu, Dumitru Almaș, Armand Goșu, Ion Pavelescu, Gheorghe I. Ioniță – a fost publicată la Editura Tempus cu titlul Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1994. Începând cu ediția a II – a, care a fost scoasă de Editura Semne, având subtitlul De la începuturi până în 1998, am asigurat colaborarea unor prestigioși cercetători din Republica Moldova: Ion Șișcanu, Nicolae Enciu și Gheorghe

E. Cojocaru. Această ediție a fost tradusă în limba rusă și publicată la Chișinău cu titlul Istoriea Bessarabii. Ot istokov do 1998 goda. Ediția a III-a, cu subtitlul De la începuturi până în 2003, a văzut lumina tiparului la Editura Institutului Cultural Român. În toate edițiile există un capitol intitulat Unirea Basarabiei cu România.

În anul 2010 mi s-a conferit Ordinul Republicii, distincția de stat supremă a Republicii Moldova.

Am interpretat acest act ca fiind recunoașterea  efortului depus de-a lungul timpului de istoricii romani, de pe ambele maluri ale Prutului, pentru cunoașterea – pe baza de documente – a istoriei Basarabiei.

Text preluat (cu unele completări) din revista „Scriptor” (Iași),
nr. 11-12, 2019, p. 99-102