Limitarea contactelor umane și izolarea etnoculturală a românilor din RSSM și RSR (1970-1980)

În contextul politicii Republicii Socialiste România (RSR) de distanțare de Moscova, inițiată încă la începutul anilor ’60 ai secolului al XX-lea, conducerile PCUS și PCM au declanșat, drept răspuns, începând cu anul 1965, un adevărat război propagandistic antiromânesc. Politica de autonomie a Bucureștiului și vecinătatea geografică cu RSR, identitatea etnoculturală a românilor de pe ambele maluri ale Prutului (chiar dacă, oficial, autoritățile sovietice nu recunoșteau această identitate, în fapt, ele țineau cont de existența ei) a determinat conducerea URSS să considere intensificarea contactelor umane dintre RSSM și RSR, creșterea „influenței românești” în RSSM, drept un pericol la fel de mare sau, poate, chiar și mai mare decât influența țărilor capitaliste dezvoltate. Acest război, deși a cunoscut perioade de maximă intensitate și de recul, a durat, fără întrerupere, aproximativ până în 1989, atunci când, sub presiunea copleșitoare a mișcării de eliberare națională, regimul sovietic de ocupație a început treptat să se erodeze. După cum putem constata, în baza documentelor de arhivă, acest război propagandistic continuu îi viza atât pe românii din RSR, cât și pe cei din RSSM și avea drept scop nu numai dezavuarea cursului politic al conducerii PCR. Acesta cuprindea și un plan multilateral de acțiuni prin care se urmărea sistarea legăturilor și izolarea etnoculturală a românilor din RSSM și RSR, pentru a fabrica o identitate falsă și a impune moldovenismul sovietic.

Restrângerea schimburilor turistice

La sfârșitul anilor 1960 - mijlocul anilor 1970 are loc o creștere a numărului de turiști români sosiți în RSSM. Această tendință era în acord cu hotărârea Biroului CC al PCM din 15 martie 1966 „Despre măsurile privind dezvoltarea turismului extern”, cât și cu campania propagandistică din anul 1965 a PCM de „familiarizare” a cetățenilor români cu „realizările spectaculoase” obținute de RSSM în anii „construcției socialiste” prin care se urmărea  contracararea „influenței românești” asupra RSSM și a cursului PCR de distanțare de URSS.

După cum se poate constata dintr-o notă informativă secretă a lui E. Strețcul, șeful Direcției pentru turism extern de pe lângă Consiliul de Miniștri al RSS Moldovenești, „Cu privire la primirea și deservirea în RSS Moldovenească a turiștilor din RSR în perioada 1968-1978” din 11 decembrie 1978, adresată CC al PCM, se poate constata că dacă în 1966 în RSSM au sosit 988 turiști din RSR, în următorii ani numărul lor a crescut constant, totalizând, în 1969, peste 4 000 de persoane (Negru 13: 84).

În anii 1970, în linii mari, tendința de creștere a numărului de turiști români care veneau în vizită în RSSM s-a menținut (excepție au constituit anii 1970, 1977, 1978. Mai mult ca atât, în anul 1974, pentru prima dată, numărul turiștilor din RSR (16 616 persoane), aflați în vizită la Chișinău, a fost mai mare decât al celor din Bulgaria (15 542). În anii următori, diferența dintre numărul turiștilor din România și cei din Bulgaria, care au vizitat RSSM, a crescut și mai mult. În 1975, turiștii din România au constituit 22 548 persoane, iar cei din Bulgaria – 14 793 persoane. În 1976, turiștii celor două țări numărau: 26 612 și 9 273 persoane, în 1977 – 14 837 și 11 336 persoane, în 1978 – 17 829 și 11 894 persoane (Ibidem: 87).

La prima vedere, acest aflux mare de turiști din RSR în RSSM era favorabil politicii PCM, creând posibilitatea instituțiilor propagandistice din RSSM să extindă activitatea de spălare a creierelor și de îndoctrinare a cetățenilor din RSR cu ideile „moldovenismului”. În același timp, potrivit opiniei conducerii comuniste de la Chișinău, prezenta și un risc, deoarece contribuia la răspândirea „ideilor naționaliste” printre „moldovenii” din RSSM. Din aceste considerente, conducerea PCM a depus eforturi mari pentru restrângerea legăturilor turistice cu RSR, în special a formelor de turism care nu aduceau beneficii propagandistice, încurajându-le, în schimb, pe cele care permiteau o îndoctrinare maximă a cetățenilor români.

Analizând modul de organizare a excursiilor și efectul lor propagandistic asupra turiștilor români, E. Strețcul, în nota informativă mai sus menționată, din 11 decembrie 1978, atrăgea atenția autorităților decidente de la Moscova și Chișinău asupra faptului că turiștii din RSR veneau în RSSM nu pentru vizitarea muzeelor, întreprinderilor industriale și agricole, ci pentru „întâlnirile cu rudele sau pentru a face speculă”. Acest segment de turiști „dezorganizau” grupul, nu se „prezentau la excursii” și „plecau fără voie” în afara orașului Chișinău.

În scopul „intensificării impactului propagandistic” asupra turiștilor din RSR, demnitarul amintit a propus (ținând cont de faptul că grupele de călători cu autocarele și turiștii individuali din RSR rămân, în timpul aflării pe teritoriul republicii, „relativ nesupravegheați”, nu „achiziționează pachetul de servicii turistice”) ca această categorie de turiști „să fie restrânsă, iar numărul călătorilor cu trenul să fie mărit” (Negru 2012: 77).

Elocvent este și memoriul secretarului responsabil cu lucrul ideologic al CC al PCM, I. Calin, „Cu privire la participarea RSS Moldovenești la schimbul de turiști între URSS și RSR și reglementarea lui” din 26 decembrie 1978, adresat Direcției pentru turism extern de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS, în care cerea instanțelor superioare de la Moscova să facă ordine în această sferă a colaborării sovieto-române.

În sus-numitul memoriu, I. Calin formula o serie de pretenții la adresa RSR, acuzând-o că „prin schimburile de turiști și prin alte forme de legătură cu republica noastră, partea română încearcă, cu o insistență tot mai mare, să promoveze idei și opinii național-șovine, născociri falsificatoare privind istoria poporului, concepții antirusești și antisovietice, și, în ultimă instanță, să creeze o opinie publică despre identitatea națiunii române și moldovenești, despre apartenența istorică a Moldovei la România și ilegalitatea autonomiei ei și intrării în componența URSS”.

Motivând cererea de „reglementare” a schimbului de turiști cu RSR, secretarul cu ideologia al CC al PCM invoca mai multe „argumente”. Astfel, acesta pretexta componența profesională și de vârstă necorespunzătoare a turiștilor români. Predominarea în cadrul grupurilor de turiști a diverselor categorii din rândul intelectualității în detrimentul muncitorilor și țăranilor era, în opinia demnitarului CC al PCM, un inconvenient pentru „lucrul informațional-propagandistic” desfășurat de către ghizii-traducători.

„Înainte de toate, trebuie să menționăm componența profesională și de vârstă nefavorabilă nouă sub acest aspect. Printre turiștii români care ne vizitează sunt puțini muncitori, țărani, tineret studios. În aceste grupuri predomină medici, ingineri, profesori de la instituțiile de învățământ superior și mediu, oameni de litere și de artă, persoane cu funcții de conducere și administrare de la întreprinderi și organizații, lucrători de la ministere și departamente. Această categorie de oameni este molipsită într-o măsură mai mare de stări de spirit burghezo-naționaliste, prooccidentale, prochineze, antiruse și antisovietice. În rândurile ei, acum dăinuie și se ațâță cel mai mult pretenții teritoriale, antimoldovenești. De aceea sosirea lor la noi, comunicarea cu oamenii noștri, mai ales cu cei din profesii înrudite, are adesea urmări dăunătoare asupra conștiinței, concepțiilor și stărilor de spirit ale acestora din urmă. Realizările noastre mai mari, în comparație cu cele românești, în dezvoltarea economiei, științei, culturii, în nivelul de viață al poporului de care turiștii români sunt nevoiți să ia cunoștință în timpul excursiilor, sunt percepute de această categorie de cetățeni români nu ca un fenomen care merită elogii și imitare, nu ca un motiv stimulativ pentru reflecții și o revizuire mai critică a politicii interne și externe a conducerii PCR, ci ca o «bucată gustoasă pierdută» care dă naștere la invidie și la pofte teritoriale național-egoiste”.

Activitatea „subversivă” a turiștilor români pe teritoriul RSSM se manifesta prin răspândirea „literaturii periculoase ideologic, a articolelor pornografice, înregistrărilor pe disc și a altor materiale care propovăduiau stările de spirit burghezo-naționaliste”, prin inițierea unor întâlniri și discuții în care „încercau să demonstreze «identitatea» popoarelor moldovenesc și român, a limbilor și culturilor lor...”.

În baza unor asemenea „argumente”, CC al PCM solicita:

„a) reducerea considerabilă a participării RSS Moldovenești la schimbul de turiști dintre Uniunea Sovietică și România, sporindu-l cu RPB, RPU, RDG, RPP, RSSC și cu alte țări socialiste, precum și cu țările capitaliste și în curs de dezvoltare, astfel încât baza tehnico-materială și personalul de serviciu din sistemul Inturist al republicii să fie folosită cu o maximă eficacitate;

b) renunțarea definitivă de a primi în Moldova grupuri de turiști care sunt, în fond, nu turistice străine, ci turistice interne, dar cu intrarea doar pe 1-2 zile pe teritoriul Uniunii Sovietice;

c) micșorarea vizitelor în republică a turiștilor români cu autobuze și automobile individuale, care sunt pentru noi cel mai puțin avantajoase atât sub aspect economic, cât și sub aspect ideologico-politic, în schimb pot fi mărite grupele de tren care merg prin Moldova în alte regiuni ale Uniunii Sovietice;

d) repartizarea pentru RSS Moldovenească pe viitor mai ales a grupelor de turiști care pleacă pe itinerare incluzând nu doar România, ci și RPB, RPU, RDG, RSSC, RPP, RFSI și alte țări, adică pe itinerare mixte (dublate, triplate etc.)” (Negru 2010: 192-193).

Demersurile CC al PCM au fost analizate de către responsabilii de la centru, iar la 9 ianuarie 1979, S. Nikitin, șeful Direcției pentru turism extern de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS, expedia la CC al PCM adresa „Cu privire la legăturile turistice cu RSR” în care menționa: „În 1979 Inturist-ul (Agenția unională pentru turism – n.n.) intenționează să primească în R.S.S. Moldovenească cu 3-4 la sută mai puțini turiști români (față de numărul total de turiști veniți din RSR în URSS) comparativ cu anul 1978.

Totodată, în 1979, se planifică a mări numărul de turiști, care vizitează orașul Chișinău: din RDG până la 2 000 de persoane (în 1978 – 520), din RPU până la 700 de persoane (în 1978 – 300), din RSC până la 3 300 de persoane (în 1978 – 2 340, din RPP până la 1 870 de persoane (în 1978 – 250), din țări capitaliste și în curs de dezvoltare până la 5 500 de persoane (în 1978 – 3 400)” (Negru E., Negru Gh. 2010: 246).

În aceeași adresă, S. Nikitin informa conducerea PCM că, în anul 1978, Inturist-ul unional nu acceptase cererile turiștilor din RSR de a efectua călătorii de 1-2 zile la Chișinău. Solicitările respective au fost respinse și în 1979, cu toate că deja parveniseră 2 300 de cereri din RSR pentru astfel de călătorii.

De asemenea, era adusă la cunoștință decizia de a reduce, în anul 1979, numărul turiștilor români care efectuau călătorii cu autocarele de 4-5 zile pe ruta Chișinău - Odessa - Chișinău, Chișinău - Bălți - Cernăuți și Cernăuți - Bălți - Chișinău. Dacă în anul 1978, prin intermediul acestei forme de turism, RSSM fusese vizitată de 8 560 cetățeni români, atunci în anul 1979 numărul lor urma să fie redus până la 7 140.

În anul 1979, comparativ cu anul 1978, se planifica ca numărul turiștilor din RSR, care doreau să călătorească cu automobilele individuale la Chișinău și în alte orașe ale URSS, pentru o perioadă de la 5 până la 12 zile, să fie diminuat de la 3 040 la 2 310 persoane.

În schimb, menționa S. Nikitin, numărul turiștilor din RSR care veneau cu trenul în RSSM, având ca destinație și alte orașe ale URSS (Moscova, Leningrad, Kiev, Odessa, Volgograd, Tașkent, Erevan), urma să se majoreze, în anul 1979, până la 11 640 de persoane – cu circa 5 000 de persoane mai mult decât în anul 1978.

 În anul 1978, prin intermediul Inturist-ului, în RSR plecaseră 65 500 de cetățeni sovietici, dintre care doar 521 de persoane erau din RSSM. Dintre cei 66 000 de turiști sovietici, planificați să viziteze în anul 1979 RSR, numai 605 erau din RSSM.

Din anul 1978, turiștii din RSSM, care călătoreau în RSR, trebuiau să viziteze obligatoriu și Republica Populară Bulgaria, Republica Populară Ungaria, Republica Federativă Socialistă Iugoslavia etc. În anul 1978, numai două grupuri de turiști din RSSM au avut ca destinație exclusivă RSR. Pentru anul 1979, toate călătoriile turiștilor din RSSM care plecau în RSR, au fost planificate pe itinerare duble: RSR - RPB, RSR - RPU., RSR - RFS Iugoslavia sau triple: RSR - RPU - RSF Iugoslavia.

În urma solicitărilor venite de la CC al PCM, Direcția pentru turism extern de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS a convenit cu organizațiile de turism din RSR ca în programul excursiilor organizate pentru turiștii sovietici să fie incluse vizite la Muzeul de Istorie al PCR, Muzeul „Doftana” (fosta închisoare politică), cimitirul ostașilor sovietici etc.

În încheierea adresei sale, S. Nikitin dădea asigurări că Direcția pentru turism extern de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS își va organiza astfel activitatea cu agențiile de turism din RSR încât să ia „în considerație doleanțele și recomandările CC al PCM” (Negru E., Negru Gh. 2010: 311).

În pofida eforturilor depuse de conducerea CC al PCM, asigurărilor date de șeful Direcției pentru turism extern de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS, în anul 1979, comparativ cu anul 1978, nu s-a produs reducerea „substanțială”, mult dorită de I. Calin, nici cea de 3-4 la sută, preconizată de S. Nikitin, a numărului de turiști din RSR veniți în RSSM. În 1979, conform datelor prezentate de N. Bradulov, ministru al afacerilor interne din RSSM, în nota informativă din 18 decembrie 1980 către CC al PCM, RSSM a fost vizitată de 19 522 turiști din RSR, iar în 1980 – de 31 011 (Negru 2012: 77). A fost vorba, așadar, de o creștere: în 1979 au venit în RSSM cu 1 693 mai mulți turiști din RSR decât în 1978, iar în 1980 – cu 11 489 turiști mai mulți decât în 1979.

Totuși, după cum a menționat S. Nikitin, începând cu anul 1978 au fost anulate sau limitate acele tipuri de călătorii ale turiștilor din RSR care, în opinia liderilor de la Chișinău, nu aveau impact propagandistic (călătoriile individuale și în grup cu automobilele personale și autocarele cu o durată de 1-2 zile; călătoriile cu autocarele cu o durată de 4-5 zile; călătoriile cu autoturismele individuale cu o durată de la 5 până la 12 zile). Creșterea s-a produs deci din contul călătoriilor care aveau un efect propagandistic maxim (călătoriile colective de lungă durată, mai ales cu trenul, care includeau, pe lângă RSSM, și alte regiuni ale URSS), fenomen încurajat de conducătorii sovietici. Pe de altă parte, după cum reiese din nota informativă amintită a ministrului afacerilor interne, în 1980, cetățenii din RSR nu mai aveau dreptul să viziteze rudele îndepărtate, determinându-i, după cum se poate deduce, să utilizeze în acest scop itinerarele turistice propuse de Agenția Inturist de la Moscova. În documentul expediat la CC al PCM, N. Bradulov semnala că „în ultimul timp s-au înmulțit cazurile când turiștii din RSR deviază de la itinerarele stabilite și de la excursiile prevăzute în program, deoarece scopul principal al sosirii lor în republică este de a se întâlni cu rudele îndepărtate, pe care nu au voie să le viziteze în mod particular” (AOSPRM 51: inv. 54, dosar 7, fila 94). Acest fapt explică, cel puțin parțial, creșterea spectaculoasă a numărului de turiști sosiți din RSR în RSSM în cursul anului 1980.

În anii următori, CC al PCM a depus eforturi pentru a impune în relațiile turistice dintre URSS și RSR recomandările reflectate în memoriul din 26 decembrie 1978, de a intensifica activitatea propagandistică printre turiștii din RSR.

La 25 ianuarie 1983, secretariatul CC al PCM a adoptat hotărârea „Despre starea lucrului informațional-propagandistic, a primirii și deservirii turiștilor străini în republică și măsurile privind îmbunătățirea lor” în care se arăta că „unii ghizi-traducători nu asigură desfășurarea la un nivel politic corespunzător a lucrului informațional-propagandistic în rândul turiștilor străini, în unele cazuri nu dau ripostă argumentată unor cetățeni români care exprimă opinii antisovietice și antimoldovenești”.

Hotărârea solicita Direcției pentru turismul extern de pe lângă Consiliul de Miniștri al RSS Moldovenești să „lichideze neajunsurile sus-menționate”. Prioritatea de bază a corpului de ghizi-traducători, după cum indica hotărârea, consta în perfecționarea lucrului propagandistic, imprimarea unui „caracter ofensiv, argumentat”, având în vedere „specificul turismului străin din republică”. Documentul definea în termeni expliciți misiunea ghizilor: de informare și de supraveghere cu atenție a turiștilor, în special a celor români. Astfel, pe lângă misiunea de „familiarizare multilaterală cu politica națională a PCUS”, cu „realizările republicii în construcția comunismului”, ghizii erau obligați să abordeze o serie de chestiuni care „erau tratate în mod eronat de către propaganda burgheză și revizionistă” și să „ia măsuri adecvate de influență” față de acea parte a turiștilor români care „exprimau opinii antisovietice și antimoldovenești” (Ibidem, inv.64, dosar 369, filele 2- 4).

Limitarea contactelor între rude și prieteni

Tensionarea relațiilor sovieto-române și presiunile exercitate de Moscova asupra României, ca urmare a discuțiilor între L. Brejnev și N. Ceaușescu din luna mai 1970 de la Moscova și a refuzului liderului român de a-și subordona politica externă controlului sovietic (Watts 2011: 493) a determinat adoptarea de către Biroul CC al PCUS, la 5 noiembrie 1970, a hotărârii „Despre măsurile privind intensificarea continuă a muncii ideologice în rândul populației RSS Moldovenești și a regiunii Cernăuți a RSSU”. Conducerea RSSM, în frunte cu I. Bodiul, declanșează, la indicația Moscovei, contramăsuri menite să restrângă contactele umane între RSSM și RSR.

Hotărârea Biroului CC al PCM din 16 noiembrie 1970 „Despre măsurile privind intensificarea continuă a muncii ideologice în rândul populației RSSM” indica Ministerului Afacerilor Interne al RSS Moldovenești „să întreprindă măsuri privind reglementarea invitărilor cetățenilor români în Moldova și plecării cetățenilor noștri în România și reducerea semnificativă a vizitelor reciproce cu vize individuale”. De asemenea, cerea „stabilirea unui control strict al comportamentului cetățenilor români în timpul aflării lor în republică, al respectării de către aceștia a legilor sovietice și a normelor în vigoare de ședere a străinilor în Uniunea Sovietică” (Negru E., Negru Gh. 2013: 421).

 În cadrul consfătuirii de la CC al PCM din 20 noiembrie 1970, la care au participat primii secretari ai comitetelor orășenești și raionale de partid, șefii de secții ai aparatului CC al PCM, I. Bodiul a punctat următoarele:

„Trebuie ținută sub control șederea în republică a persoanelor care vin la noi cu vize particulare. Ele călătoresc adeseori liber, încălcând condițiile de ședere pe teritoriul nostru, prin republică și chiar pleacă dincolo de hotarele ei.

Trebuie să-i demascăm, cu ajutorul opiniei publice, pe provocatorii antisovietici și să-i expulzăm din țară.

E necesar a spori răspunderea persoanelor care invită rudele lor și le creează condiții pentru circulația nestingherită și răspândirea de stări de spirit nocive…

Legat de schimbul de cetățeni dintre Moldova și România, trebuie să limităm considerabil (subl. n.) vizitarea republicii noastre, precum și plecarea în România cu vize particulare. Trebuie să li se refuze plecarea în România, precum și în alte țări persoanelor care nu inspiră încredere că în străinătate se vor comporta ca niște adevărați patrioți sovietici.

Cei care pleacă din republica noastră în străinătate, inclusiv în România, trebuie instruiți și informați despre ceea ce pot întâlni acolo, să li se explice că în cazul discuțiilor antisovietice ei trebuie să protesteze cu fermitate, să dea cu îndrăzneală o ripostă hotărâtă” (Negru 2014: 58).

Drept consecință, în anul 1971 a scăzut dramatic numărul călătorilor în scop particular din RSSM în RSR. Dacă în anul 1970 din RSSM au plecat la rudele din România 7 086 de persoane, în 1971 – doar 2 801 (Ibidem). Instituțiile afacerilor interne din RSSM, ghidându-se de indicația explicită a conducerii republicane de partid privind limitarea „considerabilă” a numărului cetățenilor cu „vize particulare”, a aprobat doar o parte din cererile de călătorie sau de invitare ale cetățenilor din RSSM. Astfel, în timp ce în anii 1966–1970 cetățenii RSSM aveau voie să călătorească în România în vizită nu numai la rudele apropiate, ci și la cele mai îndepărtate sau la cunoștințe, din 1971 călătoriile în acest scop sunt treptat restrânse, ca, într-un final, să se permită, într-un număr limitat, doar vizitele reciproce între rudeniile de sânge.

Potrivit notei informative a ministrului afacerilor interne din RSSM, N. Bradulov, din 15 februarie 1972, din numărul total de 7 086 de cetățeni din RSSM, care, în 1970, au călătorit în scop particular în România, 3 026 au fost în vizită la rudele apropiate, 3 952 – la rudele îndepărtate, iar 108 – la cunoștințe. În anul 1971, din RSSM au plecat în vizite particulare în România doar 2 801 cetățeni: 2 313 – au fost în vizită la rudele apropiate, 470 – la rudele îndepărtate și 18 – la cunoștințe. Numărul cererilor respinse ale cetățenilor din RSSM, care doreau să călătorească în România în anul 1970, a fost de 962, iar în 1971 – de 2 960. Totodată, în 1971, Ministerul Afacerilor Interne al RSSM a respins circa 39 la sută din cererile de solicitare a certificatelor de invitare a rudelor din România, acceptând doar 6 246 din cele 10 227 cereri (AOSPRM 51: inv. 33, dosar 90, fila 43).

Diversele obstacole impuse cetățenilor RSSM, care doreau să invite rudele din România, se accentuează tot mai mult din anul 1972, odată cu instituirea unui sistem riguros de examinare a cererilor de către Ministerul Afacerilor Interne al RSSM.

Hotărârea Secretariatului CC al PCM din 22 februarie 1972 „Despre neajunsurile caracteristice în lucrul cu cetățenii străini care sosesc în republică cu vize individuale” impunea sporirea controlului privind eliberarea certificatelor de invitare de către locuitorii RSSM a cetățenilor străini, circulația lor pe teritoriul republicii, discuțiile cu cetățenii RSSM. Sovietele sătești aveau obligația de a examina minuțios cererile cetățenilor care invitau rude din România cu scopul de a „preîntâmpina sosirea în RSSM a foștilor primari, ofițeri ai jandarmeriei, moșieri” din România interbelică și a altor „elemente ostile URSS” (Ibidem: dosar 195, fila 53).

Totodată, cetățenii RSR, care soseau în vizită la rudele din RSSM, erau supuși unor ample acțiuni de prelucrare ideologico-propagandistică. În asemenea acțiuni propagandistice erau antrenați activul de partid, vecinii sau chiar rudele-gazdă ale cetățenilor români. Rapoartele expediate la CC al PCM de către secretarii comitetelor raionale de partid dezvăluie maniera în care se desfășura lucrul propagandistic cu cetățenii români. Într-o notă informativă a Comitetului raional de partid Ungheni „Cu privire la mersul îndeplinirii hotărârii CC al PCM din 22 februarie 1972”, din 6 octombrie 1972, expediată CC al PCM, se menționa: „Încă la începutul acestui an a avut loc o consfătuire de instruire cu secretarii organizațiilor primare de partid, cu președinții sovietelor sătești, unde au fost examinate chestiunile referitoare la lucrul cu cetățenii străini care sosesc în raionul nostru cu vize individuale. S-a dat indicația să fie utilizați (în lucrul propagandistic – n.n.) activiștii, membrii PCUS, vecinii, cunoștințele, rudele gazdelor cetățenilor străini. Acești tovarăși trebuie să relateze cetățenilor străini despre toate transformările care s-au produs în anii puterii sovietice și să-i familiarizeze cu succesele colhozului sau sovhozului local” (Ibidem: inv. 33, dosar 195, fila 47).

Ca urmare a celor două hotărâri, din 16 octombrie 1970 și 22 februarie 1972, numărul cetățenilor români care soseau anual în RSSM pentru vizitarea rudelor s-a diminuat progresiv. Dacă în 1970 au sosit în RSSM 10 617 cetățeni români, apoi în 1971 numărul lor s-a redus cu peste 3 000, totalizând 7 382 de persoane. În anii 1972-1975, pe fundalul amplificării disputelor politice sovieto-române, numărul cetățenilor români sosiți la rudele din RSSM a continuat să se micșoreze. Cifra medie anuală a acestora, în perioada menționată, a constituit circa 6 487 persoane. În același timp, în 1972-1975, cifra medie anuală a cetățenilor din RSSM, care au călătorit în scop particular în România, a fost de 3 420 persoane.

Din anul 1975, CC al PCM solicită CC al PCUS „reglementarea vizitării Moldovei de către cetățenii români cu vize individuale”. În „Memoriul despre faptele de falsificare în Republica Socialistă România a evenimentelor istorice și măsurile privind preîntâmpinarea consecințelor lor negative în Moldova” din 27 iunie 1975, adresat CC al PCUS, I. Bodiul propunea „să se limiteze intrarea cetățenilor români în republica noastră cu vize libere și să se practice vizitarea Moldovei de către grupe în mod organizat” (Negru E., Negru Gh. 2010: 64). Aceste demersuri ale conducerii PCM devin mai insistente după vizita lui N. Ceaușescu la Chișinău la 2 august 1976, a cărei scop a fost, potrivit autorităților comuniste din RSS Moldovenească, „de a genera în rândurile poporului moldovenesc a unor stări de spirit proromânești”. Blocarea contactelor cu rudele apropiate trebuia, în opinia prim-secretarului CC al PCM, să preîntâmpine „răspândirea în rândul populației republicii noastre a ideii înrudirii naționale și apartenenței teritoriului dintre Prut și Nistru la România” (Ibidem: 107).

În nota secretă „Despre îndeplinirea hotărârilor adoptate cu privire la consolidarea bazei tehnico-materiale a teleradiodifuziunii de stat a RSS Moldovenești, reglementarea abonării la literatura și edițiile periodice din RSR și sosirii în Moldova a turiștilor și cetățenilor români în interes particular” din 7 aprilie 1978, adresată CC al PCM, Gr. Eremei, locțiitor al președintelui Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenești, insista asupra „reducerii intrării în Moldova a cetățenilor români și a plecării locuitorilor Moldovei în RSR”. Realizarea acestui obiectiv depindea, în mare măsură, de Ministerul Afacerilor Interne al RSS Moldovenești care trebuia să „examineze, în cel mai strict mod, documentele referitoare la intrarea în Moldova a cetățenilor români și la plecarea locuitorilor Moldovei; să coordoneze aceste chestiuni cu organele sovietice și cu cele de partid și să le aprobe numai în cazul unor motive suficiente”. Întreaga responsabilitate „pentru justificarea eliberării documentelor de ieșire și intrare” cădea „personal în seama ministrului afacerilor interne” (Ibidem: 205).

Începând din 1978, autoritățile comuniste de la Chișinău limitează drastic călătoriile cu „vize individuale” ale cetățenilor din RSR și RSSM. Astfel, în 1978, din 10 444 cereri de invitare a rudelor din RSR ale cetățenilor din RSSM au fost aprobate 7 998, iar 2 446 (23,4%) au fost respinse. În prima jumătate a anului 1978, au solicitat permisiunea de a pleca în vizită la rudele din RSR 2 630 de cetățeni ai RSSM, dar au primit aprobare doar 1 163 cetățeni (64%) (Negru 2014: 63).

Din cauza acestor limitări a călătoriilor cu „vize individuale” ale cetățenilor RSR pe teritoriul RSSM, în favoarea călătoriilor în grupuri organizate, cifra călătorilor în scop particular dinspre RSSM spre RSR și viceversa s-a redus progresiv. Deși nu dispunem de cifre exacte privind numărul total al acestor categorii de călători, totuși există statistici referitoare la numărul de cereri depuse pentru obținerea documentelor de „intrare-ieșire”. În 1980, potrivit raportului ministrului afacerilor de interne al RSSM, N. Bradulov, din 21 ianuarie 1981, adresat CC al PCM, cetățenii din RSSM au depus 4 751 cereri de călătorie în RSR și 6 235 cereri de invitare a rudelor din RSR (Ibidem). Având în vedere că procentul satisfacerii acestor cereri în anii 1978-1979 era puțin peste 70 la sută din numărul total, putem presupune că în 1980 cifra celor plecați din RSSM în RSR cât și a celor sosiți din RSR în RSSM variază între 3 000 și 3 300, respectiv 4 000-4 400 persoane.

Pe parcursul anilor ’80, în RSS Moldovenească a continuat politica de restricționare a călătoriilor în scop particular ale românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Deoarece posibilitatea cetățenilor români de a călători la rudele din RSSM era limitată, iar filiera turismului era o cale mai lesne pentru reîntâlnirea cu cei apropiați din RSS Moldovenească, tot mai mulți cetățeni români optau pentru călătoriile turistice în URSS. Cu toate că din 1980, în pachetul ofertelor agențiilor de turism din România Chișinăul nu mai figura ca destinație turistică separată, totuși călătoriile turistice în URSS, prin Chișinău, le oferea călătorilor români șansa revederii, fie și „în secret”, cu rudele din RSS Moldovenească, după ani lungi de despărțire.

Rapoartele ministrului afacerilor interne al RSS Moldovenești, adresate CC al PCM, consemnează diverse „încălcări” ale turiștilor români. Într-un raport secret din 18 decembrie 1980, trimis CC al PCM, N. Bradulov semnala multiplicarea cazurilor de „deviere” a turiștilor din România de la traseele și programul excursiilor prin Chișinău, pentru că „scopul principal al sosirii lor în republică era acela de a se întâlni cu rudele îndepărtate” (AOSPRM 51: inv. 54, dosar 7, fila 94). Această situație a determinat organele de resort din RSS Moldovenească să instituie un control strict al deplasării turiștilor români, iar orice abatere de la programul excursiilor risca să fie pedepsită cu expulzarea sau chiar cu interdicția de a mai călători în URSS.

Așadar, în cazul României, declarațiile oficialilor sovietici privind consolidarea încrederii și a relațiilor „frățești” cu RSR din a doua jumătate a anilor 1960 – începutul anilor 1980 nu erau doar un mod de exprimare a politeții, ci și o încercare de a tăinui războiul propagandistic antiromânesc secret împotriva României. În pofida tentației de a nu permite niciun fel de comunicare dintre românii din RSSM și RSR, PCUS și PCM au avut totuși o abordare diferențiată față de diversele tipuri de relații umane dintre românii de pe cele două maluri ale Prutului. Conducerea sovietică, dorind să influențeze cetățenii români și să creeze o opinie nefavorabilă față de conducerea din RSR, a acceptat, comparativ cu perioada precedentă, o oarecare intensificare a contactelor umane, a schimburilor de turiști și a vizitelor în scopuri particulare dintre cetățenii din RSSM și RSR. Însă creșterea fluxului de turiști veniți din RSR în RSSM în anii1960-1970, în pofida prelucrării lor în spirit sovietic de către ghizi și autoritățile locale de partid, nu au condus la sporirea „beneficiilor ideologico-propagandistice” scontate. Mai mult, contactele dintre turiștii din RSR și cetățenii din RSSM contribuiau la apropierea între români și la răspândirea ideilor despre originea etnică, lingvistică și culturală comună. De aceea, în 1978, atunci când războiul propagandistic antiromânesc a atins cote maxime, conducerea RSSM a cerut instituțiilor ierarhic superioare de la Moscova să modifice politica de până atunci față de schimburile de turiști cu RSR, inclusiv să rectifice modalitățile, itinerariile și termenele de călătorie a turiștilor români în RSSM. Astfel nu mai erau acceptate grupurile turistice care veneau din RSR în RSSM doar pentru 1-2 zile, călătoriile turiștilor din RSR cu autocarele și automobilele individuale. În schimb, erau încurajate călătoriile grupurilor mari care veneau cu trenul și aveau drept destinație principală nu Chișinăul, ci alte orașe importante din URSS (Moscova, Leningrad, Minsk, Kiev, Tașkent etc.). Funcționarii sovietici preferau grupurile de turiști din RSR care erau neomogene din punct de vedere etnic și erau compuse din categorii sociale de sorginte țărănească sau muncitorească.

De asemenea, și călătoriile directe din RSSM în RSR urmau a fi restricționate. Turiștii din RSSM trebuiau să călătorească pe un itinerar care includea nu doar RSR, ci și RPB, RPU, RFS Iugoslavia etc. În general, la începutul anilor 1980, numărul turiștilor români care veneau din RSR în RSSM nu s-a micșorat. Deși a scăzut ponderea turiștilor individuali și în grupuri mici, considerate neinteresante din punct de vedere propagandistic, în schimb a crescut numărul turiștilor ce călătoreau în grupuri mari pe un traseu în care Chișinăul era doar un punct de trecere spre alte orașe ale URSS, fapt ce permitea să fie masiv prelucrați ideologic de armata propagandistică sovietică.

Spre deosebire de schimburile turistice cu RSR, care, în linii mari, au cunoscut o tendință ascendentă, numărul vizitelor în scopuri particulare din RSR în RSSM s-au redus progresiv, ele fiind considerate drept o sursă de contaminare a locuitorilor din RSSM cu idei „naționaliste”. Astfel în anii 1966-1970, media anuală a cetățenilor din RSR veniți în RSSM a constituit 9 800 persoane, în 1971-1975 – 6 487 persoane. În 1980, numărul călătorilor din RSR cu „vize individuale”, calculat în baza cererilor de invitare aprobate de către Ministerul Afacerilor Interne din RSSM, a constituit circa 4 000-4 400 persoane. Probabil că, pentru a păstra aparențele „prieteniei frățești”, conducerea URSS și RSSM a acceptat și în anii următori unui număr neînsemnat de cetățeni români să viziteze RSSM, dar acest fapt nu a permis o comunicare firească între rudele din RSSM și RSR.

Referințe bibliografice:

AOSPRM 51 = Arhiva Organizațiilor Social-Politice a Republicii Moldova, Fond 51.

Negru 2010 = Gheorghe Negru, Campanii împotriva României și a naționalismului românesc din RSSM în anii 60-80 ai sec. XX, în „Destin românesc”. Revistă de istorie și cultură, Serie nouă, nr. 1 (65), 2010.

Negru 2012 = Elena Negru, Schimbul de turiști între RSSM şi RSR ca instrument de propagandă sovietică (mijlocul anilor ’60 - începutul anilor 80 ai sec. XX), în „Destin românesc”. Revistă de istorie şi cultură, nr. 4, 2012.

Negru 2013 = Elena Negru, Schimburile de turiști dintre RSS Moldovenească și Republica Socialistă România (anii 60-70 ai sec. XX), în „Revista de istorie a Moldovei”, nr. 2, 2013.

Negru 2014 = Elena Negru, Calea anevoioasă a reîntâlnirii românilor din RSR și RSSM sau cum a fost edificat ,,zidul chinezesc” pe Prut (mijlocul anilor ’60 – începutul anilor ’80 ai sec. XX), în „Destin românesc”. Revistă de istorie și cultură, nr. 1-2, 2014.

Negru E., Negru Gh. 2010 = Elena Negru, Gheorghe Negru, PCM și naționalismul (1965-1989). Documente adunate în cadrul programului de cercetări efectuate de către Comisia pentru studierea și aprecierea regimului totalitar comunist din Republica Moldova, în „Destin românesc”. Revistă de istorie și cultură. Anul XVIII, nr. 5-6 (69-70), 2010.

Negru E., Negru Gh. 2013 = Elena Negru, Gheorghe Negru, Cursul deosebit al României și supărarea Moscovei. Disputa sovieto-română și campaniile propagandistice ale PCM împotriva României (1965-1989). Studiu și documente, vol.1, 1965-1975, Centrul Editorial Poligrafic USM, Chișinău, 2013.

Watts 2011 = Larry L. Watts, Fereşte-mă, doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, Bucureşti, Editura RAO, 2011.